Stă pe mine in poziție turcească,cu un deget în nas și urmărește fermecat cântecelele cu numărătoarea în engleză. Dacă îl întreb câți ani are zice *two*, evident, ca personajele ochioase de la tv. Nu mai are stare și îmi alunecă pe picioare până la capătul patului, unde poposește pe mochetă, cu capul dat pe spate, sub televizor. “Ești prea aproape de televizor”, strig eu, și se întoarce pe pernă, ca o pisică plictisită, mustăcind a cicăleala. Dacă ar fi motan, ar da enervat din coadă. Îl cred și asta pentru că e plin de energie pe care nu are unde să o consume.

E toamnă și cădem pradă tentației *ecranelor* și asta mă neliniștește, fiindcă eu văd cat de izolați suntem în societate, fiecare cu ochii într-un ecran.

Mi-a rămas în cap o chestiune dintr-un interviu cu un doctor despre timpul pe care copilul îl petrece la televizor. Spunea că dacă vrei să îți vezi de ale tale și lași copilul la TV, va ajunge să construiască o relație cu el. O relație cu implicații negative în restul relațiilor.

Până la urmă tv-ul e o *bonă* supraprotectoare, care nu interacționează cu copilul, care îi limitează orizonturile, imaginația și îl stimulează către efort și acțiune. Unde mai pui că îl distrează și îl învață lucruri, iar asta e partea pozitivă care îi dă șansa să aibă impact negativ asupra copiilor și a imaginației lor neutilizate.

Dar partea cea mai tristă aveam să o văd abia când am stins televizorul. Fiindcă amintindu-mi de spusele doctorului, am făcut un efort și l-am închis. Ce s-a întâmplat? Mai întâi a luat o mașinuță și a plimbat-o pe calorifer, apoi a început să cânte. Cântând, s- a suit pe pat și a început să sară pe ritmul melodiei compuse de el. După ce s-a săturat a venit și m-a pupat, s-a uitat în ochii mei și a început să îmi prezinte camera.

Fiindcă atunci când bona pleacă, ți se deschide lumea și camera de transformă într-o insulă cu comori și oamenii din ea se trezesc și pot fi primiți cu mesajele lor vizibile și invizibile.

Se vorbește des despre legătura dintre rezultatele academice și utilizarea ecranelor. Și asta pentru că, în mod evident, copilul nu trebuie să facă nici un efort -fizic, intelectual, creativ- pentru a primi o poveste distractivă. Ceea ce deschide apetitul pentru un astfel de confort. Și e o corelație care trebuie subliniată pentru binele societății și al individului.
Dar nu se vorbește atât de des despre legătura dintre ecrane și dificultatea de a relaționa. Pentru că ecranul te răpește și te suspendă într-o lume de culori și sunete că într-un vis. Și pentru că ești în lumea viselor, nu poți intra în relație cu ceilalți.
Lumea imaginară e grozavă pentru copii, dar cu condiția ca ea să fie imaginată de ei. Jocul real presupune efort și e important ca efortul să fie preluat de micuți ca parte integrantă firească a vieții.
Copilul nu e conștient de această deconectare de la cei din jurul lui. Dar el o simte și se tulbură. De aceea, cu e mai mult timp deconectat, cu atât conectarea va fi mai dificilă,, mai frustrantă și posibil însoțită de componente agresive.

Eu știu cât de ușor te poți lăsa furat de bona-ecran, ieftină și mereu la îndemână. Și dr. Markham vorbea despre situații care justifică lăsatul copilului la TV. “Dacă ai un copil mic de îngrijit și adormit, lasă-l liniștită pe cel mare la desene.” E o discuție despre priorități, desigur. Și așa am început și noi. Doar că ușor am alunecat către mai mult….desene când vroiam să fac o mâncare, când vroiam să fac curățenie, când aveam de discutat cu soțul ceva important. Și am resimțit efectele negative îndeosebi când încercăm să ne jucăm după ce copilul petrecuse prea mult timp la tv sau dacă ieșeam afară, în relația cu ceilalți copii.

Partea bună e că poți începe să iei o atitudine în privința asta chiar azi. Dacă te temi de reproșuri, e cazul să îți aduci aminte că nu trebuie să faci pe placul copilului, ci să răspunzi nevoilor lui reale. Dacă te temi de frustrare, e cazul să afli că e foarte important ca al tău copil să aibă parte de frustrare, fiindcă în timp se construiește la nivel neuronal un răspuns mai bun la situațiile  dificile. Dacă te temi că vei fi suprasolicitată, sunt convinsa că vei găsi suficiente resurse pentru a putea să te maimuțărești și să inventezi jocuri cu năzdrăvanii tăi.

E greu până te obișnuiești cu ideea că ai concediat “bona”de ocazie. Dar , ai încredere în tine, în copil și în importanta relațiilor pentru viitorul lui.

Studii recente, extinse pe perioade lungi de timp, au ajuns la concluzia că fericirea noastră e direct proporțională cu relațiile noastre.
De aia cred că e important să nu perturbăm relaționarea cu substitute ieftine și la îndemână.

Dar, din același motiv, cred că e foarte important că relaționarea noastră cu ei să fie însoțită de relaxare și bucurie. Degeaba ai dus în beci TV -ul, dacă nu găsești cai de a aduce stimularea și distracția în casă altfel. Degeaba stingem fix când au trecut 30 de minute, dacă nu reușim să intrăm într-o relație autentică cu ei după ce am stins sau nu le oferim încredere în potențialul lor creativ.

E iarăși o chestiune din aceea de echilibru. Ieși din zona de confort, fără să ajungi la disconfort total. Succes!