Autor: Irina Stoica (page 2 of 3)

Oamenii care dispar fără un cuvânt – un fenomen care ia amploare

Despre fenomenul de ghosting se vorbește de curând, dar noi, ca societate, ne confruntăm cu el de ceva vreme. Ghostingul e o practică prin care oamenii formează relații din care apoi dispar fără nici un motiv rostit.

După mine, *fantomismul* ăsta e o consecință a presiunii societății către dezvoltarea funcțiilor cognitive, în detrimentul dezvoltării emoționale. Asta pe de o parte. Pe de alta, avem o nevoie de autonomie înțeleasă si susținută prost, și foarte profitabilă, pe care se creează o societate nesociabila – ce nu socializează în mod real. O inteligență emoțională scăzută, imposibilitatea de a te conecta empatic în mod real la celălalt și o educație ce are la bază manipularea , seducția și șantajul – aceste trăsături compun tabloul fantomelor în viață.

Am avut și eu parte de fantome și nu erau în podurile caselor părăsite. O fantomă mi-a îngrijit copilul cel mare vreo 4 luni. Apoi într-o zi de mai, fără nici o discuție în prealabil, fără nici un motiv plauzibil, fantoma a dispărut. A spus că întârzie și apoi nu a mai răspuns niciodată la telefon. Ca în filmele alea americane, în care cineva pleacă să ia țigări de peste drum și se întoarce în 30 de ani. Și e bine mersi, în caz ca v-au trecut gânduri sumbre prin cap, postează pe fb regulat și probabil bântuie altă familie. O familie de oameni cumsecade care cred că e implicată și mulțumită, ce cred că pot conta pe ea. Si nici c-am mai căutat bonă din acel moment. Mi s-a părut cruntă acea lipsa de încheiere a unei relatii pentru un copil de 2 ani. Prefer să stau cu amândoi așa de mici și cu nevoi atât de mari și să ne gospodărie noi cum putem mai bine, decât să cădem iar în plasa unei persoane instabile. Cu nevroza unui om nu e de glumă, chiar psiholog de ești.

Am mai dat eu de fantome și înainte. La centrul unde am activat până să nasc. Dar alea erau fantome care demisionau după ce își luau salariul după prima lună. Acelea erau niște fantome un pic mai predictibile și mai ușor de înțeles. Munca era mult prea multă pentru ele.

Aud și de fantome (și din ce în ce mai des în ultima vreme) care bântuie segmentul amoros-aventuros. Sunt de obicei de sex masculin și se lipesc și dezlipesc de victime foarte ușor, lăsând răni adânci și foarte multe întrebări fără răspuns – ce n-a mers, ce n-am făcut bine, ce am zis, de ce nu sunt suficient de buna/frumoasă /interesantă?

Bone, infirmiere, constructori, instructori, amorezi – și lista e lungă cât o zi de vegan (că postul e mai blând ). La ei m-am gandit si cand am scris articolul asta http://www.unparintecuminte.com/index.php/cui-ii-e-frica-de-oameni-infantili-copiii-mari-se-joaca-de-a-viata-si-tu-ti-o-poti-pierde-ascultandu-i/ .

Dar ce se întâmplă de fapt cu acești oameni. Sunt doar neserioși? Și dacă da, de ce? Și mai ales de ce ne întâlnim cu ei peste tot în ultima vreme?

Am ajuns la concluzia că disparițiile acestea vorbesc despre o stare a societății de astăzi. O societate în care toată lumea vrea sa facă (avea tata o vorbă ) ” cât mai puțin și ce-i mai ușor ” , în care toată lumea vrea să fie șef, în care nimeni nu mai tolerează cerințele angajatorului , sarcinile de servici, programul fix. O lume în care un contract de muncă, un act de căsătorie sau orice alt act ce vizează un angajament nu are nici o valoare. O lume în care nu mai știm să comunicăm, dar avem pretenția să fim auziți și înțeleși telepatic și atunci când nu ni se răspunde conform pretențiilor nerostite, ne înfuriem și pedepsim. O lume în care dacă te comporți omenește ți se ia preșul de sub picioare pentru ca omenia e suspectă.

Și în aceasta lume bântuie narcisicii, care merita tot ce primesc și dau lumii suficientă frumusețe și talent (așa sunt convinși ei), ca să nu mai fie cazul să li se ceară și altceva. Pentru ei numărul victimelor e un indice al valorii lor, iar răniții ar trebui să își lingă rănile cu gândul ca au putut fi aproape de așa o *nestemata* pentru o vreme.

În această lume bântuie nevroticii și abandonicii, ale căror teamă de a fi folosiți si abandonați îi conduce spre a folosi și abandona, într-o tentativă inutilă de a prelua controlul angoaselor ce îi bântuie permanent.

În această lume bântuie histrionicii, care seduc pentru a-și satisface nevoia de atenție și aprobare. Niște oameni dramatici al căror entuziasm poate fi interpretat drept implicare și elan, dar care pleacă imediat ce obțin *rolul* pe care și-l doreau.

În această lume bântuie suspicioșii ,ale căror tendințe paranoide pictează orice om în culori diabolice. Care trebuie să fugă pentru a nu se contamina sau pentru a nu fi distrus și pentru care orice om bun e de fapt un om foarte rău ce joacă teatru.

Pe lângă toți cei enumerați mai sunt și hoții care de obicei dispar și cu bani sau obiecte, depresivii care dispar pentru a se retrage în ei , leneșii pentru care orice loc de muncă sau relație presupune efort și cei pasiv -agresivi care, prin dispariția lor subită, lovesc și pedepsesc.

Stabilitatea e plictisitoare, fidelitatea e supraevaluata, prietenia e un concept romantic și dragostea e un sentiment pentru oameni mici. Cam așa dicteaza eul mic al omului mare de astăzi.
Și de aceea cred că e important să avem valori și să creștem inteligența emoțională a copiilor noștri. Pentru că avem de combătut niște atitudini ce contaminează foarte ușor.

Fantomele din timpul vieții nu mai bântuie decât gândurile celor lăsați în urmă. Fantomele din timpul vieții , de multe ori, nu vorbesc despre noi. Vorbesc despre fricile, furia și traumele lor. E important să nu le preluăm bagajul și să-l ducem în spate până la epuizare. Avem prea multe de trăit ca să ne lăsăm răpuși de o fantomă.

Limitele părinților

Știm că e necesar să punem limite copiilor. În felul ăsta învață despre ce îi pune în pericol, ce nu le face bine și cum funcționează lumea. Dar cel mai important lucru pe care îl obținem este că, prin limite, învață cum să construiască relații. Fiindcă relațiile sănătoase nu înseamnă doar conectarea firească a unuia la celălalt, ci și respect pentru *spațiul* meu și *spațiul* tău – fizic și psihic.
Limitele ne ajută să înțelegem de unde până unde suntem noi, cât putem să ne *întindem* și de unde începe celălalt.
În scopul acesta se practică jocuri prin care copiii și/sau adulții se împing, fără agresivitate. Jocurile sunt pentru a se conecta și delimita, luând notă de propriul corp, cu respect pentru propriul spațiu pe care îl apără. In același timp fiecare oponent își dozează forța pentru a-și respecta și *adversarul*, fiind atent la impactul cu corpul lui și la reacțiile acestuia.
Dar când punem limite copiilor ne gândim dacă noi înșine avem limite sănătoase? Când îi învățăm despre regulile societății luam în calcul gradul în care noi înșine respectăm aceste reguli? Când educăm despre relații sănătoase, deschidem un ochi asupra fericirii sau lipsei ei din relațiile noastre?

Cred că a venit timpul să începem educația cu noi înșine. Să începem cu propriile limite, pentru a putea pune corect limite și celor ce au nevoie ca noi să fim o sursă de inspirație și cunoaștere.

Considerăm că știm ce ne punem în pericol, ce ne face bine și cunoaștem regulile jocului. Dar oare chiar așa e? Fiindcă felul în care relaționăm ne poate cauza multă angoasă și nefericire și ne poate pune în pericol, îmbolnăvindu-ne. Somatizarea nu e o invenție a ultimilor ani. E un fapt demonstrat științific. Nefericirea îmbolnăvește și uneori chiar poate ucide.
Cât de sănătos ne raportăm la noi și cât de sănătos îi tratăm pe ceilalți?

Există oameni ale căror limite sunt extrem de rigide și oameni care nu știu să pună limite deloc. Primii suferă prin izolare și alienare, ceilalți prin contaminare și suprasolicitare.

Și primii și ultimii vor avea dificultăți în a pune limite copiilor lor și vor întâmpină rezistențe în procesul de educare.

E unul dintre motivele pentru care susțin că nașterea unui copil e și o șansă la o renaștere proprie. Ai acum șansa să faci îmbunătățiri ce te pot face un alt om.
Când sunt dificultăți în relația cu copilul ideal e să nu cauți să arunci vina în ograda vecinului sau în familia soacrei 😄. O abordare matură e centrată pe înțelegerea cauzelor și găsirea soluțiilor. Deseori ajunge să ne uităm la noi. Fără să ne învinovățim (foarte important! ), dar căutând să modificăm ce nu funcționează, înainte să ne apucăm să le cerem altora să procedeze bine acolo unde noi încă nu reușim.

Părintele cu limite rigide. Practic îi ții pe ceilalți la distanță, proiectele și timpul tău sunt foarte importante și nici nu vrei să deranjezi pe nimeni. Ai interacțiuni și funcționezi normal în societate, dar nu ai relații apropiate. Când sunt dificultăți, te izolezi în loc să apelezi la cineva. Și probabil nu ar prea fi persoane la care să apelezi, pentru ca nimeni nu simte că îți e apropiat.
Ideea e că dacă fiecare și-ar vedea doar de treaba lui, nu am mai avea nici o relație.

Deci fiecare trebuie să-*și* vadă și de treaba celuilalt, ca să existe conexiuni. Apoi dacă ușa ta e mereu închisă și /sau iți ia mereu foarte mult timp să deschizi, nu mai vine nimeni să sune.

Trebuie să începi să te întrebi de ce ai dificultăți în a-i accepta pe ceilalți lângă tine?
Poate că ai fost și tu la rândul tău educat că *fiecare trebuie să își vadă de treaba lui* și acum ai dificultăți legate de interacțiunea cu copiii.

Copiii de părinți cu limite rigide pot reacționa și ei prin izolare și deconectare de la cei care vor să le fie aproape și prin felul acesta îi resping. Sau se pot simți neînțeleși și deconectați ei înșiși de părintele care relaționează rigid cu toată lumea. Astfel că relația părinte -copil are de suferit și procesul de educare va fi foarte dificil. Fiindcă unui părinte care interacționează rigid, îi va fi greu să dedice timp suficient copilului, să îl observe și să se conecteze permanent la el. Un copil poate replica prin revoltă și rebeliune, aparentă respingere și încăpățânare. Este dificil să accepți o limită pusă de un părinte a cărui delimitare de ceilalți (implicit de copil) iți provoacă deja suferință. E un *nu* peste multe alte *nu-uri* spuse sau nespuse.

În planul opus, avem un părinte care nu se poate delimita de ceilalți. Care se pierde pe sine în relațiile cu ceilalți și suferă constant. E vorba de cineva care spune mereu da solicitărilor și apoi ajunge să aibă resentimente față de el și de celălalt pentru asta. Cineva care nu poate să spună nu fără să îi fie rușine. Cineva care se contaminează cu problemele celorlalți și îi lasă pe ceilalți să îl consume, încărcând-se în timp ce celălalt se descarcă. Va fi mereu prins între sentimente de compasiune ce duc către a face celorlalți pe plac și sentimente negative, pentru că e obosit și vlăguit de cerințele lor. Va avea multă lume pe lângă el, dar nu se va simți apreciat sau fericit, ci din contră.
Părintele care nu poate pune limite, nu va reuși să pună limite nici propriilor copii.  Părintele are convingerea că se *profită* permanent de buna lui natură, așa că în *bunul*său stil își va lăsa copilul să încalce limitele de *n* ori, găsindu -I scuze și rusinandu-se să intervină ferm, urmând ca apoi să intervină brusc și violent/agresiv , când consideră că s-a *profitat* destul și a rămas fără energie. Copiii, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și oamenii, vor avea dificultăți în a înțelege această schimbare a atitudinii la același stimul/stresor. Vor reacționa deci prin respingerea cu violență a limitei sau chiar a părintelui, se vor bloca sau se vor retrage.Asta pentru că reacția e de tipul *fight, fight or freeze* atunci când ne confruntăm cu un atac….și e un atac când ți se răspunde cu înțelegere și răbdare de 3 ori și a 4-a oară ți se țipă sau ordonă să (nu) faci un lucru. Nici una dintre acțiuni nu va conduce către a-și însuși *lecția * despre lume și situații pe care limita trebuia să o transmită.

Dacă ne regăsim în situația asta, e bine să începem prin a lucra noi înșine la capitolul relaționare. De ce nu poți spune *nu*? Ce simți când primești un *nu*? Cât de important ești tu (societății, familiei, prietenilor, etc)? Ce ai de oferit fără să renunți la tine? Astea sunt câteva din întrebările la care poți începe să cauți răspuns.

Prea puține limite si vei ajunge să te simți un nimeni. Prea multe limite și vei ajunge să nu fii cu nimeni.

Anxietatea copiilor – un simptom care vorbește și despre părinți

Oamenii fug de drame. Așa s-ar spune, dar totuși unii se agață prea des în ele ca să-i și credem. Agațamentul ăsta vorbește despre ceva din ei care are nevoie să fie hrănit, ocrotit, ostoit, domolit. Pentru că deseori aceste mici drame nu vorbesc despre ce se întâmplă în afară, lucruri asupra cărora nu avem control, ci despre ce e înăuntru, despre ce ne lipsește și ce ne prisosește.

Cred că anxietatea din viața unora (multora) vine dintr-o lipsă de blândețe si tandrețe față de sine. Lipsă pe care,  de fapt, aceștia o și acuză deseori în ceilalți, fiindcă unele lucruri sunt prea dificil de acceptat în ei înșiși. Nu e vorba de minciună sau negarea propriilor responsabilități, ci de o lipsă de conștientizare.
Uneori din *estetism* închidem ușa conștientizării – prea preocupați de prezervarea unei imagini pe care o considerăm ideală sau pe care alții ne-au transmis-o ca fiind unica acceptabilă.
Alteori din rigiditate și comoditate. Ne-am obișnuit ca unele lucruri, relații și situații să se repete sau să fie însoțite de anumite stări precum frica, angoasa, panica. Ăsta e firescul pentru unii. Când e liniște, se panichează.《 E ceva ciudat cu atâta bine! Cât poate să dureze? 》Și uite așa deschizi ușa anxietății.
Alteori rădăcina e în gândirea de tip magic. Vorbim de gândirea primitivă de ca și cum ea ar fi un precursor al gândirii actuale, când de fapt, dacă suntem onești, ea încă se mai amestecă cu ideile și concepțiile noastre și ne poate deturna de la intuiție, experiență și inteligență. Câți nu cred că vor avea o zi proastă dacă începutul ei a fost însoțit de un lucru (sau poate de un animal) deranjant?

Ce e de fapt anxietatea? Anxietatea e frica disproporțională la pericol. Deseori pericolul nu e unul real, ci imaginar. Asta vedem noi, cei din afară, cel puțin. În fapt e vorba de un pericol subiectiv mai degrabă. Fiind vorba despre semnificația subiectivă a ceva, degeaba vom încerca să îi prezentăm nevroticului realitatea. Ma refer la nevrotic pentru că anxietatea e miezul dinamic al nevrozelor. A încerca să îi demontezi rațional anxietatea unui nevrotic e ca și cum ai încerca să repari o clădire lucrând în una de lângă ea. Ce se întâmplă în realitate e într-un alt plan față de ce se întâmplă în realitatea subiectivă.

Psihanalistii susțin că poveștile de viață ale nevroticilor au un numitor comun: o copilărie marcată de lipsa de afecțiune autentică. Nu e chiar de mirare, nu-i așa? Lipsa de căldură umană îmbracă diferite forme și se ascunde , de multe ori, sub masca infinitei dărnicii.
Mama eroină nu există in realitatea. Nu în realitatea psihologilor, care se confruntă cu dramele copiilor de mame suprasolicitate, darnice până la fundul sufletului și cunoscătoare a binelui copilului până la distrugerea lui (a binelui real al copilui). Mama care *knows best* încuie într-o temniță din mijlocul pădurii inconștiente resursele reale ale copilului. Dintre sacrificiul ei si din încrâncenarea pentru ceea ce gândește a fi binele copilului, pe de o parte și voința, dorința și nevoile lui desconsiderat, pe alta, rezultă un puternic conflict în viitorul adult. El e obligat să intre într-o formă prestabilita. Picioarele fetiței pe care mama o visează prințesă vor trebui tăiate dacă pantoful prințului nu se potrivește. Oare fetița va fi furioasă, ostilă, anxioasa în interacțiunile ei viitoare, ulterior unei astfel de *ciuntiri *? Da, fără doar și poate! Și dacă ea va ajunge la concluzia că mama a procedat bine și intențiile ei au fost nobile, fetița are toate șansele să devină o mamă ca mama ei. Și astfel tot efortul de conștientizare e dat mai departe.

Toată această suferința măturată sub preș și lăsată proprietarului următor al casei mă duce cu gândul la o replică dintr-un film *Curajul mai sare câte o generație.* De multe ori aș spune că e vorba de un salt mai lung. Curajul există în oameni normali, mai degrabă decât în eroi și eroine aclamate. Aceia vin mai degrabă cu tot felul de frici ambalate frumos și prezentate drept cadouri regești celor ce le urmează.

Dar nu doar de rolul de mamă eroină trebuie fugit. În definitiv e vorba despre părinți (că nu doar mama e părinte) care nu aud, comunică despre și respectă nevoile și resursele naturale ale fiecărui copil.
Părintele suprasolicitat e un părinte care are prea multe de făcut și nu consideră joaca, timpul și discuțiile cu copilul prioritare. Părintele prins în plasa dependențelor sau anxietăților este prezent fizic, dar absorbit de propriile nevoi care se cer satisfăcute sau de fricile care îl acaparează. Părintele obsesiv-compulsiv care e preocupat excesiv de ordine și curățenie și a cărui anxietate și obsesie inmarmureste spiritul de explorator al copilului, blocând evoluția naturală. Părintele infantil care vrea ca toată lumina reflectoarelor să fie concentrată pe el și nevoile sale și nu reușește să le pună în plan secund, după nevoile copiilor.

Aceștia sunt cu toții părinți ale căror intenții bune pavează drumul spre nevroză. Iar anxietatea e un punct central în dezvoltarea și diagnosticarea nevrozei, al cărui sens e important de căutat. Nu vă mulțumiți cu a trece prin viață fără să înțelegeți ce vi se întâmplă și nu rămâneți simpli observatori iritați și neputincioși când copilul vostru manifestă anxietate. De multe ori stările lor vorbesc despre relația cu noi sau dintre noi, părinții. Scopul ar fi terapeutic și vindecător pe toată linia generațională, dacă nu e ratat din neglijență sau interpretare eronată.

Ușor cu anxietatea pe scările interioare, că poate să țipe de durere și lipsuri și vecinii de viață nu vor fi încântați!

 

Alăptarea – dragoste corp și suflet autentică

Toată lumea crede că știe ce înseamnă a alăpta, dar mulți cred și puțini știu.

Apropo de conectarea la resurse, dacă îi cer unui om al urbei să îmi spună câte ceva despre apa pe care o folosește zilnic îmi va spune sec că ea curge la robinet și e bună pentru spălat pe față. Iar un om de la Dunăre îmi va spune despre cât de hrănitoare, magică și împăciuitoare e apa cu corpul și sufletul său de ca și cum îi e mamă. Îmi va relata povești în care apa sau ceva legat de ea a avut un rol principal. Toți depindem de apă, dar orășeanul a uitat ori nu mai are respect pentru resursele naturale, crezând că a depășit, prin evolutia sa *spectaculoasa*, nevoia de apă . Orășeanul va râde de săteanul de pe malul Dunării.

Tot la fel, omul care face mișto-uri la adresa mamei ce alăptează lângă, e un om care se crede evoluat. Consideră că alăptarea e un lucru primitiv, de prost gust, neimportant și probabil ușor de înlocuit zilele acestea, când suntem atât de deștepți încât creăm substitut pentru orice.

Laptele matern poate fi înlocuit cu altceva dacă e musai, dar semnificațiile lui, trăirile pe care atașarea la sân le aduce cu sine, de ele avem nevoie toți, ca de apă și aer. Fiindcă alaptarea e dragoste manifestă. Alăptarea e conectare autentică, din dragoste și cu dragoste, la o altă ființă. Alăptarea unește doua corpuri într-unul singur, căci corpul mamei analizează imediat structura salivei bebelușului și răspunde prin modificări uimitoare, instant, realizând o formulă unică de hrană, menită a-i asigura exact ce are nevoie.

Ce vede publicul care se șochează când o mamă alăptează? Două corpuri care se unesc și formează unul singur cu dragoste și din dragoste.
Pentru cei care nu au trăit o astfel de conectare de dragoste mijlocită de corp și nu s-au putut apropia de a o cunoaște decât printr-un act sexual, ori sunt convinși că ăsta e singurul mod de a realiza o astfel de conectare , alăptarea poate părea de-a dreptul pornografica.

Voi realizați cam câtă revoltă se poate ascunde într-un om căruia i s-a făcut promisiunea dragostei prin naștere și i s-a anulat apoi? Nu doar pentru că nu a fost alăptat, ci pentru că mama refuză să îl vadă, simtă, audă, înțeleagă și respecte? Un copil când se naște se agață de mamă pentru că simte că e în siguranță cu ea, că va exista atâta vreme cât ea e acolo. Ce înseamnă să exiști dacă ți se neagă existența întregului și ești acceptat doar în părțile care corespund?

Senzația de pericol când ea dispare, el neputand să își procure nimic fără asistență, e reală. Toți oamenii s-au născut într-un corp care i-a îngrijit și le-a *ținut de cald*. Lipsa corpului mamei e dramatică pentru nou născut. Lipsa dragostei materne e dramatică pentru adult și naște furie și ostilitate. Despre drama copilului cu care mama nu se conecteaza autentic am scris pe larg si in articolul despre persoanele nevrotice  .

Ce se întâmplă cu durerea lipsei de dragoste maternă autentică?  Se îngroapă fără ceremonie, dar cu mare efort energetic, în inconștient.  Iar inconștientul presează mereu. Imagini a ceea ce e înăuntru ies țipătoare în afară și ne trezim înspăimântați,  furioși și uneori îndrăgostiți de cineva fără să știm de fapt de ce, iar apoi încercăm să ne explicăm,  interpretând. Cu cât e durerea mai mare, cu atât ne vom deturna de la interpretarea corectă.  Unde mai pui că cei care nu au avut parte de conectare empatică au mari dificultăți în a se conecta la resursele lor importante – cam greu să discutăm de intuiție . Ăsta e mecanismul proiecției – ce e înăuntru e acolo pentru că nu vrem să -l recunoaștem în noi,  ce e în afară putem condamna,  sancționa,  huli. Astfel omul ce vede o mamă alăptand se scandalizează și o sancționează. De fapt el își strigă durerea pe care imaginea dragostei autentică o provoacă în el.

Sexualizarea actului de alăptare e in mintea celor nu au cunoscut conectarea de dragoste reală și nu s-au putut apropia de ea decât *periferic*, prin sex.

Suprasexualizarea din zilele noastre are un sens. Ea maschează nevoi care nu sunt instinctuale, ci afective. Pentru că sexul nu e menit a se face cu unicul scop al reproducerii (hello!, locuim o planetă suprapopulata). Nu e menit a fi făcut cu scop recreativ, de alinare sau de demonstrație .  E menit a face dragoste – adică scopul cel mai important al său e să unească doi indivizi, să îi conecteze și să îi facă receptivi unul la celălalt. Ăsta e scopul său cel mai important și ratarea căruia e foarte dureroasă. Și nicicând n-a fost mai promovat, poate mai *făcut* și cu toate astea. …..mai ratat.

Cred foarte mult în această ipoteză a furiei omului neiubit la vederea iubirii, pe care o am în minte de ceva vreme. Trăim și gândim în asocieri și proiectăm prin disocieri.
Deseori când specialiștii vorbesc despre tantrumuri, vorbesc despre faptul că , nefiindu-i acceptat plânsul unui copil care ajunge adult, el va experimenta furie atunci când propriul copil va plânge. E de fapt frica de părintele insensibil cea pe care o retrăiește odată cu plânsul copilului său. Iar deseori la frică reacționăm cu furie și ostilitate (fight) , celebrul *fight, fight, freeze*.

Tot la fel, un copil neiubit simte că nu e iubit, e trist că nu e iubit; el va deveni anxios și furios. Furia asta va rămâne legată de nevoia lui de dragoste neimplinită pe parcursul întreagii sale existențe.

Când un om neiubit va asista la o dovadă de dragoste autentică va ieși la suprafață durerea lui imensă legată de lipsa de dragoste maternă. Această durere umple de revoltă.  Nu e nimic precum furia care să te scoată din tristețe și să te activeze, pentru a evita o depresie care izolează, blochează și apropie de moarte. Pentru că fugim de drame deseori pasandu-le altora. Iar aceia uneori sunt proprii copii. De aceea e important să ne analizăm gândurile și sentimentele și să ne asumăm limitările.

Alăptarea nu e singurul mod de conectare reală și semnificativă a mamei la copilul său. Dar importanța sa e mare pentru că e la baza formării individului. Există multe modalități prin care mama se va putea conecta autentic și va iubi copilul, de-a lungul vieții. Pentru că de fapt dragostea maternă autentică înseamnă a empatiza și a răspunde la nevoile observate în copil. Alăptarea realizează asta pe cele două planuri -fizic și psihic- răspunzând inclusiv nevoilor copilului pe care nici el nu și le cunoaște. De aceea e atât de importantă. Dar repet, nu e unica formă și imposibitatea alăptării nu este echivalentul unui start eșuat. În rolul de mamă învățăm mereu și câteodată provocările sunt mari, trecutul se cere vindecat și presiunea rănilor vechi e mare, iar eșecurile fac parte din orice schiță a succesului.
O mamă trebuie să fie mereu atentă la și să răspundă nevoilor copilului. Asta nu se întâmplă doar în primii ani de viață. Un copil abandonat de o mamă care l-a alăptat 5 ani va fi tot un copil abandonat și va suferi la fel de mult. La fel, un copil alăptat căruia nu i se permite să exploreze, să își folosească resursele creative , fiindcă mama alege ce e bine pentru copil, ținând cont de experiența ei și nu de resursele lui, se va simți neacceptat și neiubit. Deci *te văd, te aud, te simt, te iubesc așa cum ești*nu trebuie să se termine după o perioadă de alăptare. Alăptarea e doar începutul. Iar conectarea de dragoste maternă autentică incepe mai ușor , mai lin, cu alăptarea.

Așa că oamenii care sunt deranjați de alăptarea în public nu sunt neapărat oameni răi, perverși sau superficiali. Mai degrabă sunt, după mine, oameni care suferă de lipsă de dragoste și care au împietrit în propria amărăciune. Nu e de datoria noastră să îi alinăm, cum nu e de datoria lor să ne confirme că ceea ce facem și ceea ce suntem e acceptabil. Pentru că o mamă care știe cine e și ce face, va fi deranjată dar nu se va scandaliza dacă e respinsă sau etichetata din pricină că alăptează. O mamă care întâlnește un om încruntat e bine să țină minte să nu îl ia cu ea. Să îl lase acolo, în încrâncenarea și ostilitatea lui. Ea are suficiente lucruri de făcut și de gândit cu puii ei.

L-am alăptat pe D. un an, până când lactația a scăzut în sarcină, și el s-a autoînțărcat. A fost frumos, dar fiind prima dată, nu am fost suficient de relaxată pentru a trăi experiența pe de-a-ntregul. Cu M. am avut dificultăți inițial, dar sfaturile consultantului în alăptare au funcționat. Zilele trecute s-au făcut 11 luni de alăptare frumoasă și lină cu M. Când mă gândesc că , la un moment dat, nu voi mai alăpta pe niciunul dintre copii, îmi dau lacrimile. Pentru că e prin alăptare noi ne-am umplut sufletele de celălalt. E o atingere invizibilă de suflete care se petrece în timp ce îți privești copilul hrănindu-se cu tine. E un fel de a da fără a te pierde, ci câștigându-te. Tot pe tine, dar mai bun. Pentru că dragostea dăruită și primită ne face în mod real mai buni. Îmi va fi dor….

 

Gândurile și atitudinile care omoară succesul unui om cu resurse

Omul de succes nu se clădește pe o copilărie perfectă, pe un maldăr de studii și titulaturi, pe un vraf de renunțări și compromisuri, pe mii de ore de muncă asiduă, pe un IQ enorm, pe moșteniri și relaționări. Omul de succes de construiește pe o minte eliberată de convingeri false și pe o viziune.
Asta ce înseamnă? Că mergem, mulți dintre noi, cu frâna trasă și ne mirăm de ce nu înaintăm lin și frumos către obiective. Nu e pentru că suntem șoferi lipsiți de talent, nu e pentru că nu avem o mașină bună, nu e pentru că ceilalți nu ne lăsa să ajungem unde trebuie. E doar pentru că rulăm pe o bandă a gândurilor și credințelor false despre noi înșine și frânăm în același timp în care accelerăm.
De ce facem asta? De frică.
Uite. Hai să vedem ce se întâmplă dacă ai succes.
Să spunem că ai dat lovitura. Te-ai hotărât să deschizi afacerea visurilor tale și ți-a ieșit. Cum te simți? Poți să trăiești experiența sau ți se adună în minte gândurile determinate să o anihileze?
Dacă am deschis afacerea, înseamnă că acum trebuie să muncesc mult și asta va însemna să sacrific timpul cu familia. Cum ar va reflecta asta in cuplu? Vor fi conflicte cu soțul. Asta poate duce către o separare, dacă soțul nu mă va susține. După separare, va trebui să mă descurc cu copiii. Se vor îmbolnăvi și cine stă cu ei acasă? Îmi voi pierde afacerea de succes pentru că va trebui să îngrijesc copiii. Voi ajunge o mamă groaznică care a ucis copilăria copiilor mei și le-a îndepărtat tatăl.
Stop! Plecasem de la minunata imagine a ta reușind în ceva ce ți-ai propus. Cum ai ajuns la divorț, mama groaznică și copiii marcați pe viață? Tu observi că nu reușești nici măcar să te bucuri de imaginea succesului tău? Îl distrugi și în imaginație. Gândește-te ce îi faci în realitate. Cu ce forțe reușești să îl anihilezi înainte să pornești la drum spre el.
Acum că te-ai gândit la asta, îți propun să te gândești ce proiecte și dorințe ai avut în ultimii 3 ani la care ai renunțat din diverse motive. Uite, eu de exemplu am vrut să pictez, să fac o carte senzorială, am avut câteva tentative prin bucătărie, am vrut să învăț tehnica șervețelului. În toate am investit, cumpărând materiale, uitându-ma la videoclipuri *how to*, gândind detaliile fiecăruia și mergând inclusiv la prezentări pe teme conexe. Nu am reușit să găsesc timp și energie pentru niciunul dintre ele. De ce? Păi fiindcă eu am crescut cu eticheta *ești neîndemânatică*. Din start, având o astfel de bază predictivă, eu mă îndrept către a îndeplini “profeția” automat. Cum sistemele tind către conservare, energie nu găsesc pentru a face ceva ce știu clar că e menit a fi o pierdere de vreme. De fapt, tot ce îmi propusesem să fac era chiar ușor. Totuși în mintea mea mă surprind că gândesc: la ce bun să nu dormi noaptea daca oricum nu vei reuși să duci proiectul la sfârșit sau chiar te vei răni și obosi încercând? Lucrurile sunt simple. Legat de lucrul manual sunt predicatele*nu vei reuși* *nu dormi* * te vei răni*, *te vei obosi*. Astea sunt șoptite automat de mamele, tatii, bunicile și profesorii pe care i-am luat cu noi, în viețile noastre de adulți independenți.
De fapt problema aici e. Sunt concepții fundamentale despre noi înșine și viață în general care rulează neobservate pe pilot automat. Singurul lucru pe care îl poți face e să te observi și să preiei controlul, opunând concepte noi.

Frica disproporționată de numește anxietate. Cum spunea Markham la una dintre conferințe…. dacă ai de a face cu un copil anxios trebuie să urmezi doi pași: 1. Normalizare – frica este firească și o acceptăm că având rădăcini în realitate și 2. Fa-o oricum – susține copilul în acest încerca, în ciuda fricii. Ei, chestiunea asta se poate aplica foarte bine cu propriul copil temător de succes, de eșec, de pierderea imaginii sau a identității. Deci amintește-ți că frică ta a plecat dintr-un punct clar și corect, consecință a unei situații reale. Apoi pășește pe ea și depășește-o, delimitează-te, decorseteaza-te de ceva ce ți-a prins bine și te-a ținut la cald, dar a ajuns să te blocheze. Învățăm din greșeli să pășim altfel, nu să stăm pe loc, pentru a nu mai greși.

Dar pentru a face cei doi pași simpli trebuie să începi să ții cu tine. Și asta nu implică deconectarea de la restul. Să te ai pe tine în orice relație e o cheie a realei autonomii și aprecieri de sine. Să ții cu tine înseamnă să te iei in calcul, să renunți fiindcă asta e ce îți dorești și simți că e bine și pentru tine, să tolerezi doar cât poți tolera, să îți bucuri sufletul și corpul; să îți acorzi odihnă, hrană și credit; să îți respecți limitele; să crezi in tine și să îți susții ideile, valorile și credințele; să dai și să primești; să nu te apreciezi și să conștientizezi când ai greșit; să aduni ce merită și să lași să se dizolve ce nu merita; să îți folosești resursele și talentele.

Dacă tu ții cu tine și ai o imagine clară și reală a potențialului și limitelor tale, vei fi *propria ta lumina*, cum îndemna psihologul J. Salome. Dar ca să fii lumină, trebuie să te vezi și accepți întreg. Lumina nu există fără întuneric, cum tu nu poți veni în lume doar cu ce te face bun și dă *bine*. Fricile cele mai mari au legătură cu răul din noi sau ce am ajuns să credem că ar fi sau ar face rău. Pentru că de fapt, multe dintre ele sunt construite pe opinii împrumutate sau inoculate *pentru binele tau* de mult timp.
Fiindcă nici binele, nici răul nu sunt concepte asupra cărora să considerăm că avem de ce să ne *relansăm*. Sunt deseori moșteniri de familie, un fel de zestre de valori apărată cu orice preț și transmisă cu ocazia unei uniuni. Zestrea trebuie cercetată, deschisă și privită cu ochii mari, apreciată și reașezată în cufere șterse de praf. Luăm ce primim și dăm mai departe doar ce am primit, dacă nu căutăm să ne înțelegem și să resimbolizam viața pe care o trăim. Într-un fel, e un ciclu de renașteri, retrăiri și dizolvări a acelorași eu și tu, dacă lanțul nu e rupt de conștientizare.

Dacă tu ții cu tine și te vezi, simți și auzi, ceilalți vor începe să fie inspirați și vei trezi în ei nevoia de lumină.
Dacă tu ții cu tine, pleci la drum cu un tovarăș bun și asta face din start un drum bun!

Televizorul – o bonă supraprotectoare care crește copii fără imaginație

Stă pe mine in poziție turcească,cu un deget în nas și urmărește fermecat cântecelele cu numărătoarea în engleză. Dacă îl întreb câți ani are zice *two*, evident, ca personajele ochioase de la tv. Nu mai are stare și îmi alunecă pe picioare până la capătul patului, unde poposește pe mochetă, cu capul dat pe spate, sub televizor. “Ești prea aproape de televizor”, strig eu, și se întoarce pe pernă, ca o pisică plictisită, mustăcind a cicăleala. Dacă ar fi motan, ar da enervat din coadă. Îl cred și asta pentru că e plin de energie pe care nu are unde să o consume.

E toamnă și cădem pradă tentației *ecranelor* și asta mă neliniștește, fiindcă eu văd cat de izolați suntem în societate, fiecare cu ochii într-un ecran.

Mi-a rămas în cap o chestiune dintr-un interviu cu un doctor despre timpul pe care copilul îl petrece la televizor. Spunea că dacă vrei să îți vezi de ale tale și lași copilul la TV, va ajunge să construiască o relație cu el. O relație cu implicații negative în restul relațiilor.

Până la urmă tv-ul e o *bonă* supraprotectoare, care nu interacționează cu copilul, care îi limitează orizonturile, imaginația și îl stimulează către efort și acțiune. Unde mai pui că îl distrează și îl învață lucruri, iar asta e partea pozitivă care îi dă șansa să aibă impact negativ asupra copiilor și a imaginației lor neutilizate.

Dar partea cea mai tristă aveam să o văd abia când am stins televizorul. Fiindcă amintindu-mi de spusele doctorului, am făcut un efort și l-am închis. Ce s-a întâmplat? Mai întâi a luat o mașinuță și a plimbat-o pe calorifer, apoi a început să cânte. Cântând, s- a suit pe pat și a început să sară pe ritmul melodiei compuse de el. După ce s-a săturat a venit și m-a pupat, s-a uitat în ochii mei și a început să îmi prezinte camera.

Fiindcă atunci când bona pleacă, ți se deschide lumea și camera de transformă într-o insulă cu comori și oamenii din ea se trezesc și pot fi primiți cu mesajele lor vizibile și invizibile.

Se vorbește des despre legătura dintre rezultatele academice și utilizarea ecranelor. Și asta pentru că, în mod evident, copilul nu trebuie să facă nici un efort -fizic, intelectual, creativ- pentru a primi o poveste distractivă. Ceea ce deschide apetitul pentru un astfel de confort. Și e o corelație care trebuie subliniată pentru binele societății și al individului.
Dar nu se vorbește atât de des despre legătura dintre ecrane și dificultatea de a relaționa. Pentru că ecranul te răpește și te suspendă într-o lume de culori și sunete că într-un vis. Și pentru că ești în lumea viselor, nu poți intra în relație cu ceilalți.
Lumea imaginară e grozavă pentru copii, dar cu condiția ca ea să fie imaginată de ei. Jocul real presupune efort și e important ca efortul să fie preluat de micuți ca parte integrantă firească a vieții.
Copilul nu e conștient de această deconectare de la cei din jurul lui. Dar el o simte și se tulbură. De aceea, cu e mai mult timp deconectat, cu atât conectarea va fi mai dificilă,, mai frustrantă și posibil însoțită de componente agresive.

Eu știu cât de ușor te poți lăsa furat de bona-ecran, ieftină și mereu la îndemână. Și dr. Markham vorbea despre situații care justifică lăsatul copilului la TV. “Dacă ai un copil mic de îngrijit și adormit, lasă-l liniștită pe cel mare la desene.” E o discuție despre priorități, desigur. Și așa am început și noi. Doar că ușor am alunecat către mai mult….desene când vroiam să fac o mâncare, când vroiam să fac curățenie, când aveam de discutat cu soțul ceva important. Și am resimțit efectele negative îndeosebi când încercăm să ne jucăm după ce copilul petrecuse prea mult timp la tv sau dacă ieșeam afară, în relația cu ceilalți copii.

Partea bună e că poți începe să iei o atitudine în privința asta chiar azi. Dacă te temi de reproșuri, e cazul să îți aduci aminte că nu trebuie să faci pe placul copilului, ci să răspunzi nevoilor lui reale. Dacă te temi de frustrare, e cazul să afli că e foarte important ca al tău copil să aibă parte de frustrare, fiindcă în timp se construiește la nivel neuronal un răspuns mai bun la situațiile  dificile. Dacă te temi că vei fi suprasolicitată, sunt convinsa că vei găsi suficiente resurse pentru a putea să te maimuțărești și să inventezi jocuri cu năzdrăvanii tăi.

E greu până te obișnuiești cu ideea că ai concediat “bona”de ocazie. Dar , ai încredere în tine, în copil și în importanta relațiilor pentru viitorul lui.

Studii recente, extinse pe perioade lungi de timp, au ajuns la concluzia că fericirea noastră e direct proporțională cu relațiile noastre.
De aia cred că e important să nu perturbăm relaționarea cu substitute ieftine și la îndemână.

Dar, din același motiv, cred că e foarte important că relaționarea noastră cu ei să fie însoțită de relaxare și bucurie. Degeaba ai dus în beci TV -ul, dacă nu găsești cai de a aduce stimularea și distracția în casă altfel. Degeaba stingem fix când au trecut 30 de minute, dacă nu reușim să intrăm într-o relație autentică cu ei după ce am stins sau nu le oferim încredere în potențialul lor creativ.

E iarăși o chestiune din aceea de echilibru. Ieși din zona de confort, fără să ajungi la disconfort total. Succes!

Violența domestică – o campanie de conștientizare

M-am alăturat, cu mult drag si cu deschidere, campaniei *Mami, de ce plângi?*, inițiată de Raluca Bădița de la www.cocktaildeviata.com . Consider că o campanie de conștientizare privitor la violența domestică trebuie susținută cu toate mijloacele într-o societate mult prea tolerantă cu agresorii și mult prea aspră cu persoanele agresate. Nu înțelegem ce se întâmplă cu adevărat în cazurile de abuz cu un individ.  Și ce nu înțelegem, nu tolerăm sau interpretăm  eronat.  De aceea mi-am dorit să pot veni cu ceea ce am cunoscut, înțeles și intuit în legătură cu situațiile de violență domestică și impactul lor asupra victimelor.

“Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Margaret Atwood.

În continuare trăim într-o lume în care bărbatul este apreciat, onorat și sărbătorit mai mult decât femeia, de la venirea sa pe lume și până la încheierea socotelilor sale lumești.

Și femeile sunt prinse în această adulație a masculinității din foarte multe motive. Unul foarte puternic constă în ceea ce surprindea Margaret Atwood foarte bine: vulnerabilitatea femeilor. Fiindcă femeile se tem de bărbați și au nevoie să își asigure supraviețuirea. Iar cu un partener ele nu mai sunt la fel de expuse. Dacă partenerul se dovedește a fi abuziv ați crede probabil că  șansa de supraviețuire a femeii ar fi legată de decizia de a pleca. Studiile arată că în 70% din cazuri, vătămarea gravă și uciderea, au loc după ce victimele își părăsesc abuzatorii. Deci supraviețuirea obligă femeia la un parteneriat, fie el chiar cu un bărbat abuziv.

Un alt răspuns e în dependența femeilor de un bărbat, fără de care viața ar fi prea greu sau chiar imposibil de trăit. Mentalitatea aceasta a perforat latura actionalā a multor generații, lasându-le să trăiască doar prin proiecție aspirațiile, perspectivele și nevoia de recunoaștere.  E clar că o credință puternică într-o lume a bărbaților va face incertă situația oricărei femei care încearcă să se autonomizeze.

Singuratatea este o altă chestiune bagatelizată astăzi, într-o lume care promovează autonomia fără să îi pătrundă sensul. Dar singurătatea stârnește temeri și conduce către decizii de tipul *mai bine cu rău, decât fără rău*. Ochiul miop al omului contemporan găsește încă deranjantă femeia fără partener; mai deranjantă chiar decât pe cea cu partener care o abuzează.

Asta spune ceva despre ceea ce se așteaptă de la noi și, dacă avem mintea deschisă, ne spune și  despre cât poate fi de dificilă decizia de ieșire dintr-o relație abuzivă. Dincolo de abuz, pe o femeie îndurerată, nu o așteaptă doar o viață solitară și grea, ci și multe critici și neacceptare.

“Unde e putere, nu e dragoste” C.G.Jung. Și relațiile abuzive am spune că vin că o confirmare a acestui fapt. În realitate, cei care trăiesc aceste relații dramatice, susțin că cele două -dragostea și puterea- au fost trăite și simțite cu o intensitate și o încărcătură deosebită. Multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre perioadele minunate, urmate de momente groaznice. Nimeni nu stă fiindcă îi e bine cu *răul*. Majoritatea femeilor rămân pentru că cred în partea bună a relației și a bărbatului de lângă ele. Unele consideră că latura lui violentă se justifică prin prisma trecutului dureros și se conving că, iubindu-l necondiționat si oferindu-i suport și acceptare, această latură va fi anihilată. Cu toții sperăm în binele oamenilor de lângă noi și intrăm în relații cu speranță. Femeile abuzate nu diferă de cele care sunt în relații funcționale din acest punct se vedere.

Cercetătorii susțin că cei mai expuși la riscul violenței domestice sunt cei care, în copilărie și pe parcursul dezvoltării lor, au asistat la violență domestică. În istoricul victimelor gasim abuzuri (verbale, fizice și uneori sexuale), neglijență și lipsă de iubire din partea părinților sau a îngrijitorilor lor.

Un astfel de istoric îl regăsim și în victimele adicției. Și nu întâmplător foarte multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre sentimentul de dependență care sfâșie și doboară orice argument, pledoarie și rațiune și asigură întoarcerea lor lângă partener. Fiindcă să fii iubit e mai mult decât un deziderat pentru un copil neiubit. Totul se învârte în jurul golului și durerii de a nu fi iubit și apreciat. Pentru mulți e un paradox. Să ai nevoie să fii iubit și să alegi să rămâi cu un om care nu te iubește.

Asta fiindcă cei mulți privesc din afară; și unii au nevoie să privească din afară pentru că tematica e și în ei și i-ar atinge mult prea adânc. Din afară, deseori, bărbații abuzivi sunt brute care nu se pot controla sau băieți buni care au fost provocați. Dinăuntru lucrurile stau altfel.

De ce nu pleacă femeile abuzate?

Unele femei abuzate se disociază complet de durerea pe care abuzatorul le-o cauzează. Este ca și cum nu ar fi prezente la propria lor suferință. Este un mecanism care permite unora dintre victime să facă față suferințelor. Poate că psihicul nu ar fi făcut față unui astfel de atac și am fi asistat la o destructurare sau la pulsiuni de moarte. Mecanismele de coping asigură supraviețuirea și trebuie văzute că atare. Nu lăsăm omul fără mecanismele proprii lui, dacă nu avem cum să îl susținem altfel, dacă nu putem să îi oferim ceva în schimb.

Alte femei au trăsături de personalitate dependentă. Femeia co-dependenta este convinsă că nu are suficiente resurse pentru ca existența ei să fie ridicată pe propriile ei picioare. Nu poate alege singură, nu poate face lucruri pentru ea, nu are suficientă încredere în ceea ce poate vorbi, gândi sau fi. Și are foarte multă admirație și fascinație pentru cei care o fac cu dezinvoltură și mare aplomb, adică pentru narcisici.  Trăsăturile narcisice se construiesc pe același fundament de neglijență și abuz din copilărie. Narcisicul crede despre el numai de bine, iar despre ceilalți crede că trebuie să îi fie recunoscători că el există în viața lor. Nu își va asuma nici o eroare și nici nu se va îndrepta, pentru că totul legat de el e perfect. Va fi foarte furios dacă cineva îi știrbește în vreun fel imaginea și o va apăra cu orice preț.

 Aud deseori “am făcut cea mai bună alegere pentru copiii mei, fiindcă ei aveau nevoie de tată”. Întrebați mai devreme sau mai târziu, copiii vor spune că își doreau ca părinții să fi fost separați și să nu își mai vadă mama tratată rău. Ce s-a întâmplat? Mama, deseori cu o personalitate dependentă si o atitudine de idealizare a masculinitații, se temea de fapt pentru ea, pentru copilul dependent si neputincios din ea, rămas fără îngrijitor. Neputând lua decizii singură și nevazandu-si viața fără un partener, ea alege în mod inconștient pentru ea si dependență ei, în defavoarea ei în mod real și a copiilor.

Sunt și femei care au avut neșansa interacțiunii doar cu bărbați abuzivi de-a lungul întregii dezvoltări timpurii. Pentru ele relațiile abuzive sunt firești. Altceva nu au cunoscut.
Pentru cei feriți de astfel de drame poate părea straniu. Dar suntem creaturi rutiniere; ne obișnuim inclusiv cu viața  rea și ne e foarte greu să visăm si să acționăm în afara unei zone în care stim cum funcționează lucrurile. Foarte multe din opiniile și credințele noastre sunt preluate sau vin pe fondul experienței proprii. Când oriunde ai fost ai găsit un bărbat violent, atunci vei ajunge să crezi că e firesc că bărbatul să fie violent.

Stima de sine scăzută, sentimentul că nu merită mai mult sau mai bun, teama de eșec și vina enormă; toate conduc către decizia de a accepta un partener abuziv și a tolera abuzurile.

Un aspect foarte important este acela că, deseori, victimele supuse abuzurilor ani la rând ajung să  sufere de sindrom post-traumatic, precum soldații după un război. Întreaga lor structură interioară se clatină sub munții de îndoială, vină și regrete. Fiindcă abuzurile distrug ființa pe dinăuntru și pe dinafară. Sunt cercetări recente care demonstrează că victimele violenței domestice au probleme de sănătatea mult după ce au încheiat relațiile abuzive. Iar atacurile asupra identității, personalității și capacității victimei, fac ca ea să nu se mai perceapă pe sine în mod realist și nici pe ceilalți și să nu mai aibă încredere în propriile idei, soluții și atitudini.

Prietenii la nevoie se cunosc – judecători sau critici?

Aceste aspecte mentionate,  inconștiente dar foarte puternice,  mi-aș dori să ajungă  la cei apropiați ai victimelor violenței domestice. Pentru că cei apropiați pot acționa ca suport, ghid și intermediar.

Din păcate, de cele mai multe ori  chiar cei dragi cad pradă mentalităților înguste.  *De ce stai dacă se poartă așa? Așa îți trebuie atunci…* Am putea vorbi despre o alegere dacă  nu ar fi totul atât de puțin conștient și dacă identitatea omului care suferă nu ar fi fost atinsă. Dar nu este așa în acest caz și critica nu face decât să stîrnească și mai multa îndoială legată de ceea ce poate și ceea ce trebuie să facă persoana abuzata.

Fiindcă nu e nimeni cu adevărat în tabăra femeii agresate, dacă cei care îi vor binele nu reusesc să vadă binele din ea și să i-l reflecte înapoi.
Deja criticată de agresor, cea care primește în loc de suport critică, va alege să se izoleze și să se ascundă de așa zișii prieteni. Și de cele mai multe ori această tăinuire a evenimentelor se dovedește a fi tragică în final.

Femeile abuzate nu au nevoie de critică, presiune, manipulare sau control. Au parte deja de asta de la agresor. Ele au nevoie să fie susținute, conținute și acceptate.

Nu avem compasiune când luăm decizii pentru ceilalți. Avem compasiune când îi însoțim cu blândețe și îi oglindim până în punctul în care pot alege pentru ei.

“Fii blând. Toti cei pe care îi întâlnești poartă un război despre care nu știi nimic.”

Urgențe medicale – noțiuni de prim-ajutor

Cei mai bine cheltuiți 100 de lei pentru copiii mei nu au fost pe jucării, haine sau mâncare. Au fost cei pe care i-am dat pe un curs de prim-ajutor ținut de Asociația de Pediatrie și Consultanță în Alăptare .

Roxana Hristianovici, medic pediatru, a fost un orator foarte agreabil. Cursul este bine structurat și până la finalul celor 3 ore reușisem să înțeleg cum trebuie procedat în cazul căzăturilor, arsurilor, ingestiei de substanțe sau obiecte, mușcăturilor, capușelor și cum se acordă primul ajutor în caz de accident. În acest timp medicul ne-a prezentat teoria, ne-a raspuns la întrebări, ne-a spus exact unde trebuie să mergem în funcție de urgență și am exersat, fiecare dintre noi, manevrele de intervenție.

 Mi-am dat seama cu această ocazie că, pusă în fața unor decizii rapide, le-aș fi luat pe cele greșite. Sunt foarte recunoscătoare că nu m-am confruntat cu situațiile în cauză până acum si recunoscătoare că am participat la acest curs.
Din recunoștință și din nevoia ca informațiile să ajungă , măcar parțial, către cei care nu au posibilitatea să participe, scriu acest articol astăzi.

 Noi psihologii vorbim cel mai des mamelor despre intuiție și instincte, resurse deosebit de valoroase în relația cu copilul. Dar e important de menționat faptul că nu avem acces la intuiție și instincte mereu. De fapt e foarte greu uneori cand suntem copleșiți de teamă să ne conectăm la liniștea din noi pentru a recepționa orice. De aceea e bine să ne informăm și să apelăm la specialiști.

Uneori cea mai bună cale de a fi părinte e să îți recunoști limitările și să ceri păreri.

În situațiile limită, când viața copilului poate depinde de acțiunile noastre, e bine să  ne putem baza pe ceva mai mult decât doar pe ceea ce simțim.
Nu pot reda cursul integral și nu pot susține cu video-uri manevrele de urgență. Pentru asta trebuie să mergeți la unul dintre evenimentele asociației, afișate pe pagina lor de fb. Dar incerc să fac un rezumat și să redau tot ce mi s-a parut important.

Începem cu CĂZĂTURILE. Precum nu prea există babe frumoase (mă rog, cu elanul chirurgiei estetice or mai fi), nu prea sunt nici copii care să nu cadă.  Medicul spune că doua lucruri sunt importante când cade copilul: de la ce înălțime a cazut și care a fost reacția de după.  Ideea e în felul următor: dacă e suit copilul pe masă și masa are 1.20…si copilul are 80 de cm, înseamnă că vorbim de un copil de 1 an si jumatate care a căzut de la 2 metri, ceea ce e foarte periculos. E important de știut că astfel se calculează înălțimea maximă.  În acest caz, medicul spune că  nu trebuie să stai la discuții. Ai luat copilul și ai fugit la spital. Lasă-i pe ei să îți conforme sau infirme un traumatism cranian.

Apoi e foarte relevant dacă copilul a plâns sau țipat imediat sau dacă reacția lui a venit după ceva timp. Dacă nu erai lângă el si ai auzit poc!, după care a început să plângă după ce ai ajuns tu în cameră, nu ai de unde să știi ce s-a întâmplat între momentul loviturii și momentul în care ai ajuns. Copilul putea să fi fost inconștient.

Dacă nu ai fost de față și nu ai martori, atunci sunt câțiva indici care te pot trimite pe pista suspiciunii de traumatism cerebral:

Vărsăturile în jet, o pupila dilatată, mersul legănat.

Ce se recomandă? CT de urgență. Singurul spital din București unde există anestezist non stop si se face la orice oră CT e Bagdasar Arsenie. De aceea e bine în caz de căzături să mergem direct acolo.

Apropo de cazaturi, medicul a facut un comentariu important. Spunea că dacă un copil de 8-10 luni își rupe mâna, trebuie verificat dacă nu cumva are rahitism. E o vârstă la care oasele ar trebui să prezinte o flexibilitate mare. Deci mare atenție și la aspecte conexe căzăturilor care ne pot vorbi despre alte probleme de sănătate ale copilului.

În privința FRACTURILOR am primit informații despre ce riscuri sunt atunci când îi aruncam în joacă în sus sau când îi purtăm de mână pe sus peste obstacole. Deși pare distractiv, se poate ușor transforma într-un coșmar, pentru că riscul de vătămare e mare. Pentru fracturi mergem cu copiii la Gr. Alexandrescu și la Budimex la Ortopedie, nu la camera de gardă.

INGERAREA DE SUBSTANȚE și ÎNECAREA CU OBIECTE sperie toate mamele. E important să știm cum să efectuăm manevrele și variantele pentru copii mici și bebeluși, pentru că în funcție de mărime și înălțime ele sunt diferite.  În primul rând,  dacă copilul are ceva în gură , nu țipăm la copil și nu încercăm să scoatem forțat obiectul din gura. Copilul se poate speria și aspira obiectul respectiv și asta poate fi mult mai vătămător decât dacă el ajungea în tubul digestiv. Roxana ne sfătuiește deci să ne rugăm de copil, ca un milog în zi de sărbătoare, până când ne *miluieste* cu prada lui. De altfel, mare atenție, același lucru se poate întâmpla și la clasica palmă pe spate aplicată copilului care tușește

În al doilea rând e foarte important, dacă o substanță sau obiect, au fost deja înghițite, să reținem oră exactă la care s-a întâmplat asta. De exemplu dacă s-a ingerat detergent, gel de duș sau săpun 2 ore nu se administrează nimic. De ce? Pentru că lichidele în combinație cu săpunul sau detergentul duc la formarea de baloane. Nu e o glumă. E o realitate extrem de crudă – baloanele de săpun, clăbucii, vor ieși pe gură și nas și copilul trăiește spaima sufocării. Deci in cazul în care a înghițit la baie un pic de gel de duș sau săpun e bine să ne aducem aminte că diareea pe care ar putea-o provoca substanța ajunsă în sistemul digestiv e un efect minor pe lângă cel obținut dacă intervenim.

Ora ingerării unei substanțe e foarte important de reținut și anunțat când ajungem la urgențe. Și în principiu nu luăm nici o decizie noi. Medicul dădea exemplul substanțelor corozive și al vehiculatei opțiuni *dă-i lapte să scoată ce a înghițit*. Substanțele corozive ard când intră și ard când ies. Vă puteți imagina ce consecințe groaznice pot fi in acest caz. Mai mult, doctorul spunea că laptele e folosit pentru că e gândit a neutraliza substanțele acide. Lucru adevărat, doar că procesul de neutralizare degajă căldură….deci arde. Încă un motiv pentru ca primul lucru pe care îl facem să fie să apelăm Toxapel.

Privitor la ARSURI. Primul lucru care îmi trecea prin cap la ideea că un copil s-ar arde era să aplic sprayul meu de nădejde, pe care îl am în bucătărie mereu, Oxymed. Greșit! Greșit să aplicăm pe arsurile copilului orice și greșit să evaluăm noi arsurile copilului. De ce nu spray, nu galbenele, nu nimic? Pentru că pot modifica aspectul arsurii. Aspectul arsurii e cel mai important indiciu în evaluarea gradului și profunzimii arsurii și conduce în mod direct la selectarea tratamentului. Deci dacă modificam aspectul, chirurgul poate lua o decizie greșită. Nu putem evalua singuri arsura in funcție de răspunsul copilului.… dacă arsura e in profunzime, terminațiile nervoase sunt afectate și copilul nu simte durere! Ce facem dacă copilul se arde? Punem arsura sub jet de apă, după care mergem la spital. E indicat să îi dăm și un calmant copilului, pentru că arsurile pot fi foarte dureroase. Pentru a evita contactul cu praful sau dacă e vânt afară, putem aplica o folie alimentară peste arsură până la medic.

În privința CĂPUȘELOR, eu ca și mulți alții, aș fi fost tentată să scot singură în cel mai rapid mod posibil căpușa de pe corpul copilului. Iar greșit! Orice deranj adus căpușei va declanșa mecanismul ei de apărare. Acesta constă în eliberarea de anestezic în corpul gazdei. Căpușa consideră că acționezi pentru că acțiunea ei provoacă durere. Doar că, dacă căpușa este purtătoare de boală, șansa ca ea să fie transmisă crește odată cu numărul eliberărilor de anestezic. De aceea e foarte important să ne prezentăm la chirurgie, bucureștenii vor apela la secția spitalului Grigore Alexandrescu pentru intervenție.  Dacă copilul sau cineva din anturajul său a îndepărtat deja căpușa, e cazul să fie făcută o evaluare pe o secție de boli infecțioase (Matei Balș), de pe care veți pleca cu un tratament și, cel mai probabil, o recomandare de testare a boreliozei la 6 săptămâni după înțepătură.

Informațiile astea m-au pus pe gânduri. Câte informații greșite s-au transformat în convingeri de-a lungul timpului și ce consecințe pot avea ele aplicate? Nu e suficient să avem acces la informații, trebuie să și reevaluăm gradul nostru de dezinformare și limitările noastre pentru a absorbi ceea ce e corect.

 Multă  sănătate puilor voștri și multă putere de selecție a informației relevante pentru ei!

Moș Crăciun mai e bun?

Cel mai popular subiect de săptămâna asta de pe grupurile de mame este dilema legată de povestea lui Moș Crăciun. O spunem sau nu? Dacă am spus-o, o susținem până la adânci bătrâneți? Le facem un bine sau un rău? Aducem magie in viața lor sau neîncredere?

 Moș Crăciun a devenit stresant pentru mame!

 Ceea ce e trist, pentru că avem cu toții nevoie de mituri și magie. Și de mai puțin stres, mai ales noi mamele!

 După mine o cauză a acestei dileme este informația trunchiată, transmisă de psihologi și consilieri, în articole pro sau contra vehemente, pe de o parte. Și o altă cauză este starea de alertă a părintelui modern, care se teme că orice se poate transforma într-o traumă. De la rotofeiul bunic generos și misterios, capabil să anime imaginația și câteva săptămâni de iarnă a milioane de copii, Moș Crăciun s-a transformat într-un posibil factor de trauma și un element distrugător al relației părinte-copil.

 Cel mai mare bine pe care și-l poate face un părinte sieși și îl poate face copilului este să fie flexibil. Asta este părerea mea. Flexibilitatea ne fericeste, întinerește și înțelepțește. E o cheie de aur care deschide multe uși.  Așa că, indiferent ce dilemă aveți vizavi de o teorie, un concept, o poveste, o întâmplare, o situație, eu vă sfătuiesc să intrați în camera reflectării folosind cheia asta. Și eu voi încerca să fiu flexibilă cu… Moș Crăciun.

 Moș Crăciun e o legendă, nu o poveste. Iar o legendă nu e o minciună, nu e o invenție. O legendă are la baza un adevăr social; are ca punct de plecare un personaj sau un eveniment real. În cazul nostru, legenda pleacă de la viața sfântului Nicolae. De aceea, cei care o spun nu sunt mincinoși. Totuși există riscul ca ei să devină mincinoși, în funcție de ceea ce aleg să transmită, în funcție de motivele pentru care aleg să transmită și mai ales, dacă nu cred și trăiesc ceea ce transmit.

 Riscul apare deci atunci când părinții aleg să *livreze* legenda lui Moș Crăciun fără să o pună în act în viața reală.
Empatia, generozitatea, disponibilitatea degeaba sunt povestite copiilor, dacă nu sunt trăite. Cu siguranță știți și voi câteva povești dramatice ale unor copii ce par a avea “totul”. Drama pleacă de la lipsa de afecțiune, atenție și conexiune autentică. Deși ei probabil au primit orice lucru și-au dorit de Crăciun, nu au primit și ce au avut nevoie; prin asta lor le-a fost *furat* Crăciunul parțial. Darul adus de Moșul lor nu e onest, dezinteresat și oferit cu bucurie, ci e menit a compensa aceste lipsuri din viața lor, care dor. Și deseori vom observa cum copilul nici nu îl apreciază, îl strica repede sau îl ignoră, ori cere repede altceva. Fiindcă, prin acest dar, părintele prea ocupat își spală absențele, iar copilul nu se lasă păcălit și reactualizează cererea lui….doar că părintele nu o înțelege și îi reproșează lipsa de apreciere. Aceeași lipsă de apreciere pe care o sancționează și copilul prin respingerea jucăriei. Nevoia lui reală este de mamă și tată, nu de cadouri.

 Cadourile sunt dorințe împlinite, nu nevoi. Legenda lui Moș Crăciun, care are la bază viața sfântul Nicolae ce și-a împărțit averea săracilor, s–a conturat  dintr-o nevoie a oamenilor.

 Oamenii au nevoie de empatie, generozitate, altruism. Oamenii au nevoie de dragoste. A fi iubit înseamnă în fapt a fi văzut, ascultat și apreciat. Moș Crăciun, cel din legendă, asta ne aduce: dragoste. Moșul ne ascultă (dorința), ne vede (“he sees you”) și știe totul despre noi(“he knows If you’ve been good or bad”). Oare nu asta vrea și are nevoie un copil de la părinții săi? Înțelegem cum, aducând doar darul, și fără să vedem, auzim și simțim copilul, îi furnizăm acestuia un moș Crăciun fals. Iar asta va mări prăpastia dintre noi și copil.

 Deci, dacă nu sunteți capabili să îl și trăiți pe Moș Crăciun, eu vă sfătuiesc să vă asumați acest lucru și să nu spuneți copilului despre Moș Crăciun. A-l lăsa fără Moș Crăciun e o opțiune onestă în cazul acesta, iar onestitatea și asumarea sunt și ele valori importante.

 Diferența dintre o legendă și o poveste stă în aceea că legenda pleacă de la un personaj sau eveniment real și are elemente reale, iar povestea este o creație ireală, inventată în totalitate. Eu cred că moș Crăciun *netraumatic* este cel al legendei și de acela trebuie să vorbim copiilor. Spun asta pentru că copiii sancționează minciună și păcăleala și au un excepțional radar pentru ceea ce e neautentic. Nu pot să nu mă întreb de ce părinții înfloresc povestea lui Moș Crăciun și depun eforturi considerabile uneori spre a face asta? Deseori am constatat că înfloriturile se realizează cu scopul de a obține ceva de la copil. Părinții vor să se folosească de Moș Crăciun pentru a obține *cumințenia* sau docilitatea copilului. Ei își fac lor înșiși *daruri* cu acest moș Crăciun prezentat copilului. În loc să creeze o legătură puternică, în baza căreia sa existe încredere și cooperare, părintele își avertizează copilul că Moșul vede că e rău. Și cu asta totul se rezolvă mult mai ușor, nu? Ăsta e moș Crăciun *traumatic*, de a cărui existență are nevoie părintele, care încearcă să îl *țină în viață* cât mai mult timp, pentru a-l exploata. Când cel care a cunoscut un astfel de Moș Crăciun, de care se temea și pentru care se limita și se *strunea*,  primește vestea că el nici măcar nu e real, va fi furios.

 În concluzie, dacă îl trăim pe Moș Crăciun, și nu doar de sărbători, dacă nu cădem pradă tentației de a trage foloase de pe urma lui, dacă suntem onești cu noi înșine și cu copiii, atunci putem să le spunem celor mici despre Moș Crăciun cu toată încrederea.

  • Putem să le spunem că Moș Crăciun există dacă credem in el, stârnindu-le astfel imaginația și fiind totodată și sinceri. 
  • Putem să le vorbim despre viața sfântului Nicolae.
  • Putem să le spunem că Moș Crăciun este un simbol și să le vorbim despre valorile pe care le simbolizează.
  • Putem să le spunem că nu știm dacă moș Crăciun există, dar că despre el se vorbește de sute de ani și să căutăm împreună cu ei informații despre el în diferite culturi. 

Și sunt sigură că mai sunt modalități prin care putem alege să fim sinceri, să le oferim magie și să le stimulăm imaginația, și să trăim legenda împreună cu ei. Rămâne să le descoperim fiecare.

 În ceea ce privește acei părinți care au spus si susținut povestea *înflorită*, iar copiii au crescut și își doresc ca vestea să nu îi supere, mă tem că nu există o cale de a nu-i supăra. Fiindcă e firesc ca un copil să simtă tristețe când moș Crăciun cu care el comunică, moare. A spune că moare nu este o dramatizare, pentru că ei o resimt ca o moarte. Ne chinuim să îi convingem  că moș crăciun e un om real și ei ajung să creadă asta, fiindcă își cred părintele. Apoi un om în carne și oase, cu care vorbești(prin scrisori), care te vizitează(părintele ti-a confirmat asta), îți aduce daruri si îți mănâncă prăjiturile cu lapte , dispare dintr-odată. Asta, în viața reală, se întâmplă doar când cineva moare. Și atunci e cazul să le acceptăm copiilor suferința și să îi sprijinim, nu să facem totul ca ei să nu o trăiască. Eu consider că nu e important să îi scutim de suferință, ci să le-o acceptăm.

 Și e la fel de important ca vestea inexistenței lui Moș Crăciun, cel inventat, să fie transmisă de părinte. E o chestiune de asumare și o șansă de revalorizare a simbolului Moș Crăciun. Ne-am asumat cu bucurie introducerea poveștii, e cazul să ne asumăm și retragerea ei. E o chestiune responsabilă și, dacă vrem să creștem viitori adulți responsabili, cu un caracter puternic, e important să ne asumăm alegerile. De altfel e un bun prilej pentru a transmite în mod corect legenda lui Moș Crăciun și a valorilor reale. Relația nu se va știrbi astfel, ea se va îmbogăți, după un moment de cumpănă. Totul e să ne amintim că ai noștri copii nu vor decât să fie văzuți, ascultați și apreciați. Și poate e important să ne amintim și că copiii noștri abia așteaptă să ne ierte, fiindcă ei abia așteaptă să ne reconectam. De altfel nu faptul că greșim e atât de rău, pentru că din greșeală învățăm, dar faptul că persistăm în greșeală ne face viața grea.

 Moș Crăciun mai e bun dacă și tu ești!

Și pentru că moș Crăciun are nevoie de ajutoare, vă mărturisesc că de 3 ani încoace, spiridușii care mă ajută să ofer daruri unice și personalizate, îi găsesc pe grupul WAHM. Spiridușii sunt chiar mamele antreprenoare, mamele care lucrează de acasă sau mame freelanceri. Vi le recomand cu mare drag!

Copilul care nu vroia să învețe poezia pentru serbare

Aveam o listă mare de subiecte de abordat pe blogul nou. Toate pe tematici complexe, bineînțeles. Niciodată nu am timp de ele, iarăși bineînțeles. Astfel că am decis să iau de unde dau, ca să dau mai mult. În grupurile de mame de pe Facebook scriu la postările care cer o părere despre ceva ce cunosc, înțeleg sau am experimentat. Așa că am decis să preiau răspunsul meu de acolo pe care îl voi detalia, argumenta și completa aici. Asta ca să pot să am în continuare intervenții și ca ele să ajungă la câți mai mulți oameni. Evident nu voi expune persoanele, nu voi da detalii prin care ele vor putea fi identificate.

Și încep cu o temă a momentului. A fost odată un copil care nu voia să învețe poezia  pentru serbarea de Craciun. Mama lui încercă totul să îl determine, dar se lovi de refuzul copilului si nu fu chip să o scoată la capăt. Amândouă erau supărate și obosite. Și mama se hotărâ să trimită copilul la bunica cu merinde. Că probabil așa s-a întâmplat și cu Scufița Roșie. Doar o mamă furioasă și obosită putea să o expedieze în direcția lupului.  Ce facem să nu ni se lungească urechile (ca de lup)când copiii nu fac ce “trebuie” ? Ce facem când ne izbim de un “Nu” răspicat al copilului?

Cu siguranță, dacă ai trecut de primii 2 ani(uneori mai repede chiar), te-ai confruntat cu refuzul copilului în a face ceva ce îți doreai sau aveai nevoie la un moment dat. Majoritatea părinților încearcă mai întâi cu rugăminți, apoi cu insistențe și uneori ajung la amenințări și pedepse. Mulți dintre ei nu au succes în acest mod sau au un succes pe termen scurt, cu consecințe negative pe termen lung (despre asta vom mai vorbi).

De ce refuză copiii să facă lucruri, indiferent de modul său metoda abordată?

  Răspunsul este foarte simplu. Pentru că au nevoie să devină autonomi. Copilul este într-o stare de dependență totală de mamă în primă fază. El nu poate hotărâ nimic pentru sine și nu își poate procura nimic fără mamă. În timp el are nevoie să se desprindă de mamă, să devină un individ separat de aceasta. Fiindcă el trebuie, ca toți puiii din natură, să își asigure supraviețuirea singur, să fie pregătit pentru viață. În cadrul procesului de autonomie, prin care copilul devine independent, apare refuzul. Copilul nu poate să se desprindă de mamă dacă mama ia toate deciziile pentru el. Când faci tot posibilul și îi explici puiului tău de ce trebuie să facă așa și nu altfel, când abordarea ta e cu respect și considerație pentru micuț, și tot te întâlnești cu un refuz, e bine să îți aduci aminte asta. El are nevoie să nu facă ca mama, ci ca el. Face parte din dezvoltarea lui naturală. Așa că nu ajunge să îi spui, explici și arăți, trebuie să îi și permiți să integreze și să ia singur decizia de a face ceva. Ceea ce înseamnă să te retragi din a milita pentru ceva și să îi acorzi timp de reflectare și decizie. De cele mai multe ori, va alege să facă ce ii propuseseși, dar e foarte important pentru el ca alegerea să fie a lui.
Când insistăm, copilul se revoltă.
Istoria ne învață că revolta apare când poporul este oprimat,nu are drepturi, dar are foarte multe obligații și nevoile lui sunt mai puțin importante decât ale puterii de decizie. La fel e și cu copiii. Au nevoie să fie văzuți ca indivizi cu putere de decizie, au nevoie să aibă drepturi și nu doar obligații, au nevoie să fie într-o legătură bună cu *guvernanții* ca să prospere *țara*. Și tot istoria ne învață că țara prosperă dacă e democrație, adică “puterea poporului*. E nevoie să le oferim putere de decizie și copiilor în privința lucrurilor care țin de ei. Să îi anunțăm și consultăm când e vorba ca ei să joace un rol important într-o situație. Unii vor fi deranjați doar de auzirea acestei *ciudățenii*, iar aceia sunt exact cei ai căror părinți au fost superiori și autoritari, iar ei se bucură în sfârșit de a fi în rolul celui care are puterea, în opoziție cu rolul din copilărie, care a provocat suferință.


Va fi mult mai ușor să lucrăm către un obiectiv cu un copil mic, dacă anterior ne-am ocupat de nevoile lui, de *drepturile* lui de copil și copilărie. Adică ne jucăm cu el, petrecem timp de calitate împreună, ne conectăm și apoi venim cu cereri. Eu am o regulă în casă. Dacă am fost plecată și copilul a făcut ceva greșit când mă întorc, iar eu nu apucasem să mă conectez cu el, să îl văd, să îl pup, să avem contact vizual, nu am voie să îl cert. Pot să mă cain că s-a întâmplat ceva, pot explica de ce e greșit, dar nu am voie să îl interoghez sau să îl cert, nu înainte să ne fi conectat. Noi, din lipsă de timp și din nevoia de a face foarte multe deodată, cerem copilului să facă ceva conform agendei. Dar agenda unui om mare nu arată ca agenda unui copil. Cooperarea o obții când te conectezi la individ, nu când îi forțezi mâna.
În plus, e important să lăsăm loc și de greșeală. Poate că nu va învăța perfect poezia, poate se va încurca chiar la serbare. Pentru el va conta privirea din ochii oamenilor pe care îi iubește. Nici un râs răutăcios sau remarcă a cuiva, nu va zdruncina încrederea unui copil, dacă el are toată susținerea și dragostea celor ai lui. Marea greșeală pe care unii părinți o fac este să treacă de partea publicului critic sau profesorului sever. Acesta este copilul tău și tu ești părintele lui. Nu profesor, nu public, părintele. Tu dacă poți să te bucuri în mod real de orice realizare a lui, ai încredere că el va deveni un om realizat. Critica nu construiește oameni perfecți, construiește oameni perfecționiști. Iar oamenii perfecționiști se epuizează, se dărâmă singuri, nimic din ce fac nu e suficient de bun și de bine. Dacă ai fost criticat, îți va fi greu să ai blândețe. De unde nu ai primit, va fi greu să dai. Dar dacă vei reuși, vei atinge cu blândețea și copilul din tine. Reușita va fi și pentru tine, nu doar pentru copilul tău. Și cu asta ajungem și la suferințele noastre și ale copiilor din noi, care au tendința să iasă la suprafață odată cu intrarea în rolul de părinte.

  De ce ești atât de afectată de refuz?

  Dacă ești în situația asta și ești îngrijorată și frustrată de refuzul copilului, vreau să faci un scurt exercițiu mintal. Vreau să îți imaginezi că ești la serbare și copilul tău urcă pe scenă și nu poate să spună poezia. Ce simți?

Cel mai probabil simți teamă, rușine și frica de a fi judecată de ceilalți. De asta ești atât de îngrijorată. Pentru că toate acțiunile au consecințe și mintea ta deja le proiectează în viitor; refuză acum să învețe poezia, va rata serbarea, va rata premiile, va ajunge “prostul clasei”. Astfel de gânduri ne fac să acționăm nu în legătură cu ce se întâmplă acum, ci cu temerile noastre în legătură cu ce s-ar putea sau nu întâmpla. Retrăim dezamăgirea și furia eșecurilor noastre ori dezamăgirea și furia din privirea celor pe care vroiam atât de mult să îi mulțumim, părinții noștri.

  Poate ție ți s-a cerut “să nu ne/te faci de râs” , poate ți s-a impus “să nu vii cu mai puțin de 9 acasă”, poate că nu crezi în capacitățile tale și ai nevoie ca ceilalți să te valideze sau poate îți dorești ca al tău copil să fie performant, pentru ca viața lui să fie altfel decât a ta. Dar toate astea sunt despre tine, nu despre copilul din fața ta care nu înțelege de ce nu se poate juca și trebuie să repete o poezie care nici nu-i place, a zecea oară. Și atunci tu pui pe el o povară mult prea greu de dus. E povara copilăriei tale, pe care o amesteci cu copilăria copilului tău, deși încerci atât de tare să “faci altfel”.

Ce înseamnă o poezie recitată perfect pe de rost? Ce vede publicul unui spectacol unde se recită o poezie perfect? Văd un copil inteligent, care a fost ajutat de un adult dedicat. De aceea e bine să te întrebi: de ce am eu nevoie ca al meu copil să fie văzut de ceilalți drept inteligent? Sau de ce am eu nevoie să fiu recunoscută drept o mamă dedicată? De ce am nevoie să îi mulțumesc pe ceilalți? Cui încerc să îi demonstrez și ce anume?

O poezie neînvățată nu spune nimic despre inteligența copilului tău, despre viitorul lui. O poezie neînvățată nu spune nimic despre cât de bună mamă ești. O poezie neînvățată nu spune nici o poveste despre nimeni, decât pentru cel care are povestea în el. Noi o umplem de semnificațiile care ne dor. O poezie neînvățată poate să ne spună ceva despre trecutul nostru, care se vrea vindecat.

În punctul ăsta nu există soluții, există doar istorie personală, sentimente și emoții individuale, vise și atitudini, care trebuie explorate, evocate și conștientizate.  Soluții se găsesc individual, de obicei în cabinet. Pentru că avem nevoie de un mediu securizat, de o relație terapeutică, de o oglindire și de empatie. Și vom reuși să le oferim pe toate acestea în schimb apoi.
Dar, după mine, e foarte important să ne evaluăm și regândim propria copilărie, pentru a permite copilului nostru să își trăiască copilăria în mod natural. Altfel riscăm să îl ghidăm pe un drum pe care , de fapt, trebuie să intrăm noi cu copilul nostru interior. Drumul retrăirii traumei pentru vindecare.

  Mama căreia i-am răspuns în legătură cu postarea ei legată de refuzul copilului, mi-a scris a doua zi că a reușit să renunțe la insistențele sale si a lăsat libertate de alegere copilului. A doua zi copilul a venit singură cu poezia, pe care o știa de la un capăt la altul, după care i-a mai recitat încă două, pe care mama nici nu bănuia că le reținuse. Observăm clar cât este de important să avem încredere în copil și să îi lăsăm timp pentru integrare și exprimare.

« Older posts Newer posts »

© 2019 Blog de Psiholog

Theme by Anders NorenUp ↑

Suna psihologul
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox