Categorie: Psihologie (Page 1 of 2)

Cum ne ajutăm copiii să fie mai încrezători

Un copil nu vine pe lume cu o părere despre el însuși. Părerea lui se va forma în funcție de mesajele pe care le va primi de la cei din jurul său și de interpretarea pe care el o atribuie acestor mesaje.


De aceea mesajele celor mai importante persoane din viața sa au mare importanță.


Toți părinții vor un copil fericit, sănătos și încrezător. Dar uneori mesajele pot fi vagi, subtile sau exagerate și copiii pot dezvolta o stimă de sine scăzută, în ciuda eforturilor.


Când un copil se autoetichetează ca fiind urât, prost, rău șamd trebuie să acționăm, dar e important să nu așteptăm efecte imediate. O părere despre sine prinde rădăcini și va fi greu de modificat. Greu, dar nu imposibil.


Vocea părinților este una pe care copiii o aud foarte clar și, într-o relație bazată pe sinceritate și susținere, copiii o absorb foarte ușor.

Cum să vorbim și cum să acționăm pentru a creste copiilor stima de sine?

  1. Vorbește cu copilul despre ceea ce se întâmplă cu tine, nu despre ceea ce face el.

Mesajele de tipul Eu simt… când tu…. În loc de Tu mă faci să…. ajută în comunicarea cu copilul.


De pildă eu le spun copiilor când îi văd cocoțați undeva prea sus *Mi-e teamă că veți cădea. Sunteți așa de sus. *. Dacă aș spune *O să cădeți * s-ar putea să mă asculte (vocea mamei se intipărește bine ), dar în același timp realitatea este că eu nu am de unde să știu dacă vor cădea sau nu. Poate stau foarte bine în echilibru. Singurul lucru sincer pe care îl știu este că mie îmi este teamă de o cădere.

  1. Fii acolo pentru el, dar nu în locul lui.

Ajutorul nesolicitat transmite mesajul Nu te descurci. Lasă-mă pe mine. De aceea cel mai indicat este să ne oferim asistența și să ne dăm la o parte, alături, având încredere în resursele copilului.

Dacă va reuși fără noi, va fi reușita sa și îl va face încrezător.

Dacă va avea nevoie de noi, va fi tot o reușită. Pentru că a cere ajutor când ai nevoie înseamnă să ai încredere în oameni și să ceri pentru tine, să meriți ajutor. Sunt mulți adulți care încă nu pot face asta. Suferă și duc greutățile sau lipsurile fără ajutor, pentru că nu pot cere, nu vor să deranjeze sau nu au încredere.

  1. Fii sincer/ă când apreciezi. Sigur că poate fi un pictor talentat, dar nu este cel mai talentat pictor din lume. Un copil poate simți presiunea de a se ridica la un astfel de standard și căderea în cazul în care nu reușește. Spunem despre copii că sunt conectați la adevăr. Copiii pot simți că mesajul transmis nu este adevărat și interpretarea acestui mesaj să conducă către o părere confuză, distirsionată despre sine.Putem susține o abilitate prin aprecieri de tipul e cea mai bună lucrare a ta de până acum. Îmi place, Ai pus suflet. Se vede. E minunat.
  2. Ai grijă de părerea ta despre tine. Vorbim despre părerea ta reală despre tine, despre felul în care te critici, cât de vinovat te vezi și câtă rușine ai strâns din experiențele vieții. Cu toții avem puncte strânse în minus aici. Investește în relații în care te simți în siguranță, fie ele de prietenie, rudenie sau cu un terapeut, unde să poți vorbi despre tine și despre bagajul care te incovoaie.

Copiii fac ce facem, nu ce le zicem. Dacă noi ne vom putea privi cu blândețe și dragoste, așa vor face și ei cu ei înșiși.

  1. Ajută-l să exploreze ceea ce simte și să discearnă ce e real și ce nu.

Violet Oaklander e un expert de renume ce sfătuiește părinții să nu își contrazică copiii, când aceștia cred ca sunt răi, incapabili, șamd.

Ea avertizează că nu putem să avem un copil încrezător în forțele sale, dacă ii transmitem că greșește, când el chiar simte ce transmite.

Chiar dacă este dureros să auzim cum copilul se etichetează singur, abordarea cea mai bună va fi să îl ajutăm să exploreze contextul care l-a condus către o astfel de părere.

De multe ori, simțindu-se acceptat și ascultat, copilul poate ajunge singur la o perspectivă nouă.

Un copil care spune că el este cel mai prost jucator de fotbal poate fi întrebat cand a jucat ultima dată fotbal și cum a fost. Dacă va discuta despre asta e posibil să ajungă la concluzia că nu a fost chiar cel mai rău jucator și că au fost și momente bune.

Poate fi de folos să venim cu poveștile noastre despre eșec, neîncredere sau percepții distorsionate.

  1. Vorbește despre consecințele reale ale unui comportament în loc de critică și etichetare.
  1. Acceptă Nu-ul copilului.
    Nu poate spune toată lumea Nu. De fapt majoritatea pacienților mei din cabinet vin cu această dificultate. A spune Nu înseamnă de multe ori să nu modifici sau să renunți la ceea ce ai nevoie. Deși nu le vei face pe plac celorlalți, le vei câștiga respectul.
    Nu ca tine, ci ca mine. Nu nevoia sau dorința ta, ci nevoia și dorința mea. Asta transmite acest Nu atât de greu de rostit pentru mulți dintre adulți, în trecut copii care nu puteau să își deranjeze sau confrunte părinții.
    În contextul percepției de sine acest Nu acceptat înseamnă că sunt primit să vin și cu ceea ce nu îți e pe plac. Sunt primit cu bune și cu rele și îmi e mai ușor să trăiesc așa. Nu va trebui să mă cosmetizez tot timpul, să îmi acopăr și să îmi urăsc și eu partea pe care nu o primești tu părinte.

În ceea ce privește intervenția psihologică, o abordare poate fi deprinderea de strategii, abordări și schimbarea de perspectivă de către părinte în cadrul consilierii parentale. Părintele își poate îmbunătăți relația cu copilul și aduce schimbarea în familie. Această abordare este recomandata îndeosebi pentru părinții cu copii mici 0-6 ani. Pentru cei mai mari, se poate face terapie prin joc, tehnici de relaxare, tehnici de vizualizare și cel mai important, prin crearea unei legături autentice și suportive între terapeut și copil, o relație de încredere, în care copilul se simte auzit, văzut și înțeles.

Odată la ceva vreme recitesc povestea spusă de Horațiu Mălăele: “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.

Iată ce transformare în percepție poate avea loc când apare un mesaj autentic. Desigur genialitatea nu poate fi plantată. Ea exista deja în cel ce avea să fie un mare actor, dar tulpina ei avea nevoie să fie recunoscută și udată, pentru a putea crește.

Parenting în pandemie

În pandemie mulți părinți au semnalat apariția unor comportamente regresive sau opoziționiste la copii. Copiii mai mici (2-4 ani) pot avea regresie de somn, hrană și cere din nou scutecul, iar cei mai mari (4-8 ani) se pot manifesta prin crize de furie, plâns din motive aparent nesemnificative, coșmaruri și frici, conflicte  mai dese cu frații.

Copiii care vor să fie bebeluși
Aletha Solter, doctor în psihologie și fondator Aware Parenting, propune ca tehnică pentru comportamentul regresiv jocul de-a bebelușul, care nu înseamnă altceva decât a-i accepta copilului nevoia de contact fizic, protecție și siguranță. Copiii nu vor redeveni bebeluși, ci, din contra, pot renunța la acest comportament, după ce nevoia lor este satisfăcută.

Copiii care nu ascultă vor să fie ascultați
Tendința de a încălca regulile stabilite este mai mare la copiii care nu beneficiază suficient de prezența părinților. Cu *home office* putem ușor înțelegem de ce. Copiii ajung azi să perturbe des activitățile adulților.
Pentru că nevoia reală a copiilor este de integrare și joacă împreună, se recomandă oferirea unui timp individual de joc liber, cu implicare 100% părinte – copil. În acest fel, copiii nu vor mai simți nevoia să întrerupă, pentru a fura timp cu voi și atenție.

Și părinții au nevoie de timp liber
Lucrând de acasă toți la un loc, într-o perioadă nesigură,cu stres și limitare, pot apărea conflicte în cuplu.

Fiecare partener poate prelua atribuțiile urgente, măcar o oră pe zi, pentru ca celălalt să aibă pauză atât de la job, cât și de la solicitările copiilor. O oră doar pentru sine, de odihnă și reîncărcare.
Încercați să păstrați contactele sociale on-line sau prin telefon, prioritizați siguranța copiilor și fixați reguli flexibile, iar dacă apar blocaje, se acumulează furia, tristețea și frustrarea, apelați la un psiholog sau consilier parental pentru susținere și ghidare, intrați într-un grup de suport sau participați online la ateliere pentru părinți.

“Nu există părinte perfect, așa că fii unul adevărat.” Sue Atkins

Mai multe resurse: http://www.awareparenting.com/

Depresia în sarcină

Depresia prenatală este un diagnostic clinic ce trebuie luat în serios și pentru care există tratamente studiate, cu efect demonstrat.

Lipsa de tratament și susținere pot avea efecte pe termen scurt și lung atât asupra mamei, cât și asupra copilului.

Acesta este un subiect sensibil pentru mine întrucât, de-a lungul timpului, am văzut copii foarte mici cu simptome de tip depresiv, al căror plâns inconsolabil m-a întristat profund.

Da. Există și copii cu comportament depresiv! Pentru că depresia nu este doar tristețe, ci și modificare în biochimia creierului. În acest caz, copiii prezintă încă de la naștere un profil modificat comportamental, fiziologic și biochimic, care este probabil derivat din expunerea prenatală la dezechilibrul biochimic al mamei.

Există astăzi dovezi care susțin că depresia netratată la mamă afectează dezvoltarea neurocognitivă a copilului. Mama este unica sursă de tiroxină pentru făt în prima perioadă a sarcinii, un hormon necesar pentru dezvoltarea creierului fătului. O mamă în depresie înregistrează o scădere a acestui hormon. În același timp nivelul crescut de cortizol este asociat cu distresul emoțional, corelat cu anomaliile congenitale fetale. O mamă în depresie are un nivel crescut de cortizol.

Copiii ale cãror mame au fost deprimate în timpul sarcinii sunt retrași, iritabili și inconsolabili. Precum sunt adulții în depresie.

Cum se manifestă o persoană în depresie?

Simptomele care apar în depresie se manifestă pe o perioadă de minim 2 săptămâni și pot fi următoarele:

Tristețe persistentă

Concentrare dificilă

Somn prea puțin sau prea mult

Lipsă de interes pentru activitățile care îi plăceau anterior

Gânduri recurente despre moarte, sinucidere sau lipsa de speranță

Anxietate

Sentimente de vină și inutilitate

Schimbări în comportamentul alimentar

There are wounds that never show on the body that are deeper and more hurtful than anything that bleeds.

Ce declanșează depresia în sarcină ?

Probleme în cuplu

Istoric personal sau familial de depresie

Tratamente de infertilitate

Pierderi de sarcină în trecut

Evenimente de viață stresante

Sarcină cu probleme medicale

Istoric de abuz și traumă

Care sunt efectele lipsei de tratament a depresiei în sarcină?

ideație suicidară

auto-îngrijire deficitară

abuz de substanță (alcool, fumat, droguri)

hipertensiune

avort spontan

pre-eclampsie

retard al creșterii intrauterine

naștere prematură

comportament depresiv la copil

spitalizare

modificări neurocomportamentale la copil

greutate scăzută la naștere

depresie post-partum

Capacitatea mamei de a lua decizii este afectată de distorsiunile cognitive specifice depresiei, funcționalitatea îi este afectată de simptomatologia depresivă.

 “Your mental health is more important than the test, the interview, the lunch date, the meeting, the family dinner, and the grocery-run. Take care of yourself.”

Ce tratamente sunt recomandate în sarcină pentru depresie?

Tratamentul psihiatric se recomandă în depresia severă

Utilizarea tratamentului antidepresiv poate echilibra tiparele neuroendocrine nedorite la copii, asociate cu depresia maternă, dar ca orice tratament din perioada sarcinii, trebuie supus unei analize risc-beneficiu.

Toate medicamentele psihotrope traversează placenta și determină expunerea fătului. Pot apărea teratogenitatea, toxicitatea sau simptomele de sevraj la nou-născut și efectele neuro-comportamentale asupra dezvoltării postnatale.

Există o avertizare din partea FDA cu privire la întreruperea tratamentului psihiatric , fără consultarea specialistului. Persoanele care întrerup tratamentul antidepresiv au un risc de 5 ori mai mare de a avea o recădere în timpul sarcinii, în comparație cu cele care continuă tratamentul.

Tratament psihoterapeutic este cel mai recomandat în cazul depresiei ușoare sau moderate.

În cadrul unui tratament de psihoterapie viitoarea mamă învață să identifice și să acorde atenție propriilor nevoi. Se încearcă creșterea suportului social, prin implicarea oamenilor disponibili și de încredere din jur. Rezolvarea unui conflict cu o persoană importantă pentru pacientă, posibilitatea discutării despre sentimente negative și pozitive legată de sarcină, fără frica de a fi judecată, pregătirea și planificarea nașterii apropiate, pot activa resurse și o gândire realistă, constructivă.

“The sun is a daily reminder that we too can rise again from the darkness, that we too can shine our own light.”  

E studiat faptul că nivelul depresiei crește în lipsa satisfacției obținute din relațiile interpersonale. Sarcina aduce modificări și îngrijorări în relația cu partenerul. Terapia de cuplu, consilierea prenatală, grupurile de suport și atelierele pentru viitorii părinți pot ajuta în acest sens.

Un proces terapeutic poate identifica și surse ale anxietății și depresiei în istoricul personal sau de familie. Odată cu apariția copiilor noștri se reactivează și copilul din noi. Identificarea cu copilul poate aduce experiențe și traume vechi din propria copilărie. În același timp nașterea nu e doar a copilului, ci și a mamei, care până ieri era doar femeie. Această identificare cu mama poate fi dificilă în contextul unei relații cu mama marcată de conflict și sentimente negative.

Toate aceste suferințe au un sens. Monique Bydlowski, un psihanalist care a realizat cercetări în cadrul unei maternități, susține că sarcina este un moment de transparență și restructurare psihică. Sensul ar fi deci al creșterii psihice a mamei, pentru a putea susține dezvoltarea psihică a copilului, pentru a putea relaționa mai bine și mai complex.
Dar această restructurare poate fi dificilă și uneori trebuie însoțită, ghidată.

Această dubla identificare, cu copilul și cu mama, alături de ambivalența dorinței de a avea copil, naturală, laolaltă cu dezechilibrul hormonal, sunt motive suficiente pentru a considera că satul care însoțea în naștere și creștere proaspăta mamă, trebuie să existe în continuare. O formulă adaptată zilelor noastre poate fi una formată din specialiști, familie și prieteni apropiați cu experiențe similare sau grupurile de suport.

Remedii naturale cu efect antidepresiv :

Activitate fizică moderată, somn suficient, o nutriție echilibrată, suplimente cu omega 3, magneziu și B-uri, băile de soare și acupunctura sunt remedii cu efect antidepresiv studiat, fără efecte adverse. Orice supliment, chiar și unul natural, va trebui să fie luat cu acordul medicului ce vă monitorizează sarcina.

Aceste remedii trebuie utilizate ca tratament adjuvant, în combinație cu psihoterapia și /sau tratamentul psihiatric, care se ocupă de cauzele depresiei. Folosind doar remedii naturale ameliorăm simptomatologia; ne ocupăm astfel doar de efect, nu și de cauze.

10% dintre femei suferă de depresie prenatală și multe dintre ele se vor confrunta cu depresia postnatală, corelată cu cea prenatală, conform cercetărilor. Atât de multă suferință psihică cu care se luptă fără să fie văzute, crezute sau asistate atâtea femei. Iar copiii lor, care plâng amarnic lipsa mamei, răpită de boală, încep viața în suferință și ei.

Nu de puține ori am văzut cum *Dumnezeu intră prin rană *. Dacă depresia are sens și scop, de asta sunt sigură! Însă oamenii pot trece cu bine printr-o transformare care îi răpește din viață și îi apropie de moarte, dacă un ghid le luminează calea. Trebuie să avem grijă de generația următoare și asta începe cu a ne îngriji de mamele lor, care îi poartă în pântece.

Resurse pentru diagnosticare, urgențe și informare:

www.depresiv.ro

0374.456.420 numărul Helpline Anti Anxietate gratuit, deschis 24/7

www.deprehub.ro

Referințe :

Cercetare: Prepartum, postpartum, and chronic depression effects on newborns

Miguel A Diego, Tiffany Field, Maria Hernandez-Reif, Christie Cullen, Saul Schanberg, Cynthia Kuhn

Cercetare : Prepartum, postpartum and chronic depression effects on neonatal behavior

Miguel A Diego, Tiffany Field, Maria Hernandez-Reif

Cercetare: Prepartum and postpartum maternal depressive symptoms are related to children’s brain structure in preschool

Catherine Lebel, Matthew Walton, Nicole Letourneau, Gerald F Giesbrecht, Bonnie J Kaplan, Deborah Dewey

Cercetare: Untreated prenatal maternal depression and the potential risks to offspring: a review

Deana B Davalos, Carly A Yadon, Hope C Tregellas

De ce nu vor să facă copiii grădiniță online și cum îi ajutăm

Dacă îl lăsai la laptop acum câteva luni, nu mai puteai să-l dezlipești de pe scaunul tău de birou. Dar acum, nu e chip să-l aduci să stea în față lui și să coopereze cu miss și colegii.

Nu e ironia sorții și nici Murphy nu are vreun rol aici. Grădinița online e pur și simplu un concept dificil de integrat pentru copii, greu de coordonat de către educatori și dificil de gestionat pentru părinți.

Când copilul voia la laptop, laptopul nu voia nimic de la copil.

În trecut ecranul era o sursă de plăcere și stimulare continuă, fără solicitarea implicării copilului sau a vreunui efort.

Astăzi ecranul cere atenție, cooperare și efort susținut din partea copilului.

Și uite cum am trecut, de la a le oferi copiilor dulciuri pe tavă (una mică, acceptată și de nutriționiștii imperfecți) la a-i duce la fabrică pentru a și le face singuri. Dintr-odată se pot decide că, de fapt, pot trăi foarte bine fără dulce.

Principiul lumilor care se ciocnesc.

Fiecare mediu vine cu setul său de reguli, cu autoritățile sale specifice, și la toate astea ne adaptăm prin crearea unui rol specific.

Copilul de la grădiniță e mult mai *cuminte* decât cel de acasă. Și bine că e, pentru că acasă avem nevoie să agațăm masca(socială) în cui și să fim primiți drept cine suntem cu adevărat.

Casa e locul unde se activează comportamentul primitiv, îndeosebi în prezența mamei. Iată și răspunsul la întrebările veșnice “De ce doar când ești tu face copilul…?”. Grădinița este locul în care se activează comportamentul social.

Ce dificultate ca dintr-odată două lumi separate să trebuiască să se suprapună.

Asta îmi aduce aminte de teoria lumilor care intră în coliziune a lui George Constanza pe care o puteți vedea aici și care explică tare bine cum e cu anxietatea suprapunerii rolurilor.

Cam aceeași stare de surescitare o trăiesc și copiii forțați să joace un rol care nu are legătură cu mediul care formase rolul. Nici ei nu știu cine să fie și asta le provoacă anxietate. De aceea mulți se foiesc, fug, se învârt, ba vor, ba nu vor să intre online.

Cine face regulile la mine acasă ?

Copiii în casa lor sunt copiii părinților lor și stăpâni ai casei, pe lângă aceștia. Ceea ce înseamnă că autoritatea de acasă sunt părinții și, dacă are invitați în spațiul său, cel care decide regulile jocului este de obicei copilul. Pe principiul “my house, my rules

La grădiniță e simplu. Autoritatea o are educatorul. El face regulile, el alege jocurile, el conduce activitățile.

Când aducem grădinița acasă, cine face regulile? Mediul nu s-a schimbat, ceea ce înseamnă că autoritatea e greu de deplasat către educator.

Cum putem să îi ajutăm pe copii cu adaptarea la grădinița online?

În primul rând trebuie să ne decidem dacă grădinița online e o variantă utilă, pe care o agreăm pentru această perioadă, pentru noi și pentru copil.

Când nu suntem deciși sau mai degrabă suntem convinși că nu este ceea ce trebuie pentru noi sau copil, asta și reușim să transmitem.

Dacă nu sunteti de acord cu timpul extins de vizionare a unui ecran, puteți stabili un timp cu care sunteți mulțumiți și comunica acest lucru educatorului.

Dar dacă sunteți deciși către adaptarea copilului la grădiniță online, atunci putem începe cu ce ați făcut pentru adaptarea normală la grădiniță, ce a funcționat pentru copil atunci.

De obicei pentru adaptare începi să le vorbești despre ce se întâmplă la grădiniță mai întâi, apoi mergi și ii însoțești câteva zile, începând cu un timp mai mic în primele și prelungind treptat, oferindu-le șansa să iasă din activitate și sa revină la ea, dacă vor.

Asta putem face și acum.

Putem începe cu o simulare video, mergând într-un alt spațiu și folosind aceeași platformă ca educatorii.

Îl putem lăsa să aleagă cât timp se implică în activități la început, fără sancțiuni sau mustrări.

Continuăm să “mergem” la grădiniță și dacă copilul stă în bratele noastre tot timpul la adaptarea normală, nu?

E important să existe constanță și în adaptarea la grădinița online, dacă vrem să funcționeze. Științific e demonstrat că pentru formarea unui obicei nou e nevoie de repetarea lui timp de 90 de zile. E nevoie sa perseveram chiar și când nu se vad rezultatele imediat. Trebuie să toleram frustrarea pentru a ajuta copilul mic cu toleranța scăzută la frustrare.

Pentru că în mediul de acasă autoritate are și părintele, atunci el e cel care poate ajuta cu stabilirea unor reguli și responsabilități în raport cu activitățile online.

În același timp părintele poate oferi sens acestor activități. Dacă le vorbim despre părțile bune, precum continuarea legăturii cu educatorul și colegii, reamintindu-le de activități pe care le-au realizat online cu plăcere, stimulându-i să ofere feedback pentru sesiunile online sau să vină cu cerințe sau dorințe către educator și colegi, avem șanse bune să aducem grădinița acasă câteva ore.

Disciplină prin joc terapeutic

În căutarea unui echilibru între atitudinea autoritară și cea permisivă, între care mulți dintre noi oscilăm zilele acestea, găsesc un ajutor real în abordarea prin joc terapeutic a lui Aletha Solter.

În conferința ei, la care am participat anul trecut, spunea că nu îi este deloc pe plac atributul de guru al plânsului primit în mediul de parenting, fiindcă abordarea sa merge în aceeași măsură către descărcarea prin joc și râs.

Jocul terapeutic descris de Aletha Solter în cartea sa “Jocul Atașamentului”, este un joc care își propune să reconsolideze relația părinte – copil. Jocul atașamentului este gândit pentru vindecare în perioade încărcate de muncă, boală, dificultăți financiare, adică exact ce trăim astăzi.

Nu e vorba de jocuri care să îi țină ocupați pe copii sau care să le *consume * energia, scop nerealist și consumator pentru cei mari. Copiii au rezervoare de energie pe care adulții nu le pot egala. Când sunt doar plictisiți, copiii caută stimulare și de obicei o găsesc singuri.

Însă în perioada asta, ceea ce considerăm plictiseală poate să fie
anxietate și tristețe, manifestate zgomotos sau mult amplificat.

Astăzi noi, părinții, suntem anxioși în legătură cu boala, suntem preocupați în legătură cu ea și ne îndreptăm atenția spre alți adulți cu care comunicăm, spre știri, predicții și opțiuni pe care le căutăm pentru prevenție și susținere a unui viitor de după coronavirus. Iar ei, copiii noștri, resimt asta ca pe o deconectare de la ei. Fiindcă a fi cu părinții tăi, într-o lume plină de teamă și mult restrânsă, dar primind în același timp mai puțină atenție calitativă, produce confuzie și teamă. Asta poatr conduce către comportament dificil, tantrumuri, regresie.

Jocul de regresie
Pentru copiii care au un comportament regresiv, care se “bebelușesc”, jocul atașamentului este unul care permite această regresie. Copiii simt și transmit ce au nevoie pentru vindecare și dacă luăm cererea lor drept legitimă, reușim să îi ajutăm. Astfel că să învelești, hrănești, să te joci sau sa ii cânți unui copil între 3 și 6 ani, vă poate ajuta pe amândoi să vă “întoarceți” într-o perioadă de liniște și reconectare, care să vindece anxietatea prezentului.

Jocul de rol
Fiindcă teama de boală este un subiect deschis și receptat de copii, în perioada aceasta e recomandat să ne jucam cu copiii de-a doctorul. Indicația mea e să îi lăsăm pe ei să fie doctorul, ca să fie și un joc de predare a puterii. Tratamentul poate fi cu pupici, îmbrățișări și apă magică, transformată în apă vindecătoare cu o baghetă și câteva cuvinte.

Jocul de inversare a raportului de putere
Așa cum guvernul ia decizii pe care noi trebuie să le respectăm zilele acestea, noi suntem cei care luăm decizii pe care copiii trebuie să le înțeleagă pentru a le respecta. De aceea e foarte important să ne facem timp să oferim sens acțiunilor luate zilele acestea.

În cazul amândurora, chiar și dacă au sens și credem în ele, deciziile restrictive pot provoca furie și neliniște. Emoțiile negative pot fi puse în joc și asta va conduce la diminuarea agresivității, nu la amplificarea ei. Pentru că noi suntem puterea care interzice, jocul de inversare are rolul de a preda puterea copilului și a-i oferi ocazia să folosească această putere. Pentru doi copii e și mai indicat, întrucât ei pot face echipă pentru a prinde și sancționa (fără agresivitate) un răufăcător, un balaur sau un erou negativ pe care îl cunosc copiii. Părintele va dramatiza interpretarea eroului negativ și se va lăsa prins în mod dramatic, dar credibil, de copii. Jocul de acest tip provoacă mult râs, iar râsul diminuează tensiunea și furia.

Un joc de tipul celor menționate mai sus nu necesită materiale deosebite, spațiu special sau timp îndelungat și se poate dovedi distractiv inclusiv pentru adulți, scoși din seriozitatea și rigiditatea rolurilor convenționale.

Paza bună în vremuri de primejdie grea

Despre frica buna si frica nebuna

Frica este umană si are rol pozitiv, ne ajuta să ne mobilizăm resursele atunci când suntem amenințați și să găsim soluții pentru situația în care ne aflăm.

Dacă te întâlnești cu animalul sălbatic în pădure , frica te ajută să îți mobilizezi resursele fizice și mentale pentru a fi în siguranță . În câteva minute stabilești cât este de periculos animalul, cât este de periculoasă situația în care ești și care ar trebui să fie cea mai inteligentă strategie pentru a scăpa cu bine din această situație și acționezi.

Analiza situației și concentrarea pe o strategie care să ne țină în siguranță, mobilizate de teamă , ar funcționa foarte bine și în contextul coronavirus și astfel frica și-ar servi scopul.

Spun ar funcționa pentru că, de multe ori, suntem atat de speriați încât nu vedem care este situația și care sunt soluțiile sau atât de relaxați încât ne putem păcăli că ursul e Yogi din desenele animate și va trece pe lângă noi salutând-ne cordial (aka “e o răceală pentru care se face prea multa vâlvă “).

Relaxare in acest context- intre fuga de realitate si nevoie reala


Dacă am fi foarte relaxați, am fi în negare, negare a unei realități în care există un virus care face un număr mare de victime și pentru care nu avem un tratament. Dacă am fi relaxați, ne-am duce viețile așa cum le duceam și până acum și ne-am pune pe noi și pe alții în pericol.

Mulți sunt foarte furioși pe mulțimea oamenilor care se află în această negare și care par sfidători la adresa bolii și a riscului de contaminare. Realitatea psihologică este că negarea este un mecanism de apărare, prin care ne protejăm de suferință. Pentru cei care au trăit interdicțiile, impunerile și lipsurile sistemului dictatorial, ceea ce trăiesc astăzi poate fi o reactivare a suferințelor de atunci, ceea ce ar stârni și o neîncredere în autorități și recomandările acestora.

De cealaltă parte cei care se declară furioși de ceea ce interpretează a fi sfidare sunt blamați că nu respectă bătrânii sau generalizează. Altă realitate psihologică este că devenim furioși în momentul în care suntem nesiguri și în momentul în care ne este frică pentru noi și pentru alții. Și e normal să fim așa, fiindcă furia este încă o emoție negativă cu scop pozitiv – semnal de alarma care anunță că nevoile noastre nu sunt îndeplinite.

Vânătoarea de vinovați devine din acest unghi, al perspectivei interioare a fiecărui individ în parte, nedreaptă și nu face decât să ne distragă de căutarea de resurse în noi și în ceilalți și la găsirea soluțiilor pentru a ne proteja, o altfel de fugă de realitate.

Sit in reverie and watch the changing color of the waves that break upon the idle seashore of the mind. Henry Wadsworth Longfellow


Astăzi soluția nu pare a fi nici de relaxare și nici de frică amplificată, ci de atentie constienta asupra a ce e in afara si inauntru.

Neliniștea produce disconfort, dar și sens.


  Dacă suntem foarte relaxați putem face greșeli din ignoranță sau inconștiență, fiindca relaxarea in vreme de primeidje are ca fond decuplarea de la realitatea înconjurătoare. E o realitate care sperie, dar care poate să ne dea informații despre ce putem face să fim bine. În supervizare am primit sfatul să nu fac hipnoza de relaxare cu mamele de copii foarte mici. Gândeam pe atunci că mamele au mare nevoie să iasă din starea de alertă și tensiune, pe care multe o acuzau de la naștere luni bune și chiar mă pregăteam pentru un workshop pe această temă (pe care nu l-am mai ținut ).Am realizat atunci că este foarte important ca mama să stea în această stare de alertă moderată, care nu o face disfuncțională, pentru a se putea conecta la copil și la ceea ce semnalizează copilul prin limbajul lui nonverbal, la o vârstă mică, ca să îi asigure supraviețuirea și nevoile reale.


Pe de altă parte frica amplificată nu ne mai ajută să acționăm, să gândim, să relaționăm  adecvat  și prin aceasta să avem un câștig, ci ne blochează. Și pentru evitarea pericolului, deciziile de multe ori trebuie luate repede. Blocajul poate permite astfel pericolul.

Când frica e prea multă ?


Fiindcă scopul fricii este de mobilizare pentru protejare, e ușor să ne dăm seama când ea e prea multă – cand își ratează scopul. E acel moment în care din mobilizare, am ajuns în blocaj și din soluționare am ajuns în regresie.  Fiindcă frica  poate să acapareze și corp și minte. Nu doar că în momentul ăsta nu mai reușesc să mai găsesc cum să ies din această situație sau cum să o fac să fie mai ușor de trăit, dar eu însumi, din cauza fricii, devin asistat. Ceilalți vor trebuie să găsească soluții nu doar pentru situația în care ne aflăm cu toții, dar și pentru stările mele de frică.

He only earns his freedom and his life Who takes them every day by storm.
Johann Wolfgang von Goethe

Recomandari privind anxietatea in aceste vremuri

Nu te expune atacului informațional! Si il numesc atac informational pentru ca suntem bombardați cu cifre, scenarii, profeții care ne pot starni anxietatea si tristetea. Sigur ați observat că, după 10-15 minute de știri pe aceasta temă, anxietatea voastră crește exponențial. Palpitații, ritm cardiac accelerat, tremor, respirație accentuată, neliniște, consum de mâncare sau alcool, dureri de cap, toate pot apărea în momentul în care panica pune stăpânire pe noi.

Ideal ar fi să ne expunem doar la informație din surse sigure, într-un timp limitat și să triem informațiile, prioritizand. Din punctul meu de vedere știrile foarte importante sunt :


*cele care pot să ne aducă ceva nou vizavi de cum se transmite virusul
*cele despre ce se afla nou cu privire la manifestarea virusului
*cele vizavi de ce trebuie să facem ca să fim în siguranță


Acest tip de știri apar zilnic sau la câteva zile, nu din oră în oră, fiindca descoperirile legate de comportamentul virusului si despre cum ne putem proteja inseamna cercetare si cercetarea ia timp. Putem alege să le aflăm dintru-un jurnal emis de o sursă în care avem încredere în 10-15 minute.


Fiindcă știrile au un mare potențial anxiogen, avem nevoie de comunicare cu persoane de încredere pe marginea acestora. Asta ar putea sa ne ajute să diminuam anxietatea.

Din lucrul cu pacienți cu boli grave știu un lucru :  ne pricepem foarte bine să nu vorbim despre elefantul din încăpere. Avem o tendință de a nu discuta despre ceea ce ne frământă cel mai mult și ne e cel mai greu de dus – boala si moarte. Deși râsul este terapeutic, distragerea de la gândul morții sau al pierderii celor dragi, nu se dovedește a fi terapeutica, nici chiar prin râs. Terapeutic și reducătoare de anxietate, în situații de stres, este chiar aducerea in discuție a fricilor, scenariilor, emotiilor negative pe care acestea le trezesc.
Deci avem nevoie să vorbim unii cu alții despre fricile și emoțiile negative pe care această perioadă le aduce.

Everyone has the potential to become an encourager. You don’t have to be rich. You don’t have to be a genius. You don’t have to have it all together. All you have to do is care about people and initiate. John C. Maxwell

Imunitatea si starea de bine


Multe studii demonstrează legătura directă între scăderea imunității și nivelul ridicat al stresului. Pentru că imunitatea este cam singurul scut ce funcționează în lupta cu acest virus, ceea ce trebuie să facem astăzi, pe  lângă recomandările vizând prevenția, este să ne ocupăm de fricile noastre, de gândurile și emoțiile noastre.

Doar după ce vom discuta despre starea noastră de nebine, putem să vorbim și despre starea de bine, altfel strângem gunoiul sub preș.


Pentru că avem un pic mai mult timp pentru încercări și căutări în perioada asta este bine să testați metode care funcționează pentru persoanele cu anxietate. Anxietatea, care afectează un procent atât de mare de populație, a fost studiată și a condus către numeroase tipuri de tratamente și intervenții, unele fără efecte adverse și demonstrat eficiente. Dintre ele menționez ce am testat și găsesc funcțional :

  • dialogul interior noncritic si onest – nu e o tehnica, dar probabil va deveni, fiindca avem atat de multa nevoie sa vorbim cu noi. Eu incep prin a ma intreba “De ce ti-e frica?
  • meditația ghidată (și aici avem opțiunea de Headspace – aplicație mobilă cu 2 săptămâni de Free trial)
  • tehnica scrisului tip jurnal – aflați mai multe despre asta de aici https://www.goodtherapy.org/learn-about-therapy/types/journal-therapy
  • tehnicile de mindfulness care ne ajută să ne conectăm la prezent și astfel să ne îndepărtăm de teama anticipatorie și de scenariile care întotdeauna implică Viitorul.
  • respirația conștientă
  • sport și mișcare

Niciodată nu am putut controla natura, boala, moartea și niciodată nu am fost în mod real liberi. Când iluzia controlului și a puterii dispare, poate că dragostea are o șansă să fie destul. E un moment bun să alegem să trăim mai cu sens și poate mai puțin cu scop.

That’s the biggest gift I can give anybody: ‘Wake up, be aware of who you are, what you’re doing and what you can do to prevent yourself from becoming ill.’
Maya Angelou

Somatizarea – boala emotiilor ascunse

Cuvântul *somatizare* a apărut pentru a descrie anumite boli fizice ce păreau a necesita o explicație emoțională, pe lângă cea fizică.

Emoțiile și gândurile noastre sunt in continuă interacțiune cu corpul nostru.Roșim când ne este rușine, transpirăm și tremurăm când suntem anxioși, nu putem dormi și suntem obosiți fizic în depresie. Ne bate inima tare când suntem entuziasmați.

Psihosomatica este știința care se ocupă cu înțelegerea influenței evenimentelor mentale și emoționale asupra corpului.

Deseori pacienții cu tulburări somatice au dificultăți în exprimarea emoțiilor și, de aceea, au tendința de a-și folosi corpul in acest scop. De aceea eu o numesc boala emoțiilor nerostite, fiindcă mulți dintre pacienți își ascund până și de ei înșiși trăirile afective pe care le consideră indezirabile, inadecvate, rele sau deviante.

Zic deseori ca psihicul nu ne poate trage de mânecuță, așa că trage semnale de alarmă prin corp.

Freud a ajuns la concluzia că fiecare simptom fizic poate fi înțeles ca o reprezentare simbolică, în limbaj fizic, a unui conflict inconștient nerezolvat. Conflictul produce emoții dureroase, iar pacientul trebuie să îl nege, să-l refuleze și să îl convertească într-un simptom.

Și pentru că am discutat sâmbătă la conferință despre tulburările de alimentație, vreau să aduc un exemplu citat în cartea  **Medicina psihosomatică* al cărei autor este Franz Alexander, care prezintă aceste mecanisme din spatele somatizării și ce se întâmplă când ne adresăm direct cauzei emoționale care o provoacă.

Este vorba despre o fetiță de 8 ani care dezvoltă o anorexie puternică în timpul unei vacanțe de vară, refuzând orice fel de mâncare și care ajunge în scurt timp să prezinte semnele clinice ale subnutriției. Franz Alexander descrie “Avea o soră mai mică, la acel moment în vârstă de 2 ani, care era hrănită de o doică, de obicei în prezența mamei, atunci când mânca pacienta. Interviul psihiatric a arătat că pacienta resimțea o gelozie intensă la adresa surorii mai mici. Această micuță intrusă primea întreaga atenție a părinților a devenit clar că refuzul fetiței de a mânca era motivat în principal de dorința acesteia de a capta atenția atâta doici cât și a mamei și de aude de la surioara ei iar reușea acest lucru folosindu-se de simptom; a doua motivație era reacția la vinovăție- pacienta dorea să primească ea întreaga dragoste, să ia totul surorii sale și din acest motiv trebuia să se pedepsească pentru această invidie prin a nu mânca.”

Practic copilul nu își dădea voie să simtă plăcerea pe care orice om o obține în mod natural prin alimentare, iar această practică a sporit atenția adulților îngrijorați, devenind și un mecanism funcțional de captare a atenției.

Franz Alexander continuă “câteva interviul psihiatrice în care toate aceste emoții s-au revărsat în mod dramatic și o modificare în organizare a rutinei zilnice au eliminat la timp acest simptom periculos. Pacienta a fost scoasă la restaurant de către părinți fără sora ei. In acest mod îi era acordată ei o recompensă pentru faptul de a fi sora mai mare Iar acest lucru a ajutat-o să tolereze mai bine atenția acordată de către părinți surioarei sale. Găsind plăcere în a fi copilul mai mare, a putut mai ușor să renunțe la dorința de a se bucura de privilegiile acordate unui bebeluș.”

Vedem cum aflarea cauzei și dezvoltarea unei strategii , pornind de la cauza psihologică, duce la remiterea simptomatologiei și la reechilibrarea proceselor din corp.

Boala nu vine astfel ca un ghinion sau un rău, ci ca o șansă de vindecare a ceva ce nu poate fi exprimat, dar care tulbură ființa, întrerupe dezvoltarea ei sau produce suferință.

Copii stricați și relații disfuncționale – furie, frică și fugă de răspundere-

Nu scriu despre referendum, dar mă tulbură ceea ce dezvoltă el în oameni: furie, înverșunare și dispreț. Furia am înțeles de multa vreme că acoperă de cele mai multe ori teamă. Ne este frică! Și reacționăm de ca și cum am fi atacați. Ceva ce simțeam că e important sau ar trebui sa fie important e atacat – familia, copiii. Dar e pericolul real și iminent, e în afară sau poate și înăuntru?Ceea ce apărăm e un concept ori o realitate, un drept sau o obligație, e o nevoie sau o dorință, e ceva ce avem sau ceva ce ne dorim? Cât credem în mod real în familie și în copii și cât efort depunem în mod real pentru aceștia?

Ne e frică pentru copiii noștri, pentru viitorul lor și pentru copiii lor și ăsta e un lucru normal, dar care ne poate îngusta mult perspectiva. Această grijă este o formă de dragoste împietrită. Împietrită de frică. Și de cele mai multe ori părinții nu greșesc din neglijență, ci din prea multă grijă, din prea multă frică.

Cum poți greși din prea multă grijă? Când ne e frică pentru copiii noștri vom încerca să le securizăm mediul, să le controlăm activitățile, să le triem prietenii, să ne asigurăm că sunt în siguranță oriunde, oricum și cu oricine. Acest lucru va transmite copilului în primul rând că este în pericol. Omul negru e mereu acolo, în afară. El așteaptă să facă rău copilului și poate lua chipul oricui. Anxietatea socială, ideația paranoidă, fobiile se pot naște de la un astfel de model educațional. Faptul că părintele controlează tot nu lasă loc de dezvoltare pentru copilul care dorește să își asume autonomia. Asta naște furie în individul care vrea să crească și poate dăuna grav relației părinte-copil. Pe de altă parte asta aduce și un mesaj al neîncrederii în copil. Tu nu poți ști, face, alege pentru tine; ești doar un copil. Un mesaj care amprentează psihicul copilului în formare, care își poate nega sau anula sentimentele, acțiunile și alegerile viitoare, din neîncredere față de ce simte, gândește, dorește, intuiește. Fiindcă el nu merită să fie luat în calcul…nici macar de către el însuși.

De ce suntem atât de înverșunați în legătură cu modelele (presupus) negative care pot *strica* copilul? Că exista modele negative; acest lucru nu poate fi contestat de nimeni.
Dar de ce ne deranjează atât de mult niste modele negative conceptuale, care nu au ajuns să vină în contact cu copilul nostru și nici nu știm dacă o vor face vreodată?
Poate pentru că proiectăm. În fapt s-ar putea să fim noi modelul negativ care periclitează viitorul sau dezvoltarea copilului, prin abandon, nesustinerea dependenței materne firești , respingere, negare a drepturilor, manipulare, samd. Și fiindcă nu cutezăm să vorbim nici măcar cu noi înșine despre toate astea, totul este neconștientizat și poate fi foarte ușor proiectat pe *răul* din afară.
Dacă vrem ca modelul exterior să nu fie preluat, trebuie să oferim unul demn de a fi avut apreciat și urmat.
Pentru asta trebuie să facem pași reali și responsabili înăuntrul nostru. Să aflăm cine suntem, ce ne doare și ce nevoi avem. Apoi relațiile cu ceilalți au o șansă de schimbare, fiindcă noi vom veni cu mai puțină teamă și cu mai multă empatie. Nu putem avea pretenția modelării predând modele de relație între parteneri și între părinți și copii disfuncționale. Parteneri care nu își vorbesc, prinși în lupte de putere, competiții și demonstrații. Părinți absenți care află despre copiii lor de la personalul plătit pentru a-i îngriji.
Nu vrem să vedem cât de puțin oferim ca model, fiindcă ar însemna că trebuie să muncim și avem senzația că facem asta deja. Da. Muncim foarte mult ….pentru lucruri și foarte puțin pentru oameni. Muncim foarte mult ….pentru evoluția în exterior și foarte puțin pentru dezvoltarea interioară. Să muncim pentru un model relațional ar presupune o curățenie interioară, construirea unei relații de parteneriat și a unor relații cu copiii bazate pe încredere, sprijin și empatie, renunțare la idei fixe si dezumanizatoare. Să fim disponibili, prezenți, receptivi, responsivi, flexibili, interesați, suportivi.
E mult mai ușor să ne fie frică de bau-bau, să îi dăm un nume și să îl hulim țipând că nu toleram ca el să fie pe lângă copiii noștri, fără să ne întrebăm *dar noi unde, când și cine suntem pentru copiii noștri?*. Salvatorul are în umbră un răufăcător. E mai important să fim onești cu noi înșine și să vedem dacă și unde suntem noi răufăcătorii copiilor noștri. E important nu doar pentru ei, dar și pentru noi. Acolo ar putea începe schimbarea, cu asumarea a ceea ce e neplăcut, urât, inadecvat, *anormal* în noi toți.

*Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește*.

 

Bârfa pozitivă și asumată

Generatiile actuale si cuvantul.

Adevarul e ca nicicand nu a fost cuvantul mai scris, mai citit sau mai ‚‚sharuit’’ precum e astazi.

Nevoia omului de informare si accesul la informatie au condus catre valorizarea cuvantului, nu catre disparitia lui. Suntem in acelasi timp angajati in ‚‚n’’ conversatii pe teme diverse si intr-o forfota de mesaje continua pe retelele de socializare, forumuri , chaturi s.a.m.d.

Barfa – comunicare neeleganta, dar comunicare!

Barfa este si ea comunicare si meritele ei sunt deseori subevaluate. E etichetata ca fiind neeleganta si cu toate astea toti o servim calda sau rece, in cele 10 minute de pauza de cafea, la telefon, la coada la hipermarket sau oriunde e deschis un topic care starneste interes si aduce puncte de vedere comune impreuna, reusind sa compacteze un grup.

Un aspect pozitiv al barfei si poate cel mai important este de liant social – aduce oamenii impreuna. Faciliteaza formarea de relatii si ne aduce impreuna in jurul unui punct de vedere comun pe care il impartasim. Pana la urma cand ne imprietenim, o facem cu persoane cu care avem ceva in comun si ale caror vederi nu sunt foarte diferite de ale noastre. Perspectiva comuna asupra rufelor murdare ale altora e la fel de buna pentru a initia o conexiune cu un alt om ca orice altceva.

Psihologul Robin Dunbar a propus o comparatie intre comunicarea dintre cimpanzei si barfa oamenilor, sustinand ca nu conteaza atat de mult continutul comunicarii, ci faptul ca intreprindem un act de comunicare intre noi. La fel ca si in cazul cimpanzeilor care se ingrijesc si se curata unul pe celalalt cand vor sa interactioneze. Nu stiu daca aveam realmente nevoie de o comparatie cu cimpanzeii, dar explica de ce fie barfa despre un om, fie orice alt subiect dezbatut….tot interactiune e si interactiunea ne face bine.

Barfa e deci o unealta utilizata spre a suda o relatie. Condimenteaza interactiunea care poate deveni altfel sterila. De altfel barfitorii, din acest punct de vedere, sunt relationalii, cei care ajung sa se integreze foarte bine in cercuri sociale largi. Ei detin informatia. Barfitorii nu sunt mai putin oameni sau oameni mai rai in principiu, ci doar oameni mai informati si uneori, oameni in mainile carora au altii incredere sa isi verse preaplinul sufletesc. Unde-si spala mainile mai departe cei informati ramane de vazut.

Impartasirea informatiilor pe care le detii, inclusiv despre alte persoane, e un element care demonstreaza increderea pe care o ai in persoana cu care comunici. Prietenul caruia ii dezvalui informatia se angajeaza prin participarea la conversatie, sa nu dezvaluie detaliile mai departe. Asta poate fi un test bun al prieteniei.

Cand avem cunostinte despre detaliile intime ale vietii altora, asta ne face sa ne simtim inclusi. Fie in grupurile care discuta aceste detalii, fie inclusi in viata oamenilor despre care aflam aceste detalii si de care putem sa alegem sa ne apropiem mai mult. Toata lumea are nevoie sa lege relatii de camaraderie si sa apartina unui grup.

Cand barfim, castigam un asa numit ‚‚capital social’’, care poate fi folosit sau nu mai departe in interactiunile sociale. Motiv pentru care cunoasterea unor detalii intime despre altii ofera posesorului de informatii superioritate. Cum o foloseste, asta nu tine decat de gradul sau de educatie si de caracter, dupa parerea mea.

De ce suntem asa de incantati sa dam intr-o revista sau la tv peste scandaluri ce implica personaje publice, politicieni , vedete sau oameni mediatizati  ale caror vieti par atat de interesante, in raport cu banalitatea vietilor proprii? Pentru ca scandalurile si detaliile intime pe care le scot aceste barfe la iveala ii fac sa devina mai umani, mai tangibili, mai ca noi. Imaginea idilica pe care incearca sa o intretina cu orice cost cade si lasa la vedere un om cu bune, cu rele, cu defecte, cu un trecut patat…oameni obisnuiti. Barfa ne scoate din starea de idealizare si imprima realism perceptiei despre oamenii glorificati de aceeasi mass-media care ii ridica-n audiente si reuseste sa ii si  ‚‚doboare’’ tot pentru audienta.

Barfa malitioasa poate distruge imaginea unei persoane

Barfa deseori nu se opreste la a stimula convesatia si la a uni intr-o perspectiva oamenii care vor sa interactioneze social. Ea poate implica tradarea increderii unei persoane si poate duce la impartasirea de informatii care pot afecta negativ imaginea sau chiar viata unei persoane .

Iar despre oamenii care barfesc, cercetatorii spun ca au un nivel mult mai ridicat de anxietate. Pe de alta parte eu nu cunosc oamenii care nu o fac, doar oameni care nu recunosc ca ar face-o sau c-ar face-o cu placere….astfel ca nu prea vad care ar fi grupul de control necesar ducerii la bun sfarsit a unei cercetari pe acest subiect.

De ce unii barfesc mereu ‚‚urat’’?

Totusi oamenii care reusesc prin barfa sa lezeze imaginea altora, conform observatiilor mele, o fac deseori pentru a se simti superiori . Sa detii informatii despre altcineva si sa poti sa ii faci rau, ofera o anumita putere celui informat. Un alt motiv ar fi plictiseala. Cand oamenii nu pot produce subiecte de conversatie interesante sau cu suficienta priza la publicul prezent, barfa poate fi o unealta de a atrage atentia.  Invidia – deseori barfa vizeaza oameni care sunt populari, talentati sau care se afla la momentul respectiv  ‚‚pe val’’. Nevoia de atentie e un alt motiv pentru care oamenii aleg sa divulge informatii, devenind pe parcursul expunerii centru al atentiei pe care si-o doresc atat de mult. Oamenii nefericiti au tendinta sa se angajeze in conversatii malitioase despre altii mai des decat cei care au motive de fericire si realizari.

Nu cred ca trebuie sa consideram ca tendinta spre barfa ar fi una negativa, mai ales atunci cand la baza nu e nimic altceva decat  o curiozitate naturala despre oameni. Sunt sute de romane bune care au la baza biografii ale altor persoane, biografii care ofera sansa cititorului sa inteleaga complexitatea personajului vizat, subtilitati si nuante care zac in spatele actiunilor pe care cititorul deja le cunostea. Aceste scrieri sunt obiective si ofera de obicei o perspectiva completa asupra omului, fara a judeca sau directiona catre o etichetare negativa a omului descris, fara a aduce deci un prejudiciu de imagine.

Este barfa buna sau rea?

Totul depinde de intentia celui care o raspandeste si a celui care o savureaza. Sunt ei interesati in a face lumina intr-un tip de comportament neinteles. e deschis topicul din nevoia de a intelege natura umana sau a se apropia de semeni….sau au nevoie sa se simta superiori si fura atentia grupului prin dezbinare si malitiozitate?

Ce faci cand interlocutorul ia in vizor o persoana si nu se mai opreste?

Cand te confrunti cu oameni care nu se mai opresc din a barfi o anumita persoana e bine sa intrebi de ce aceasta persoana e asa de interesanta pentru vorbitor de merita sa i se aloce atat de mult timp sau poate chiar sa incerci sa aduci un pic de empatie in discutie, prin sugerarea unei perspective din punctul de vedere al celui barfit sau pur  si simplu sa inviti grupul la o discutie despre ceva pozitiv. Cresterea gradului de anxietate asociata cu barfa negativa dusa la extrem nu e benefica nimanui. Cade greu la stomac si oboseste creierul, care tinde sa ramana in parametri negativi o perioada de timp dupa ce a receptionat informatii din sfera  ‚‚dislike’’.

Barfa negativa si modul in care ne afecteaza perceptia vizuala

Exista un studiu care sugereaza ca barfa negativa schimba modul in care sistemul vizual raspunde la receptionarea chipului celui vizat de barfa. Se pare ca initial mecanismul din spatele barfei a fost unul de o inalta semnificatie si anume de a hotara cine ne poate fi prieten si cine dusman.

Lisa Feldman Barett a studiat nu numai cum barfa afecteaza perceptia cognitiva asupra unei persoane, ci si modul in care afecteaza ceea ce simtim in legatura cu persoana barfita. Asociind barfa negativa cu anumite chipuri a dus la o memorare mult mai buna a acestora decat a persoanelor despre care s-a discutat in termeni favorabili. Asta pentru ca al nostru creier retine ce considera a fi important sau vital. De o mai mare importanta pare a considera creierul ca este barfa negativa, pentru ca in functie de ea putem sa excludem din grupul nostru social oameni care e posibil sa ne faca rau.

Barrett mai spune si ca  ‚‚ Daca cineva e mai sus decat tine in lantul trofic, vrei sa stii lucruri murdare despre ei. Ai nevoie de informatii negative pentru ca astea sunt lucrurile pe care le poti exploata ca sa ajungi in varf’’.

Avem deci doua perspective  foarte interesante. Una evolutionista care pune la baza barfei o nevoie de a identifica de cine trebuie sa ne ferim si una care propune ideea progresului social, barfa devenind un tip de arma utilizata spre a asigura cresterea sociala intr-un mediu competitiv.

Virtutile Barfei – un studiu care demonstreaza ca barfa ne protejeaza si mai e si…..amuzanta!

Un alt studiu  ‚‚ Virtutile Barfei’’ a ajuns la concluzia ca barfa poate avea rol de protectie impotriva  ‚‚exploatatorilor’’ , prin divulgarea unor informatii despre cei care in trecut au reusit sa profite de cei care astazi sunt in masura sa ii arate cu degetul.

Avand in vedere ca oamenii pot cadea destul de usor in  ‚‚ gura targului’’, acest lucru ii motiveaza in a fi mai prietenosi si mai flexibili, spre a se asigura ca nu vor deveni tinta grupului de barfitori. Desigur ca modificarea de comportament este superficiala, dar repetata  poate sa pozitiveze calitatea raporturilor umane si persoana sa inceapa sa actioneze astfel pentru ca observa imbunatatiri la nivelul interactiunilor si posibil chiar la nivelul propriei perspective despre ceilalti.

In cadrul studiului  ‚‚Virtutile Barfei’’ participantii au fost impartiti din doua grupuri si li s-a cerut sa imparta sau sa tina pentru ei bilete la loterie castigatoare. Unui grup i s-a spus ca actiunile lor vor fi tinuite secrete, iar altuia ca altii vor cunoaste numarul de bilete tinute pentru sine, respectiv numarul de bilete impartite. Riscand sa fie barfiti si etichetati negativ ca fiind egoisti, cei care au stiut ca sunt monitorizati, s-au dovedit a fi mult mai altruisti decat cei din grupul celalalt.

Un alt studiu sustine ca oamenii sunt cam la fel de bucurosi sa primeasca informatii pozitive sau negative despre alti oameni. In acelasi timp, sunt mai afectati de barfa care ii priveste pe ei, decat de cea care ii are in vizor pe altii. Nimic suprinzator de altfel.

Studiul demonstreaza ca la nivelul cortexului prefrontal se inregistreaza activitate mult mai intensa cand persoana asculta barfa legata de sine. Regiunea raspunde prin intensificarea activitatii si cand se receptioneaza informatii negative despre altii. In privinta barfei pozitive, ea se pare ca intensifica activitatea zonei cortexului orbitofrontal.

Activarea regiunii cortexului prefrontal ca raspuns la barfa pozitiva despre sine indica ca majoritatea oamenilor vor sa fie vazuti drept corespunzatori cu standardele sociale . Ei percep mai multe recompense venind din a fi vazuti in lumina favorabila de lumea exterioara decat in a  se conforma unor standarde si valori interne.

In acelasi timp, desi ne place sa credem ca am avea o repulsie privitor la  barfa negativa despre altii, studiul demonstreaza contrariul. Activarea cortexului median prefrontal superior ca raspuns la barfirea negativa a altora indica ca suntem cel putin amuzati. Descoperirea nu e una privita cu ochi buni de cei multi, dar pare a fi bine documentata si eu zic ca, daca suntem sinceri cu noi … asta ar cam fi raspunsul cel mai onest.

 Barfa ne amuza, ne protejeaza, ne ajuta sa legam relatii si sa urcam pe scara sociala! Asa ca putem sa barfim linistiti pe cat posibil pozitiv si mai ales nedaunator, dar musai sa barfim asumat!

Copilul meu are nevoie de terapie?

Pentru că mulți părinți îngrijorați îmi adresează această întrebare,  încerc în această postare să dau un răspuns punctual și organizat pe toate aspectele conexe pe care le gândesc în legătură cu evaluarea/ procesul de terapie.

  • Cum determini dacă are nevoie copilul tău de ajutorul unui psiholog? Analizează-i comportamentul, interacțiunile și funcționalitatea (acasă, la școală, la locul de joacă). Când un copil nu poate să îndeplinească sarcini banale, precum a merge la grădinița/ școală ( perioadele de start nu se iau în calcul decât dacă se prelungesc nefiresc de mult); nu poate participa satisfăcător la activitățile pe care le efectuează colegii săi de grupă/ clasă; nu poate lega sau menține prietenii; nu își poate gestiona emoțiile, revenind constant în vizorul adulților-ingrijitori în legătură cu aceasta; nu poate înțelege și urma reguli explicate corect și suficient de către adulți, aspect ce îl poate pune în pericol.
  • Va trebui să ia pastile sau să vina la psiholog ani de-a randul? Psihoterapia sau consilierea psihologica nu presupun introducerea unui tratament medicamentos sau intervenția psihologică pe termen nelimitat. De multe ori este nevoie doar de o evaluare urmată de cateva ședințe de consiliere sau un demers de consiliere pe o problematica mai complexă – 15-20 de ședințe.
  • Dacă ai griji și frământări în privința funcționalității sau a comportamentului copilului, nu accepta răspunsuri liniștitoare din partea personalului medical nespecializat pe probleme de sănătate mentală sau psihologie. Din păcate deseori se încalcă limitele specializarilor și în baza unor sfaturi lipsite de substanță, putem alege să perpetuam o stare de fapt căreia am fi putut să ne adresăm eficient, din timp. Fiecare specialist este specializat pe domeniul său și are datoria să redirecționeze pacienții, în funcție de patologie, către persoanele avizate.
  • E nevoie în continuare de ajutorul tău. Ședințele de terapie au 50-60 de minute, un timp mult prea scurt pentru a reuși să aduca modificările dorite, de sine stătătoare; ele trebuie însoțite de modificări și dezvoltare în particular. Vor fi necesare schimbări acasă, în colectivitate, cu participarea părinților și uneori, a profesorilor sau educatorilor.
  • Recomandările primite, privind adoptarea unui alt stil de parenting sau o altă abordare, nu înseamnă că ce faceai anterior era greșit sau a fost factor determinant al apariției tulburării sau situației ce te frământă. Sunt multe stiluri de parenting suficient de bune, dar unul dintre ele poate fi bun pentru o tulburare specifică sau un tip de comportament care se dorește ghidat. Nu interpreta modificările recomandate de specialist ca o dezaprobare a stilului de parenting gândit de tine anterior sau a muncii tale de parinte.
  • Se poate ca specialistul să recomande o consultație sau începerea unui demers terapeutic părintelui, dar asta nu pentru că părintele ar fi cauzat tulburarea sau situația care afectează funcționalitatea copilului, ci pentru că, prin intermediul părintelui poate beneficia și copilul de demers. Cand vorbim de copii până în 2-3 ani, al caror vocabular nu este suficient de dezvoltat pentru a putea sa își verbalizeze emoțiile și stările, evaluările sunt binevenite (ele se pot realiza prin joc) , însă demersul terapeutic se poate realiza foarte bine prin intermediul părintelui conectat la copil. Știm cât de receptivi sunt copiii la stările noastre interioare și cum „prind” cele mai subtile modificări reale din noi, în ciuda aparențelor. Acesta este un lucru pozitiv pe care îl putem utiliza. Mai mult, părinții vor beneficia de demersul terapeutic ei înșiși și vor putea deveni educatori prin exemplul propriu, pentru că un demers terapeutic are efecte la nivel profund și, realizat corect, duce la acceptare, asumare și motivare. Un model real se compune în baza acestora.

Scopul este să venim în ajutorul copilului, nu să găsim vinovați pentru problemele ce se cer adresate.  Psihoterapeutul/ consilierul trebuie să formeze un parteneriat cu părintele, nu echipe distincte care aruncă vina de la unul la celălalt fără a aduce un beneficiu real copilului.

Alegerea unui psihoterapeut / consilier rămâne la latitudinea ta. Eu una aș face o alegere luând in calcul experiența, gradul de specializare, costul ședințelor și recomandările celor care au intrat într-un demers terapeutic.

 

 

« Older posts

© 2020 Blog de Psiholog

Theme by Anders NorenUp ↑

Call Now ButtonSuna psihologul