Un copil nu vine pe lume cu o părere despre el însuși. Părerea lui se va forma în funcție de mesajele pe care le va primi de la cei din jurul său și de interpretarea pe care el o atribuie acestor mesaje.


De aceea mesajele celor mai importante persoane din viața sa au mare importanță.


Toți părinții vor un copil fericit, sănătos și încrezător. Dar uneori mesajele pot fi vagi, subtile sau exagerate și copiii pot dezvolta o stimă de sine scăzută, în ciuda eforturilor.


Când un copil se autoetichetează ca fiind urât, prost, rău șamd trebuie să acționăm, dar e important să nu așteptăm efecte imediate. O părere despre sine prinde rădăcini și va fi greu de modificat. Greu, dar nu imposibil.


Vocea părinților este una pe care copiii o aud foarte clar și, într-o relație bazată pe sinceritate și susținere, copiii o absorb foarte ușor.

Cum să vorbim și cum să acționăm pentru a creste copiilor stima de sine?

  1. Vorbește cu copilul despre ceea ce se întâmplă cu tine, nu despre ceea ce face el.

Mesajele de tipul Eu simt… când tu…. În loc de Tu mă faci să…. ajută în comunicarea cu copilul.


De pildă eu le spun copiilor când îi văd cocoțați undeva prea sus *Mi-e teamă că veți cădea. Sunteți așa de sus. *. Dacă aș spune *O să cădeți * s-ar putea să mă asculte (vocea mamei se intipărește bine ), dar în același timp realitatea este că eu nu am de unde să știu dacă vor cădea sau nu. Poate stau foarte bine în echilibru. Singurul lucru sincer pe care îl știu este că mie îmi este teamă de o cădere.

  1. Fii acolo pentru el, dar nu în locul lui.

Ajutorul nesolicitat transmite mesajul Nu te descurci. Lasă-mă pe mine. De aceea cel mai indicat este să ne oferim asistența și să ne dăm la o parte, alături, având încredere în resursele copilului.

Dacă va reuși fără noi, va fi reușita sa și îl va face încrezător.

Dacă va avea nevoie de noi, va fi tot o reușită. Pentru că a cere ajutor când ai nevoie înseamnă să ai încredere în oameni și să ceri pentru tine, să meriți ajutor. Sunt mulți adulți care încă nu pot face asta. Suferă și duc greutățile sau lipsurile fără ajutor, pentru că nu pot cere, nu vor să deranjeze sau nu au încredere.

  1. Fii sincer/ă când apreciezi. Sigur că poate fi un pictor talentat, dar nu este cel mai talentat pictor din lume. Un copil poate simți presiunea de a se ridica la un astfel de standard și căderea în cazul în care nu reușește. Spunem despre copii că sunt conectați la adevăr. Copiii pot simți că mesajul transmis nu este adevărat și interpretarea acestui mesaj să conducă către o părere confuză, distirsionată despre sine.Putem susține o abilitate prin aprecieri de tipul e cea mai bună lucrare a ta de până acum. Îmi place, Ai pus suflet. Se vede. E minunat.
  2. Ai grijă de părerea ta despre tine. Vorbim despre părerea ta reală despre tine, despre felul în care te critici, cât de vinovat te vezi și câtă rușine ai strâns din experiențele vieții. Cu toții avem puncte strânse în minus aici. Investește în relații în care te simți în siguranță, fie ele de prietenie, rudenie sau cu un terapeut, unde să poți vorbi despre tine și despre bagajul care te incovoaie.

Copiii fac ce facem, nu ce le zicem. Dacă noi ne vom putea privi cu blândețe și dragoste, așa vor face și ei cu ei înșiși.

  1. Ajută-l să exploreze ceea ce simte și să discearnă ce e real și ce nu.

Violet Oaklander e un expert de renume ce sfătuiește părinții să nu își contrazică copiii, când aceștia cred ca sunt răi, incapabili, șamd.

Ea avertizează că nu putem să avem un copil încrezător în forțele sale, dacă ii transmitem că greșește, când el chiar simte ce transmite.

Chiar dacă este dureros să auzim cum copilul se etichetează singur, abordarea cea mai bună va fi să îl ajutăm să exploreze contextul care l-a condus către o astfel de părere.

De multe ori, simțindu-se acceptat și ascultat, copilul poate ajunge singur la o perspectivă nouă.

Un copil care spune că el este cel mai prost jucator de fotbal poate fi întrebat cand a jucat ultima dată fotbal și cum a fost. Dacă va discuta despre asta e posibil să ajungă la concluzia că nu a fost chiar cel mai rău jucator și că au fost și momente bune.

Poate fi de folos să venim cu poveștile noastre despre eșec, neîncredere sau percepții distorsionate.

  1. Vorbește despre consecințele reale ale unui comportament în loc de critică și etichetare.
  1. Acceptă Nu-ul copilului.
    Nu poate spune toată lumea Nu. De fapt majoritatea pacienților mei din cabinet vin cu această dificultate. A spune Nu înseamnă de multe ori să nu modifici sau să renunți la ceea ce ai nevoie. Deși nu le vei face pe plac celorlalți, le vei câștiga respectul.
    Nu ca tine, ci ca mine. Nu nevoia sau dorința ta, ci nevoia și dorința mea. Asta transmite acest Nu atât de greu de rostit pentru mulți dintre adulți, în trecut copii care nu puteau să își deranjeze sau confrunte părinții.
    În contextul percepției de sine acest Nu acceptat înseamnă că sunt primit să vin și cu ceea ce nu îți e pe plac. Sunt primit cu bune și cu rele și îmi e mai ușor să trăiesc așa. Nu va trebui să mă cosmetizez tot timpul, să îmi acopăr și să îmi urăsc și eu partea pe care nu o primești tu părinte.

În ceea ce privește intervenția psihologică, o abordare poate fi deprinderea de strategii, abordări și schimbarea de perspectivă de către părinte în cadrul consilierii parentale. Părintele își poate îmbunătăți relația cu copilul și aduce schimbarea în familie. Această abordare este recomandata îndeosebi pentru părinții cu copii mici 0-6 ani. Pentru cei mai mari, se poate face terapie prin joc, tehnici de relaxare, tehnici de vizualizare și cel mai important, prin crearea unei legături autentice și suportive între terapeut și copil, o relație de încredere, în care copilul se simte auzit, văzut și înțeles.

Odată la ceva vreme recitesc povestea spusă de Horațiu Mălăele: “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.

Iată ce transformare în percepție poate avea loc când apare un mesaj autentic. Desigur genialitatea nu poate fi plantată. Ea exista deja în cel ce avea să fie un mare actor, dar tulpina ei avea nevoie să fie recunoscută și udată, pentru a putea crește.