Cum putem vorbi copiilor despre moarte?

N. Iorga spunea „Frica are mai multă imaginație decât curajul.” Acesta este primul motiv care îmi vine în minte când trebuie să răspund la întrebarea „De ce să le vorbim copiilor despre moarte?” Pentru că ceea ce nu e numit sau chiar ascuns, poate naște mult mai multă imaginație și anxietate decât ceea adus la suprafață și pus în cuvinte.

Copilul, dacă este un copil normal, vioi și receptiv, absoarbe toate informațiile care îi sunt necesare sau care îi trezesc interesul. Moartea e un subiect despre care ne e si necesar să știm, pentru a ne „feri” de ea…și e și un subiect interesant, prin faptul că trezește reacții și manifestări ieșite din comun în oameni. Iar copilul recepționează nu doar datele unei probleme, ci și (mai ales) afectivitatea cu care vine ea la pachet. Iar moartea stârnește în noi afect puternic.

 A crede că un copil de 4-5 ani nu știe nimic despre moarte nu este altceva decât negare; lumea de astăzi este asaltată de știri negative. E aproape imposibil să îi ferim de o astfel de "veste".

Există multe căi de abordare a ideii de moarte. Dolto propunea o abordare foarte simplă:„Murim cand terminăm de trăit. Dacă ești în viață, înseamnă că mai ai de trăit.” Și mai spunea despre această abordare că este foarte liniștitoare pentru copii și sunt convinsă de acest lucru. Pentru că are sens, e logică și adevărată. Dar dacă mie îmi face sens, se poate ca unei mame, care și-a pierdut mama când era mică, să nu-i facă sens. Pentru că ea simte că mama ei avea multe de trăit și importante…..din perspectiva ei. Și atunci poate că e foarte important de menționat că orice abordare e bună dacă e adevărată pentru cel ce o spune și are ca scop binele real al copilului.

Eu am ales să spun așa copiilor sub 4 ani: Nu știu de ce se moare și când. Însă adevărul este că și pe mine și pe cam toți oamenii îi sperie moartea. Dar, atâta vreme cât trăim e important să o facem bine.Abordarea e foarte simplă și nu include sau exclude elemente ale sistemului de credințe personale, care ar fi greu de explicat unui copil mic. În plus îi normalizăm trăirea- frica în fața morții- ceea ce scade din anxietate. Findcă pe de o parte toți se se tem deci nu mi se va întâmpla nimic, fiindcă e teama cu care trăiesc toți și toți oamenii; pe de altă parte toți se tem, deci sunt precum toți, ceea ce e integrator (nevoia de apartenență ) și mă face normal, nu fricos.

La Salome citisem demult că un om moare degeaba doar dacă cei de pe lângă el nu învață să trăiască mai bine și să fie mai vii. După părerea mea, aceasta este o filosofie care face mult mai mult sens psihologic și ar putea produce multe schimbări majore în oameni, dacă ei ar primi-o. Moartea unui om  poate ajuta pe alții să trăiască. 

Pentru copiii peste 4 ani, recomand vizionarea filmului Coco . Îndeosebi în familiile unde istoricul de familie are și ceva episoade sau persoane lipsă sau necunoscute în totalitate, ori cu un final dramatic. Mi-a fost și mie recomandat acum ceva vreme acest film și am rămas impresionată de punerea în scenă a transgeneraționalului și de bătrâna care trăia pentru că prin ea se făcea încă legătura de dragoste cu cel ce fusese uitat de ceilalți membri ai familiei.

Filmul e viu colorat și foarte vesel și oferă un prilej foarte bun de dezbatere și (re)deschidere a subiectului morții, dacă el a fost evitat până acum. Sugestia mea este de însoțire a copiilor la filme pentru a putea interveni când se tem, își pun întrebări dificile ori trag concluzii. 

Și dacă nu rezonezi cu niciuna dintre abordările menționate, îți recomand să spui adevărul tău despre acest subiect, în cuvinte puține și clare, anticipând avalanșa de întrebări ce poate urma. E important să ne gândim noi foarte bine ce știm și ce simțim despre acest subiect. Și dacă am rămas marcați de acest subiect, e important să înțelegem de ce. Fiindcă mulți povestesc că au fost marcați de vederea unei persoane decedate, dar din povestire lipsește exact dialogul cu o persoană adultă despre asta și însoțirea în procesul de despărțire.

Dacă îți este teamă pentru ce ar putea stârni în copil aceste explicații, poate că e bine să te gândești că neînsoțindu-l în acest dialog, îl lași singur în fața unui subiect atât de greu de dus. Deci de fapt nu ai face decât să te menajezi pe tine, fiindcă odată ce subiectul e dezbătut în mintea lor, ei nu mai pot fi "lăsați în pace că sunt prea mici".  

Când are loc un deces în familie, copilul receptiv surprinde imediat schimbarea de mimică și stare de spirit a celorlalți și dacă nu primește explicații, poate pune schimbarea în legătură cu el însuși. Ceea ce poate provoca suferință și confuzie. În plus, dacă a avut o relație cu persoana care nu mai trăiește, poate resimți dureros ruptura și o poate cataloga drept abandon. De aceea e important să transmitem cauza suferinței noastre și să anunțăm lipsa persoanei din viața copilului.

Multă lume se teme că un copil se va speria și e mai bine să nu știe. Dar ceea ce nu cunoaștem pare cel mai de speriat. Și, în plus, un copil mic, care e cu mama lui, și care are resurse, poate face față unor explicații în legătură cu trăirile le care deja le resimte. La ce face față greu este tăcerea și durerea mascată a celorlalți, pe care nu și-o poate explica și la propriile trăiri de tristețe și confuzie pe care nu le poate numi.

De ce copiii nu-și strâng jucăriile?

Fiindcă strânsul jucăriilor nu are sens. Nu când ești mic, în nici un caz până pe la 4-5 ani. De fapt capătă sens propriu-zis pentru individ abia pe la 15, când adolescentul face ordine conștient, cu scop. Când ești mic, haosul are sens. Nu ordinea.

Haosul e creator. Câte jocuri si personaje pot ieși dintr-o cutie de jucării împrăștiate? Posibilități infinite! Până la urmă lumea s-a nascut din haos, nu-i așa? Ordinea perfectă, în opoziție, blochează – totul stă și orice imbold de restructurare poate fi sancționat.

  • Sigur că nici unui părinte nu îi place dezordinea și e posibilă ordonarea, dar trebuie să ținem cont de vârsta și nevoile copilului. Trebuie să îi creem un spațiu psihologic și să respectăm lumea creată de ceea ce noi numim dezordine.

Doar așa ar trebui să strângem, cu respect. Cu anunțarea ordinii și cu cooptarea copilul în ordonare, doar dacă îi dăm un sens. La ora somnului ursuleții pot fi ajutați să ajungă în cutiile lor sau strângem ce e aici, ca să putem să facem un joc (sau un haos) în altă parte.

  • Dar nu strângem fiindcă e frumos sau așa trebuie. Pentru un copil mic, nu e frumos fără jucarii și nici nu ii trebuie; deci nu îi va face sens.

Și e periculos să îi învățăm să facă lucruri fără sens. Fiindcă e plin de oameni care nu stiu ce fac sau de ce fac ce fac….aici vedem implicațiile lipsei de sens. Și da, rămâne cu ei tot ce îi învățăm.

Când vrem să îi învățăm pe copii ceva, orice, trebuie să avem o discuție cu noi înșine înainte. Așa devenim mai conștienți, după mine.

  • Dacă vreau să facă curat, trebuie să mă întreb de ce. Nu doar de ce vreau eu dar, în primul rând, de ce facem noi oamenii ordine? La ce ne servește?

Ordinea apare pentru eficientizare – a spațiului și timpului. Adică fac ordine ca să am la îndemână lucrurile de care am nevoie și ca să mă pot mișca în spațiul meu.

Îmi aduc aminte cu placere de o etajeră din dormitorul meu de copil, așezată pe jos, în care aveam cărțile de școală. Era foarte usor să ținem camera în ordine, eu și sora mea, cu ajutorul ei. O mutasem la 15 cm distanță de perete și, când trebuia să strângem jucăriile, le aruncam pe toate după ea. Camera era ordonată, mama era mulțumită și jucăriile nu se supărau pentru că stăteau împreună ascunse, ca intr-un joc de-a v-ați ascunselea, gata să fie găsite. Asta era ordinea mea cu sens de pe la 7 ani.

Sunt și adulți care stiu exact unde le sunt lucrurile și par a le avea peste tot. Dar dacă nu pierd timp căutând lucruri, înseamnă că au o ordine a lor; și pe cât posibil nu intervenim în ea. Dolto spunea vizavi de respectul pentru spațiul psihic că în camera unui adolescent se face curat o dată pe săptămână sau dacă iese un șoricel din cameră. Atunci clar e timpul de curățenie și ordine.

Mania ordinii ne poate cuprinde temporar uneori, când suntem agitați, nervoși sau dezorientați. Sunt multe persoane care fac curat compulsiv atunci când sunt foarte supărate.

  • Spunem despre mania ordinii că este expresia unei dezordini interioare, manifestată în exterior.

Când trebuie să facem curat, fiindcă altfel nu ne liniștim, facem; dar nu cooptam copilul în acțiunea care doar pentru noi are sens. Ne asumăm că nouă ne trebuie ordine, nu copilului sau partenerului, și atunci noi facem ordine.

  • Suntem obsesionali când „obiectele sunt la dispoziția noastră, nu noi la dispoziția lor” (F. Dolto). Obiectele sunt facute pentru a servi relației și relaționării.

Cei care sunt la dispoziția obiectelor sunt deranjați de existența altor persoane în mediul lor, fiindcă alții le vor modifica ordinea obiectelor. De aceea este periculos să dăm așa o putere obiectelor. E important să ne creștem toleranța la haos; mai ales cei înclinați către supraordonare. Să mai spun ceva care e destul de evident? Că o casă ordonată și curată nu are legătură cu fericirea și respectul de sine? Mai spun.

Sigur că suntem modele. De aceea e important ce facem, nu ce spunem. Asa că, cel puțin până la 4-5 ani, trebuie să facem noi curat. Fetele își vor copia mama, din nevoia de a crește, și pot face curat cu sens și înainte de 4 ani. Băieții își vor copia tatăl și vor face ordine sau dezordine, după model. Dacă tatăl este foarte dezorganizat, tatăl poate să îi spună copilului să nu facă ca el și să îi vorbească despre ce pierde el cu dezorganizarea.

Inițiativa ordinii vine pe la 8 ani, iar ordinea cu sens și conștientă se face de pe la 15. Asta ca să știți cât aveți de îndurat. Poate că cel mai funcțional este cu amenajarea unui spațiu sau cameră destinată doar copilului – „out of sight, out of mind.” Fiindcă mintea ne face deseori rigizi și deconectati, de la noi înșine și de la alții.

Ordinea este de multe feluri. Le greșim copiilor când gândim și cerem un singur tip de ordine, a noastră. Fiindcă le cerem să fie noi sau să facă pentru noi. Ei se pot simți excluși din problematică – nu există sau sunt mai puțini importanți decât noi sau chiar decât obiectele la care ținem.