Arhive categorii: Psihologie

Cum putem să le vorbim copiilor despre religie, credință și sărbători


Copiii pun întrebări și mulți părinți se simt în dificultate, acum în timpul sărbătorilor, legat de discuțiile pe subiecte religioase.


După părerea mea de psiholog si consilier parental, nici un punct de vedere religios nu poate fi greșit atunci când e exprimat față de un copil dacă :

  • copilul a cerut părerea 
  • copilul manifestă interes față de punctul de vedere exprimat
  • punctul de vedere nu este impus ca fiind unic
  • copilul nu este forțat să îl repete sau să îl adopte
  • copilul are voie să ofere feedback de orice tip după prezentarea adultului
  • este însoțit de valori și simboluri asociate speranței, binelui, generozității, dar și magiei.


 Dacă nu reușești să te exprimi simplu, nu ai înțeles suficient de bine ceea ce vrei să transmiți.

Acesta este motivul pentru care mulți părinți nu reușesc să dea un răspuns simplu la aceste întrebări legate de religie. Adolescentul este preocupat de imaginea și construcția sa, adultul tânăr e prins în îndatoririle și evoluția sa individuală……undeva după 40 de ani căutam și ne sedimentăm un punct de vedere despre spiritualitate și dividinitate. Unul separat de al celorlalți, fără să îl nege sau să îl respingă pe al lor, ancorat în realitatea noastră , interioară și exterioară . E uman să nu avem neapărat definite conceptele de credință , religie sau căutare interioară. Dar rezultatul este că nu reușim să transmitem ceva cu sens altora despre asta, altceva decât rigidități sau bucăți nedigerate.

Nu trebuie să răspunzi imediat

Competitivitatea a generat impulsul de a răspunde repede și deștept , dar deștept nu e egal cu înțelept . Deșteptăciunea ține de minte și tematica asta e prea sensibila ca să fie doar gândită , dupa mine. Mintea e doar o parte a noastră și a gândi doar una dintre multele abilități.

 În discuțiile cu copiii, sfatul meu este să vă luați timp pentru a vă gândi ce înseamnă pentru voi spiritualitatea, credință și religie și de ce sau dacă avem nevoie de toate astea, noi adulții și ei copiii. 
 
Copiilor nu le place să fie grăbiți și de aceea chiar ei sunt cei care pot accepta amânarea, dacă ea nu miroase a indiferență sau ignorare. Dacă copilul te-a întrebat despre un simbol religios și te simți nepregătit, poți să îi spui că întrebarea pusă de el este o întrebare bună și grea, care necesită gândire. Arătând interes pentru ce vor să știe, se vor simți văzuți și auziți. Cerând să fii așteptat pentru a gândi în profunzime răspunsul, îi ajuți și pe ei să cântărească răspunsurile viitoare pe care le vor oferi. 


Cum pot prezenta povestea sărbătorilor


Mulți dintre părinți sunt prinși între magia pe care poveștile biblice și cutumele bisericești au adus-o în lumea lor de copii și informațiile științifice care neagă existența faptelor ce stau ca fundament al religiilor. Eu simt că ei, copiii noștri, au nevoie de amândouă. 


Ne batem cu pumnul în piept că noi nu ne vom minți copiii, că nu ii vom răni și că nu le vom impune ce să creadă. Asta înseamnă să îi respectăm, inclusiv dacă ei decid să creadă în ceea ce noi nu credem. Și ca să creadă în ce vor, trebuie să le oferim și prezentăm opțiuni.


Dacă chiar vreau să fac asta, primul pas în expunerea unui punct de vedere este să nu consider că dețin adevărul absolut, să nu impun și să nu forțez spre acceptare. 


A minți înseamnă a nu spune adevărul. Deci trebuie să îmi clarific ce este adevărat pentru mine. E adevărat că Iisus a existat în Nazareth? Eu nu știu să răspund cu da sau nu la această întrebare. Comunitatea științifică poate susține că nu. Dar ce reprezintă Iisus? Ce reprezintă toate personajele din poveștile pe care le spunem copiilor, cu care se identifică? Ne mințim copiii în fiecare seara citindu – le despre personaje inventate sau îi ajutăm să crească cu valori, speranță și soluții pentru o viață buna? De ce avem nevoie de Iisus? Ce aduce el în viața noastra? Care e mesajul care îl însoțește ?


Am învățat că a pune întrebări oamenilor e mai valoros decât a răspunde, de multe ori. A pune întrebări în loc de a raspunde poate să însemne că ai respect pentru interlocutor și abilitățile sale de a găsi soluțiile . Încercați asta cu copiii. Când copilul întreabă ceva ce crezi sau gândești că el știe , e mult mai bine să îl intrebi înapoi “Ce crezi tu despre..?” și el va răspunde și va fi mulțumit că a știut .

În definitiv și eu sunt doar un om și nu am mai mult habar decât voi în toate. Eu nu pot și nu am nici un drept să răspund la întrebările astea pentru voi, dar voi trebuie pentru copiii voștri. Pentru că atunci veți ajunge la propriile convingeri și atunci nu vă veți mai minți copiii.


Cu copiii mei, în privința subiectelor religioase, am răspuns doar când am fost întrebată, m-am oprit când am sesizat că nu sunt interesați. Am vorbit despre părerea mea dar am spus *eu cred*, *mie mi se pare*. Nu am intervenit când au avut ei nevoie să se identifice cu un personaj, o imagine sau un reprezentare dintr-o carte ce prezenta povești biblice pentru copii sau dintr-un film ce atingea o tematică religioasă.

Și nu a fost greu. Greu e când vrei să fie perfect sau sa pari ceea ce nu esti. In nota asta, aș vrea să vă recomand să nu explicați copiilor percepte religioase în prezenta altor oameni. Adaptarea sociala ne falsifică, chiar și când știm despre asta și ne luptăm cu ea.


Apropo de film, dacă e cazul să deschideti o discuție, sau ați obținut un răgaz pentru un răspuns solicitat, vă recomand să vizionați împreună, pe Netflix, filmul dublat “Primul Crăciun” (The star). Noi din întâmplare l-am vizionat și copiii au fost foarte încântați. Ce punct mai bun de început decât momentul nașterii unui copil, cu care se poate identifica copilul nostru și momentul nașterii unei religii? Iar despre cartea cu nașterea Domnului, am cumpărat-o în contextul sărbătorilor, am pus-o pe masă și am așteptat să o deschidă ei. Au trecut ceva zile până au văzut-o.


Copiii au nevoie de povești. Noi adulții putem fi, în schimb, obsedați de adevăr.

Fiindcă susținem că nu l-am primit și asta ne-a rănit. Nu cred că ne rănea *păcăleala* cu moș Crăciun, dacă nu ni se cerea să depunem efort spre a fi cuminți, ascultători și buni pentru un moș care n-a existat. Ce spuneți? Sau dacă ne simțeam înțeleși și tratați cu respect și cu adevăr în restul zilelor dintre 2 sărbători de Crăciun. 

Mie una să nu îmi spuneți că nu există moș Crăciun(dacă vreți să fim prieteni), fiindcă nu avem un moș gras în costum care să ducă cadouri la toți copiii….. Foarte mulți copiii ai lumii primesc cadourile visate, cu efort, cu greutate și din dragoste. Deci partea aia e adevărată. Și am să vă povestesc și de ce moșul cel gras trebuie să existe. Fiindcă atunci când mama, tata, bunica sau bunicul nu își asumă meritul, gestul devine unul cu adevărat altruist. Pentru că cel care nu se așteaptă la nimic înapoi este cel cu adevărat generos.

Trebuie să susțin că moș Crăciun nu există pentru că doar copiii cred asta?Dar devin eu adult dacă spun cuvintele “moș Crăciun nu există “? Asta e tot un fel de magie. Copilul mic crede că broasca se poate transforma într-un prinț prin atingerea cu bagheta și rostirea unor cuvinte magice. A fi adult nu are nimic de-a face cu desființarea moșului . El nu ne-a rănit. Cum ar putea? E doar un simbol! Poate ca eram răniți .

Cum nu vă rănește nici religia în care unii dintre părinții voștri au crezut sau cred încă. Poate nu doar pentru că părinții noștri ne-au prezentat scriptura am crezut în ea când eram mici. Eu am avut părinți atei și am mers mult timp la biserică, duminica chiar mă trezeam la 07.00 și mergeam la cor. Și nici doar din naivitate sau lipsă de informații nu cred să fi mers în biserici la spovedit și împărtășit. Ci fiindcă aveam nevoie să ne întâlnim cu ce este prezent în carti si biserici, fiindcă aveam nevoie să simțim că suntem bineveniți în lumea asta, ca suntem iubiți, că avem un scop și un loc în lumea asta mare, că avem alte locuri unde putem fi în siguranță – altele decât acasă -, că putem aparține și în alte grupuri decât în familie. Astea erau nevoile și dorințele noastre nu de naivi, ci de oameni care cresc și cărora nu le este ușor și vor ca asta să aibă un rost.


Dacă ne hotărâm să le prezentăm copiilor lumea fără moș Crăciun, Iisus Hristos și alte simboluri valoroase (îmi permit să le unesc prin virgula pentru ca le gasesc apropiate prin valorile pe care le aduc), care aduc triumful binelui și al vieții cu sens în lumea lor, nu cred că le prezentăm o realitate. Le prezentăm un context în care noi oamenii, noi părinții, suntem zei supremi. Fiindca într-o lume științifică, omul e ultima verigă .
 Știm totul, controlăm totul și suntem singuri în lumea asta mare și rece.

Nu cred că facem asta pentru copii, cum nu facem multe de fapt pentru copii.


 Copilul nu are nevoie să crească precum un zeu singur într-o lume rece. Are nevoie să fie ghidat de bine, speranță, generozitate și are nevoie să spere că există un scop mai mare decât sine. 


Nu le putem lua oamenilor credința, pentru că nu avem ce să le dăm în schimb>

Psihiatrii și psihologii au ajuns demult la această concluzie. Fiindcă ei se luptă cu drama dinăuntrul individului și au văzut cât de greu e traiul fără credință. 


Putem alege să unim ce știm cu ce simțim și să prezentăm copiilor un întreg imperfect. Așa cum suntem și asa cum e și el. Compus dintr-o realitate interioară și una exterioară. Nu doar corp și evidență, ci și spirit și sentimente care nu se văd, dar sigur există. 


De aceea vă rog să fiți sensibili cu valorile, simbolurile și lumea magică.  Să le prezentați faptele așa cum știți, cum simțiți și să lăsați loc de îndoială, fiindcă este și îndoială umană și sinceră în noi. 


“Nu știu exact” sau “asta simt” ori “așa cred” nu ne detronează din poziția de părinte atotștiutor, fiindcă nu am avut această poziție niciodată. Decât dacă suntem profund tulburați. Altfel, cu cât știi mai multe cu atât știi că știi atât de puține lucruri și ca multe sunt subiective. 

Disciplină prin joc terapeutic

În căutarea unui echilibru între atitudinea autoritară și cea permisivă, între care mulți dintre noi oscilăm zilele acestea, găsesc un ajutor real în abordarea prin joc terapeutic a lui Aletha Solter.

În conferința ei, la care am participat anul trecut, spunea că nu îi este deloc pe plac atributul de guru al plânsului primit în mediul de parenting, fiindcă abordarea sa merge în aceeași măsură către descărcarea prin joc și râs.

Jocul terapeutic descris de Aletha Solter în cartea sa “Jocul Atașamentului”, este un joc care își propune să reconsolideze relația părinte – copil. Jocul atașamentului este gândit pentru vindecare în perioade încărcate de muncă, boală, dificultăți financiare, adică exact ce trăim astăzi.

Nu e vorba de jocuri care să îi țină ocupați pe copii sau care să le *consume * energia, scop nerealist și consumator pentru cei mari. Copiii au rezervoare de energie pe care adulții nu le pot egala. Când sunt doar plictisiți, copiii caută stimulare și de obicei o găsesc singuri.

Însă în perioada asta, ceea ce considerăm plictiseală poate să fie
anxietate și tristețe, manifestate zgomotos sau mult amplificat.

Astăzi noi, părinții, suntem anxioși în legătură cu boala, suntem preocupați în legătură cu ea și ne îndreptăm atenția spre alți adulți cu care comunicăm, spre știri, predicții și opțiuni pe care le căutăm pentru prevenție și susținere a unui viitor de după coronavirus. Iar ei, copiii noștri, resimt asta ca pe o deconectare de la ei. Fiindcă a fi cu părinții tăi, într-o lume plină de teamă și mult restrânsă, dar primind în același timp mai puțină atenție calitativă, produce confuzie și teamă. Asta poatr conduce către comportament dificil, tantrumuri, regresie.

Jocul de regresie
Pentru copiii care au un comportament regresiv, care se “bebelușesc”, jocul atașamentului este unul care permite această regresie. Copiii simt și transmit ce au nevoie pentru vindecare și dacă luăm cererea lor drept legitimă, reușim să îi ajutăm. Astfel că să învelești, hrănești, să te joci sau sa ii cânți unui copil între 3 și 6 ani, vă poate ajuta pe amândoi să vă “întoarceți” într-o perioadă de liniște și reconectare, care să vindece anxietatea prezentului.

Jocul de rol
Fiindcă teama de boală este un subiect deschis și receptat de copii, în perioada aceasta e recomandat să ne jucam cu copiii de-a doctorul. Indicația mea e să îi lăsăm pe ei să fie doctorul, ca să fie și un joc de predare a puterii. Tratamentul poate fi cu pupici, îmbrățișări și apă magică, transformată în apă vindecătoare cu o baghetă și câteva cuvinte.

Jocul de inversare a raportului de putere
Așa cum guvernul ia decizii pe care noi trebuie să le respectăm zilele acestea, noi suntem cei care luăm decizii pe care copiii trebuie să le înțeleagă pentru a le respecta. De aceea e foarte important să ne facem timp să oferim sens acțiunilor luate zilele acestea.

În cazul amândurora, chiar și dacă au sens și credem în ele, deciziile restrictive pot provoca furie și neliniște. Emoțiile negative pot fi puse în joc și asta va conduce la diminuarea agresivității, nu la amplificarea ei. Pentru că noi suntem puterea care interzice, jocul de inversare are rolul de a preda puterea copilului și a-i oferi ocazia să folosească această putere. Pentru doi copii e și mai indicat, întrucât ei pot face echipă pentru a prinde și sancționa (fără agresivitate) un răufăcător, un balaur sau un erou negativ pe care îl cunosc copiii. Părintele va dramatiza interpretarea eroului negativ și se va lăsa prins în mod dramatic, dar credibil, de copii. Jocul de acest tip provoacă mult râs, iar râsul diminuează tensiunea și furia.

Un joc de tipul celor menționate mai sus nu necesită materiale deosebite, spațiu special sau timp îndelungat și se poate dovedi distractiv inclusiv pentru adulți, scoși din seriozitatea și rigiditatea rolurilor convenționale.

Paza bună în vremuri de primejdie grea

Despre frica buna si frica nebuna

Frica este umană si are rol pozitiv, ne ajuta să ne mobilizăm resursele atunci când suntem amenințați și să găsim soluții pentru situația în care ne aflăm.

Dacă te întâlnești cu animalul sălbatic în pădure , frica te ajută să îți mobilizezi resursele fizice și mentale pentru a fi în siguranță . În câteva minute stabilești cât este de periculos animalul, cât este de periculoasă situația în care ești și care ar trebui să fie cea mai inteligentă strategie pentru a scăpa cu bine din această situație și acționezi.

Analiza situației și concentrarea pe o strategie care să ne țină în siguranță, mobilizate de teamă , ar funcționa foarte bine și în contextul coronavirus și astfel frica și-ar servi scopul.

Spun ar funcționa pentru că, de multe ori, suntem atat de speriați încât nu vedem care este situația și care sunt soluțiile sau atât de relaxați încât ne putem păcăli că ursul e Yogi din desenele animate și va trece pe lângă noi salutând-ne cordial (aka “e o răceală pentru care se face prea multa vâlvă “).

Relaxare in acest context- intre fuga de realitate si nevoie reala


Dacă am fi foarte relaxați, am fi în negare, negare a unei realități în care există un virus care face un număr mare de victime și pentru care nu avem un tratament. Dacă am fi relaxați, ne-am duce viețile așa cum le duceam și până acum și ne-am pune pe noi și pe alții în pericol.

Mulți sunt foarte furioși pe mulțimea oamenilor care se află în această negare și care par sfidători la adresa bolii și a riscului de contaminare. Realitatea psihologică este că negarea este un mecanism de apărare, prin care ne protejăm de suferință. Pentru cei care au trăit interdicțiile, impunerile și lipsurile sistemului dictatorial, ceea ce trăiesc astăzi poate fi o reactivare a suferințelor de atunci, ceea ce ar stârni și o neîncredere în autorități și recomandările acestora.

De cealaltă parte cei care se declară furioși de ceea ce interpretează a fi sfidare sunt blamați că nu respectă bătrânii sau generalizează. Altă realitate psihologică este că devenim furioși în momentul în care suntem nesiguri și în momentul în care ne este frică pentru noi și pentru alții. Și e normal să fim așa, fiindcă furia este încă o emoție negativă cu scop pozitiv – semnal de alarma care anunță că nevoile noastre nu sunt îndeplinite.

Vânătoarea de vinovați devine din acest unghi, al perspectivei interioare a fiecărui individ în parte, nedreaptă și nu face decât să ne distragă de căutarea de resurse în noi și în ceilalți și la găsirea soluțiilor pentru a ne proteja, o altfel de fugă de realitate.

Sit in reverie and watch the changing color of the waves that break upon the idle seashore of the mind. Henry Wadsworth Longfellow


Astăzi soluția nu pare a fi nici de relaxare și nici de frică amplificată, ci de atentie constienta asupra a ce e in afara si inauntru.

Neliniștea produce disconfort, dar și sens.


  Dacă suntem foarte relaxați putem face greșeli din ignoranță sau inconștiență, fiindca relaxarea in vreme de primeidje are ca fond decuplarea de la realitatea înconjurătoare. E o realitate care sperie, dar care poate să ne dea informații despre ce putem face să fim bine. În supervizare am primit sfatul să nu fac hipnoza de relaxare cu mamele de copii foarte mici. Gândeam pe atunci că mamele au mare nevoie să iasă din starea de alertă și tensiune, pe care multe o acuzau de la naștere luni bune și chiar mă pregăteam pentru un workshop pe această temă (pe care nu l-am mai ținut ).Am realizat atunci că este foarte important ca mama să stea în această stare de alertă moderată, care nu o face disfuncțională, pentru a se putea conecta la copil și la ceea ce semnalizează copilul prin limbajul lui nonverbal, la o vârstă mică, ca să îi asigure supraviețuirea și nevoile reale.


Pe de altă parte frica amplificată nu ne mai ajută să acționăm, să gândim, să relaționăm  adecvat  și prin aceasta să avem un câștig, ci ne blochează. Și pentru evitarea pericolului, deciziile de multe ori trebuie luate repede. Blocajul poate permite astfel pericolul.

Când frica e prea multă ?


Fiindcă scopul fricii este de mobilizare pentru protejare, e ușor să ne dăm seama când ea e prea multă – cand își ratează scopul. E acel moment în care din mobilizare, am ajuns în blocaj și din soluționare am ajuns în regresie.  Fiindcă frica  poate să acapareze și corp și minte. Nu doar că în momentul ăsta nu mai reușesc să mai găsesc cum să ies din această situație sau cum să o fac să fie mai ușor de trăit, dar eu însumi, din cauza fricii, devin asistat. Ceilalți vor trebuie să găsească soluții nu doar pentru situația în care ne aflăm cu toții, dar și pentru stările mele de frică.

He only earns his freedom and his life Who takes them every day by storm.
Johann Wolfgang von Goethe

Recomandari privind anxietatea in aceste vremuri

Nu te expune atacului informațional! Si il numesc atac informational pentru ca suntem bombardați cu cifre, scenarii, profeții care ne pot starni anxietatea si tristetea. Sigur ați observat că, după 10-15 minute de știri pe aceasta temă, anxietatea voastră crește exponențial. Palpitații, ritm cardiac accelerat, tremor, respirație accentuată, neliniște, consum de mâncare sau alcool, dureri de cap, toate pot apărea în momentul în care panica pune stăpânire pe noi.

Ideal ar fi să ne expunem doar la informație din surse sigure, într-un timp limitat și să triem informațiile, prioritizand. Din punctul meu de vedere știrile foarte importante sunt :


*cele care pot să ne aducă ceva nou vizavi de cum se transmite virusul
*cele despre ce se afla nou cu privire la manifestarea virusului
*cele vizavi de ce trebuie să facem ca să fim în siguranță


Acest tip de știri apar zilnic sau la câteva zile, nu din oră în oră, fiindca descoperirile legate de comportamentul virusului si despre cum ne putem proteja inseamna cercetare si cercetarea ia timp. Putem alege să le aflăm dintru-un jurnal emis de o sursă în care avem încredere în 10-15 minute.


Fiindcă știrile au un mare potențial anxiogen, avem nevoie de comunicare cu persoane de încredere pe marginea acestora. Asta ar putea sa ne ajute să diminuam anxietatea.

Din lucrul cu pacienți cu boli grave știu un lucru :  ne pricepem foarte bine să nu vorbim despre elefantul din încăpere. Avem o tendință de a nu discuta despre ceea ce ne frământă cel mai mult și ne e cel mai greu de dus – boala si moarte. Deși râsul este terapeutic, distragerea de la gândul morții sau al pierderii celor dragi, nu se dovedește a fi terapeutica, nici chiar prin râs. Terapeutic și reducătoare de anxietate, în situații de stres, este chiar aducerea in discuție a fricilor, scenariilor, emotiilor negative pe care acestea le trezesc.
Deci avem nevoie să vorbim unii cu alții despre fricile și emoțiile negative pe care această perioadă le aduce.

Everyone has the potential to become an encourager. You don’t have to be rich. You don’t have to be a genius. You don’t have to have it all together. All you have to do is care about people and initiate. John C. Maxwell

Imunitatea si starea de bine


Multe studii demonstrează legătura directă între scăderea imunității și nivelul ridicat al stresului. Pentru că imunitatea este cam singurul scut ce funcționează în lupta cu acest virus, ceea ce trebuie să facem astăzi, pe  lângă recomandările vizând prevenția, este să ne ocupăm de fricile noastre, de gândurile și emoțiile noastre.

Doar după ce vom discuta despre starea noastră de nebine, putem să vorbim și despre starea de bine, altfel strângem gunoiul sub preș.


Pentru că avem un pic mai mult timp pentru încercări și căutări în perioada asta este bine să testați metode care funcționează pentru persoanele cu anxietate. Anxietatea, care afectează un procent atât de mare de populație, a fost studiată și a condus către numeroase tipuri de tratamente și intervenții, unele fără efecte adverse și demonstrat eficiente. Dintre ele menționez ce am testat și găsesc funcțional :

  • dialogul interior noncritic si onest – nu e o tehnica, dar probabil va deveni, fiindca avem atat de multa nevoie sa vorbim cu noi. Eu incep prin a ma intreba “De ce ti-e frica?
  • meditația ghidată (și aici avem opțiunea de Headspace – aplicație mobilă cu 2 săptămâni de Free trial)
  • tehnica scrisului tip jurnal – aflați mai multe despre asta de aici https://www.goodtherapy.org/learn-about-therapy/types/journal-therapy
  • tehnicile de mindfulness care ne ajută să ne conectăm la prezent și astfel să ne îndepărtăm de teama anticipatorie și de scenariile care întotdeauna implică Viitorul.
  • respirația conștientă
  • sport și mișcare

Niciodată nu am putut controla natura, boala, moartea și niciodată nu am fost în mod real liberi. Când iluzia controlului și a puterii dispare, poate că dragostea are o șansă să fie destul. E un moment bun să alegem să trăim mai cu sens și poate mai puțin cu scop.

That’s the biggest gift I can give anybody: ‘Wake up, be aware of who you are, what you’re doing and what you can do to prevent yourself from becoming ill.’
Maya Angelou

Copii stricați și relații disfuncționale – furie, frică și fugă de răspundere-

Nu scriu despre referendum, dar mă tulbură ceea ce dezvoltă el în oameni: furie, înverșunare și dispreț. Furia am înțeles de multa vreme că acoperă de cele mai multe ori teamă. Ne este frică! Și reacționăm de ca și cum am fi atacați. Ceva ce simțeam că e important sau ar trebui sa fie important e atacat – familia, copiii. Dar e pericolul real și iminent, e în afară sau poate și înăuntru?Ceea ce apărăm e un concept ori o realitate, un drept sau o obligație, e o nevoie sau o dorință, e ceva ce avem sau ceva ce ne dorim? Cât credem în mod real în familie și în copii și cât efort depunem în mod real pentru aceștia?

Ne e frică pentru copiii noștri, pentru viitorul lor și pentru copiii lor și ăsta e un lucru normal, dar care ne poate îngusta mult perspectiva. Această grijă este o formă de dragoste împietrită. Împietrită de frică. Și de cele mai multe ori părinții nu greșesc din neglijență, ci din prea multă grijă, din prea multă frică.

Cum poți greși din prea multă grijă? Când ne e frică pentru copiii noștri vom încerca să le securizăm mediul, să le controlăm activitățile, să le triem prietenii, să ne asigurăm că sunt în siguranță oriunde, oricum și cu oricine. Acest lucru va transmite copilului în primul rând că este în pericol. Omul negru e mereu acolo, în afară. El așteaptă să facă rău copilului și poate lua chipul oricui. Anxietatea socială, ideația paranoidă, fobiile se pot naște de la un astfel de model educațional. Faptul că părintele controlează tot nu lasă loc de dezvoltare pentru copilul care dorește să își asume autonomia. Asta naște furie în individul care vrea să crească și poate dăuna grav relației părinte-copil. Pe de altă parte asta aduce și un mesaj al neîncrederii în copil. Tu nu poți ști, face, alege pentru tine; ești doar un copil. Un mesaj care amprentează psihicul copilului în formare, care își poate nega sau anula sentimentele, acțiunile și alegerile viitoare, din neîncredere față de ce simte, gândește, dorește, intuiește. Fiindcă el nu merită să fie luat în calcul…nici macar de către el însuși.

De ce suntem atât de înverșunați în legătură cu modelele (presupus) negative care pot *strica* copilul? Că exista modele negative; acest lucru nu poate fi contestat de nimeni.
Dar de ce ne deranjează atât de mult niste modele negative conceptuale, care nu au ajuns să vină în contact cu copilul nostru și nici nu știm dacă o vor face vreodată?
Poate pentru că proiectăm. În fapt s-ar putea să fim noi modelul negativ care periclitează viitorul sau dezvoltarea copilului, prin abandon, nesustinerea dependenței materne firești , respingere, negare a drepturilor, manipulare, samd. Și fiindcă nu cutezăm să vorbim nici măcar cu noi înșine despre toate astea, totul este neconștientizat și poate fi foarte ușor proiectat pe *răul* din afară.
Dacă vrem ca modelul exterior să nu fie preluat, trebuie să oferim unul demn de a fi avut apreciat și urmat.
Pentru asta trebuie să facem pași reali și responsabili înăuntrul nostru. Să aflăm cine suntem, ce ne doare și ce nevoi avem. Apoi relațiile cu ceilalți au o șansă de schimbare, fiindcă noi vom veni cu mai puțină teamă și cu mai multă empatie. Nu putem avea pretenția modelării predând modele de relație între parteneri și între părinți și copii disfuncționale. Parteneri care nu își vorbesc, prinși în lupte de putere, competiții și demonstrații. Părinți absenți care află despre copiii lor de la personalul plătit pentru a-i îngriji.
Nu vrem să vedem cât de puțin oferim ca model, fiindcă ar însemna că trebuie să muncim și avem senzația că facem asta deja. Da. Muncim foarte mult ….pentru lucruri și foarte puțin pentru oameni. Muncim foarte mult ….pentru evoluția în exterior și foarte puțin pentru dezvoltarea interioară. Să muncim pentru un model relațional ar presupune o curățenie interioară, construirea unei relații de parteneriat și a unor relații cu copiii bazate pe încredere, sprijin și empatie, renunțare la idei fixe si dezumanizatoare. Să fim disponibili, prezenți, receptivi, responsivi, flexibili, interesați, suportivi.
E mult mai ușor să ne fie frică de bau-bau, să îi dăm un nume și să îl hulim țipând că nu toleram ca el să fie pe lângă copiii noștri, fără să ne întrebăm *dar noi unde, când și cine suntem pentru copiii noștri?*. Salvatorul are în umbră un răufăcător. E mai important să fim onești cu noi înșine și să vedem dacă și unde suntem noi răufăcătorii copiilor noștri. E important nu doar pentru ei, dar și pentru noi. Acolo ar putea începe schimbarea, cu asumarea a ceea ce e neplăcut, urât, inadecvat, *anormal* în noi toți.

*Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește*.

 

Copilul meu are nevoie de terapie?

Pentru că mulți părinți îngrijorați îmi adresează această întrebare,  încerc în această postare să dau un răspuns punctual și organizat pe toate aspectele conexe pe care le gândesc în legătură cu evaluarea/ procesul de terapie.

  • Cum determini dacă are nevoie copilul tău de ajutorul unui psiholog? Analizează-i comportamentul, interacțiunile și funcționalitatea (acasă, la școală, la locul de joacă). Când un copil nu poate să îndeplinească sarcini banale, precum a merge la grădinița/ școală ( perioadele de start nu se iau în calcul decât dacă se prelungesc nefiresc de mult); nu poate participa satisfăcător la activitățile pe care le efectuează colegii săi de grupă/ clasă; nu poate lega sau menține prietenii; nu își poate gestiona emoțiile, revenind constant în vizorul adulților-ingrijitori în legătură cu aceasta; nu poate înțelege și urma reguli explicate corect și suficient de către adulți, aspect ce îl poate pune în pericol.
  • Va trebui să ia pastile sau să vina la psiholog ani de-a randul? Psihoterapia sau consilierea psihologica nu presupun introducerea unui tratament medicamentos sau intervenția psihologică pe termen nelimitat. De multe ori este nevoie doar de o evaluare urmată de cateva ședințe de consiliere sau un demers de consiliere pe o problematica mai complexă – 15-20 de ședințe.
  • Dacă ai griji și frământări în privința funcționalității sau a comportamentului copilului, nu accepta răspunsuri liniștitoare din partea personalului medical nespecializat pe probleme de sănătate mentală sau psihologie. Din păcate deseori se încalcă limitele specializarilor și în baza unor sfaturi lipsite de substanță, putem alege să perpetuam o stare de fapt căreia am fi putut să ne adresăm eficient, din timp. Fiecare specialist este specializat pe domeniul său și are datoria să redirecționeze pacienții, în funcție de patologie, către persoanele avizate.
  • E nevoie în continuare de ajutorul tău. Ședințele de terapie au 50-60 de minute, un timp mult prea scurt pentru a reuși să aduca modificările dorite, de sine stătătoare; ele trebuie însoțite de modificări și dezvoltare în particular. Vor fi necesare schimbări acasă, în colectivitate, cu participarea părinților și uneori, a profesorilor sau educatorilor.
  • Recomandările primite, privind adoptarea unui alt stil de parenting sau o altă abordare, nu înseamnă că ce faceai anterior era greșit sau a fost factor determinant al apariției tulburării sau situației ce te frământă. Sunt multe stiluri de parenting suficient de bune, dar unul dintre ele poate fi bun pentru o tulburare specifică sau un tip de comportament care se dorește ghidat. Nu interpreta modificările recomandate de specialist ca o dezaprobare a stilului de parenting gândit de tine anterior sau a muncii tale de parinte.
  • Se poate ca specialistul să recomande o consultație sau începerea unui demers terapeutic părintelui, dar asta nu pentru că părintele ar fi cauzat tulburarea sau situația care afectează funcționalitatea copilului, ci pentru că, prin intermediul părintelui poate beneficia și copilul de demers. Cand vorbim de copii până în 2-3 ani, al caror vocabular nu este suficient de dezvoltat pentru a putea sa își verbalizeze emoțiile și stările, evaluările sunt binevenite (ele se pot realiza prin joc) , însă demersul terapeutic se poate realiza foarte bine prin intermediul părintelui conectat la copil. Știm cât de receptivi sunt copiii la stările noastre interioare și cum „prind” cele mai subtile modificări reale din noi, în ciuda aparențelor. Acesta este un lucru pozitiv pe care îl putem utiliza. Mai mult, părinții vor beneficia de demersul terapeutic ei înșiși și vor putea deveni educatori prin exemplul propriu, pentru că un demers terapeutic are efecte la nivel profund și, realizat corect, duce la acceptare, asumare și motivare. Un model real se compune în baza acestora.

Scopul este să venim în ajutorul copilului, nu să găsim vinovați pentru problemele ce se cer adresate.  Psihoterapeutul/ consilierul trebuie să formeze un parteneriat cu părintele, nu echipe distincte care aruncă vina de la unul la celălalt fără a aduce un beneficiu real copilului.

Alegerea unui psihoterapeut / consilier rămâne la latitudinea ta. Eu una aș face o alegere luând in calcul experiența, gradul de specializare, costul ședințelor și recomandările celor care au intrat într-un demers terapeutic.

 

 

Fericirea – suma iubirilor noastre și a mecanismelor de adaptare adecvate

Nu pot să vorbesc despre fericirea=iubire fără să vorbesc despre ce e în mod real iubirea și, mai ales, fără să mă leg și dezleg de ceea ce nu este ea. Văd, aud și simt foarte multă suferință întemeiată pe un tip de dragoste bolnăvicioasă, angoasantă și care te usucă.  Acest tip de dragoste aduce foarte multe beneficii materiale regizorilor, scriitorilor obscuri și altor categorii de oameni care culeg roade de pe urma componentei lor borderline pe care o mistifica și servesc publicului plictisit si înfometat de gol launtric.

Filme, reclame, cărți , jocuri, samd care au la baza un astfel de filon ce stârnește apetitul publicului pentru dramă și zgandarește omul deprimat, care se gândește a fi banal, în adâncurile inconștienței lui. Rațiunea naște monștri și rațiunea, nu inima, este vinovată pentru nevoia de spectaculos și “ idei” de fior palpitant care devorează.  “Inima cere” e o scuza pe care o folosim atunci când vrem să credem că soarele gândirii s-a ascuns in spatele unei planete misterioase și un eveniment magic a intrat în scenă, pentru care ne pregătim cu popcorn si ochelari speciali de eclipsă. Și așteptăm cu întreaga suflare unicitatea clipei. Care nu e nici unică, nici misterioasă, nici magică. Când inima cere cu adevărat , e o cerere sensibilă, armonioasă. Mintea complică totul și macină zgomotos firul gândirii pentru a acoperi cererile șoptite ale inimii. De aia nu o auzim.

Și dacă iubirea nu e dramatică, cu pante riscante, goluri, fluturi negri și respirație întretăiată până la leșin…..ce rămâne de “capul” ei? Sunt sub influența fasta a lui Salome, a cărui carte de căpătâi “Curajul de a fi tu însuți ” tocmai am terminat-o și simt nevoia să mă afiliez unei abordări pe care o simt a fi reală despre iubire, propusă de el .  Relația de iubire există când “sentimentele și trăirile se înfiripă în jurul înțelegerii, într-o stabilitate și o constanță relativă; se manifestă în câmpul împărtășirii și fiecare se simte mai frumos, mai deschis , mai complet”.

Când am născut, mi-am dat seama că nu am iubit niciodată până atunci. Ăsta e adevărul inimii mele și nu mi-e teamă de el sau de spiritul critic al oamenilor care nu au dat peste adevărul lor niciodată. Atunci s-a deschis in mine o ușa pe care nu mai intrasem niciodată si pe ușa aceea au intrat iubirile mele prezente si viitoare, pe care incep sa le disting din ce in ce mai clar cu sufletul si sa le apreciez onest. Sper ca și voi să dați pe coridoarele vieții de o astfel de ușă și poate mulți dintre voi ați făcut-o deja.

Acum că mi-am spus of-ul si on-ul despre iubire, vreau să vă vorbesc despre un studiu al fericirii. Fiindcă sunt convinsa că toți vrem sa fim fericiți și multora nu prea ne iese. Se pare că George Eman Vaillant a descoperit cheia fericirii și merită să luăm notă de descoperirile sale.

Vaillant este psihiatru american, profesor în cadrul Facultății de Medicina Harvard și director al departamentul de Cercetare Psihiatrică din cadrul Spitalului Brigham. Cercetările sale se întind pe zeci de ani și au vizat în special procesul de recuperare în cazurile de schizofrenie, dependență de heroina și alcool,  tulburări de personalitate.

Studiul Grant, conceput de Vaillant,  e parte a unui studiu al dezvoltării adulților realizat de Harvard, întins pe o perioadă de 75 de ani care a luat în vizor 268 de oameni sănătoși fizic și mental, aleși de pe băncile facultății Harvard. Acest studiu a mers în paralel cu un alt studiu intitulat “The Glueck Study”care a vizat 456 de tineri provenind din mediul defavorizat,  ce trăiau în cartierele mărginașe ale Bostonului între anii 1940-1945. Persoanele în cauză sunt încă în studiu. Evaluările s-au realizat cel puțin o dată la 2 ani cu ajutorul chestionarelor, informări de la medicii curanți și interviuri față în față. S-au adunat mii de hârtii ce conțin date despre starea mentală și fizică a respondenților, carieră, experiența pensionării și calitatea relațiilor. Scopul a fost acela de a identifica factorii care conduc către o îmbătrânire sănătoasă.

Studiul Grant a ajuns să fie cunoscut popular sub denumirea de “studiul fericirii” și concluziile sale după atâția ani de punctare a parcursurilor individuale sunt clare, simple și interesante.

Majoritatea oamenilor tineri care sunt rugați să răspundă onest la întrebarea “Ce credeți că v-ar aduce fericirea?” bifează  frumos și citet “banii, faima și  munca grea”.

Asa au crezut și tinerii înregistrați ca participanți la acest studiu, dar viața le-a dovedit că răspunsul nu avea nici o legătură cu rădăcinile reale ale fericirii.

Studiul demonstrează că fericirea stă in relațiile de dragoste calitative și în mecanismele de adaptare sănătoase la situațiile complexe , pe care viața le dezvăluie.

Iata câteva concluzii ale studiului Grant care te vor face să regândești (sper eu) rolul dragostei în viața ta:

  • Succesul financiar depinde de căldura relațiilor și , peste un anumit nivel, nu mai depinde de gradul de inteligență.
  • Relațiile apropiate și afectuoase cu mama influențează parcursul unui individ până aproape de bătrânețe.

Se pare că oamenii care au avut parte de o relație apropiată cu mama reușesc să castige cu 87 000$ mai mult pe an decât cei care au caracterizat relația cu mama drept “rece” sau “indiferentă”.

Oamenii care au caracterizat relația cu mama lor drept una “deficitara” au prezentat un risc mai mare de a dezvolta demență la bătrânețe.

Eficiența în munca se pare că e și ea in legătură cu o relație calitativă cu mama.

După 75 de ani se pare că relația cu mama nu mai este un indicator care să genereze satisfacție vieții.

  • Relația cu tatăl din copilarie este corelată cu :

Scăderea gradului de anxietate ca și adult.

“Savurarea” pe îndelete a vacanțelor.

Satisfacție sporită a calității vieții după vârsta de 75 de ani.

 

Concluzia principală a lui Vaillant este: “ căldura relațiilor de-a lungul parcursului individului are cel mai mare impact pozitiv asupra satisfacției vieții”  sau foarte simplu:  “ Fericirea este dragoste. Punct”.

 

Când deschide discuția despre mecanismele de adaptare ale oamenilor, Vaillant face referire la povestea unui tată care în ajunul Craciunului pune într-o șosetă a unuia dintre fii un ceas de aur deosebit, iar în șoseta celuilalt fiu o balegă de cal. A doua zi, primul fiu vine la tatăl său și îi spune posomorât „ Tată, pur și simplu nu știu ce am să fac cu acest ceas. Pare așa fragil. Mi-e teamă că îl voi strica”.  Celălalt băiat intră în fugă în camera entuziasmat si spune „ Tata! Tata! Moș Crăciun mi-a adus un ponei…daca as reuși sa îl și găsesc….”.

Povestea asta devine emblematică pentru studiul Grant. Întrebarea centrală a lui Vaillant pendulează în jurul atitudinii cu care participanții studiului răspund la obstacolele mai mici sau mai mari pe care le întâlnesc pe parcursul vieții. Mecanismul de adaptare/ apărare, concept psihanalitic, se refera la răspunsurile inconștiente la durere, conflict si nesiguranță. Aceste gânduri sau tipuri de comportamente pot fie să formeze sau să deformeze realitatea persoanei.

Vaillant propune o comparație cu un proces biologic de bază . Cand ne tăiem, sângele se coagulează – acesta este un răspuns rapid și involuntar ce asigura homeostaza. În mod similar, când întâlnim o provocare mică sau mare – un pahar spart sau moartea unei persoane apropiate – mecanismele de apărare ne ajută să ne ținem la suprafață „mlastinii” emoționale turbulente. Precum coagularea ne poate salva de la a sângera până la moarte sau poate să înfunde o artera coronariana, ducând la infarct, mecanismele de apărare pot să ne salveze sau să ne duca la pieire.

Din punctul de vedere al lui Vaillant mecanismele de aparare se clasifică in 4 categorii.

Cele mai de jos sunt cele mai puțin sănătoase, așa numitele „ adaptări psihotice” – paranoia, halucinații sau megalomanie – care, desi fac realitatea tolerabila pentru persoanele care apelează la ele, vin la pachet cu eticheta de “ nebunie” aplicată de către societate, care îndepărtează în mod sănătos si izolează elementele “cu risc seismic”.

Un pic mai sus stau adaptarile “imature”, ce includ manifestări violente, comportament pasiv-agresiv, ipohondria, proiecția si fantezia. Oamenii care recurg la ele nu sunt atât de izolați precum cei cu adaptări psihotice, dar sunt împiedicați din cauza acestui tip de comportament să dezvolte relații firești.

Mecanismele de adaptare “nevrotice”sunt considerate normale. Acestea includ intelectualizarea ( transformarea lucrurilor și situațiilor in concepte), disocierea (“ Ștergerea ” rapidă a sentimentelor și trăirilor legate de anumite persoane sau situații)  și reprimarea despre care Vaillant spune că este “ inexplicabilă naivitate, lapsusuri sau erori în a recunoaște mesajele transmise de un organ de simț ”.

In categoria mecanismelor de adaptare mature si sanatoase, Vaillant include altruismul, umorul, anticiparea, amânarea conștientă a atenției sau a imboldului de a intra într-un conflict (pentru a i se adresa in maniera și la timpul potrivit) și sublimarea ( ex : angajarea agresivității în activități sportive).

Nu știu despre voi, dar eu una încă ma zbat intre mecanismele de adaptare nevrotice și cele sănătoase, dar trecerea timpului face ca zbaterea sa scadă în amplitudine și balanța să încline înspre cele din urmă. Rețete nu exista; exista doar motivație și conștientizare ca baza a unei astfel de transformări, după mine.

Tot dupa mine si dupa mintea mea, transformarea mecanismelor de adaptare survine când intră iubirea autentică în peisaj. Ce altceva poate să motiveze mai abitir sau să producă o iluminare dinuntru spre afară?

Oricum, fericirea e dragoste și v-o doresc. Punct.

 

 

 

 

Pavor nocturn (teroare nocturnă)

S-a liniștit casa! Stai pe întuneric cu o lămpita aprinsă în capul patului, neștiind ce să faci cu aceaste prețioase momente de „me time”. Enumeri în gând posibilitățile : două cărți cu semnul uitat de cine știe când , împinse in spatele bibliotecii ca să nu ajungă copilul la ele; un film interesant pe care l-ai mai vazut dar de care ți s-a facut „poftă ” azi dimineață la cafea, când a fost sharuit de cineva. Nu ajungi la a treia opțiune pentru că monitorul de bebe se aprinde violent. De la stânga la dreapta luminițele o iau razna și un țipăt Îți inundă urechea aproape adormită. Fugi cu dexteritatea unei gazele ocolind toate jucăriile de pe covor, deschizi precaut ușa ca să nu cumva să fie căzut copilul si să se indrepte spre ușă. E in pat, nu a cazut. Aprinzi lumina pentru că nu înțelegi unde e inamicul. Copilul e ridicat în fund, e palid, țipă și se uită într-un punct fix; respiră greu, e transpirat si nu reușești să îl trezești.

Nu, nu este începutul unui ghost story reușit. E un episod din viața reală a unor oameni normali, ce implică un copil care suferă de „teroare nocturnă ” și un părinte care rămâne marcat zile bune de intensitatea situației, de neputință și de griji.

Nu era pe lista mea de articole gândite pentru blog, dar e a doua oara când aud, de la persoane foarte apropiate cu copii pana în 2 ani, de astfel de  manifestări  care pot speria orice parinte și ajung să fie încadrate ca și pavor nocturn.

Îngrijorarea mea este legata și de istoricul propriu de parasomnii(anomalii ale somnului), pentru că se pare că există șanse mai mari ca un copil să manifeste aceste simptome dacă unul dintre părinți are „la activ” manifestări de tipul parasomniilor . Iar eu in copilarie am avut câteva episoade de somnambulism, pe care le pot lega direct de perioade stresante sau de modificarea rutinei de somn (oră și locație) și paralizii în timpul somnului, în perioade de extenuare fizică.

Manifestările sunt destul de clare, dar nu foarte simple din punctul meu de vedere, pentru că deși se vorbește de apariția lor în timpul nopții, există cazuri în care, în urma deprivarii de somn, a oboselii extreme și a unei crize de furie si plâns, astfel de fenomene pot să apară și în timpul zilei. De fapt denumirea pavor nocturn e improprie și cred că ar fi fost mult mai firesc să se numeasca „teroare în somn”, asta pentru că pot aparea (demonstrat și susținut medical) și în timpul somnului de peste zi.

Vorbind despre somnul de peste zi, vreau să menționez și un tip de somn „autoprovocat” care poate apărea la capătul unui tantrum prelungit. Majoritatea mamelor au citit despre descoperirile esențiale legate de afectarea neuronala provocată de celebra metoda „cry it out”. În mare copilul care e lăsat să plângă incontrolabil pe o perioadă mare de timp se epuizează până în punctul în care sistemul reacționează și intră într-o stare de „auto-liniștire ” (somn forțat) pentru prevenirea deteriorării neuronale și conservarea energiei.

Nu am de gând să dezvolt ideea sau să vorbesc despre nevoile părinților care folosesc metoda „cry it out”, dar vreau să atrag atenția asupra apariției simptomatologiei lui „pavor nocturn” după astfel de scene în care copilul este lăsat neconsolat să plângă pe o perioadă extinsă de timp. Intuiesc în cel puțin două cazuri care mi-au ajuns la urechi că aceasta a fost rădăcina manifestărilor de tip „teroare nocturnă ” și spaima a fost mult mai mare în cazul părinților cu pricina pentru că aceste manifestări au aparut în timpul zilei, nu păreau a fi legate de starea de somn sau nesomn și suspiciunile de afecțiune neurologică au planat luni de zile asupra lor, până la un diagnostic final.

Deci mare atenție la ce se petrece înainte de manifestări și cum gestionăm furia și plânsul copilului care depășește intensitatea și durata pe care le încadrăm ca fiind normale pentru copiii noștri.

E important ca ele să nu fie confundate cu tantrumurile și foarte important ca ele să fie urmate de un control neurologic, pentru a se elimina suspiciuni mult mai grave si debilitante, precum epilepsia. O diagnosticare corectă va ajuta să înțelegeți manifestările, să controlați apariția lor prin controlul factorilor favorizanți și să primiți un tratament corespunzător.

Să o luăm metodic pentru a avea un tablou clinic al afecțiunii, cauzelor si tratamentelor recomandate.

Cum se manifesta copilul in cazurile de pavor nocturn?

  • Țipă sau plânge dintr-odată.
  • Pare speriat și este palid.
  • Are manifestari violente. Se poate zbate violent sau apuca lucruri de lângă el pe care le aruncă.
  • Te strigă, dar nu te vede și nu poate fi consolat sau trezit.
  • Respiră greu, transpiră și se uită fix, cu ochii larg deschiși.

Se pare ca debutul are loc in jurul vârstei de 18 luni și dispare spontan în adolescență. Totuși regula nu e bătută în cuie, astfel de manifestări putând apărea chiar și la maturitate, cronicizandu-se, sau înainte de vârsta de 18 luni. De obicei se manifesta în prima treime a noptii, în timpul somnului prin trezirea bruscă cu țipete de panică, asociate cu frica și fenomene precum creșterea frecvenței cardiace si respiratorii si durează între 1 si 20 min.

Pavor nocturn este o formă de anomalie a somnului sau parasomnie.  Somnambulismul, coșmarurile, paralizia în somn, disfuncțiile de comportament în timpul somnului, agresiunile în somn sau sexsomnia sunt si ele forme de parasomnii.

Menționez tipurile de parasomnii existente pentru că s-a demonstrat existența transmiterii genetice în cazul acestora. Deci daca ați suferit de una dintre parasomniile despre care am vorbit mai sus, atunci sunt șanse ca și copilul să prezinte o formă de parasomnie. Nu e obligatoriu însă; nici să sufere de parasomnie și nici să suferiți de vină – în cazul în care s-a transmis deja. Ultima nu e nici obligatorie, nici indicată.

Ce se intampla de fapt în timpul somnului?

În fiecare noapte creierul trece prin cinci etape ale somnului, primele patru făcând parte din somnul NREM (non rapid eye movement), iar ultima reprezentand-o somnul REM (rapid eye movement). Durata acestor etape este de aproape 90-110 minute, așa că vorbim despre cinci cicluri complete de somn pentru o perioada de 8 ore de somn.

În prima etapa somnul este unul foarte uşor. Se pierde tonusul muscular ceea ce poate cauza spasme și pot aparea halucinații hipnagogice. Această etapa face tranziția de la starea de veghe la cea de somn și poate dura între 5 şi 10 minute.

În a doua etapă, cu toate că undele creierului și reduc frecvența tot mai mult, ele produc mici explozii de unde rapide şi ritmice cunoscute sub numele de unde sigma. Etapa ocupa aproximativ 45-55% din somnul total al unui adult.

A treia etapa marchează începutul somnului adânc. Din această etapă este greu să te trezești, iar atunci când o faci te vei simți confuz preț de câteva minute. Undele creierului scad până la undele delta ce au cea mai mica frecvență pe care o veți experimenta. În această etapă pot apărea parasomniile, spaimele nocturne si somnambulismul.

A patra etapă e asemănătoare etapei a treia și este reprezentată tot de somnul adânc, dar această etapă reîncarcă cu energie atât fizică, cât și mentală și cine sare peste această etapă nu va fi odihnit de dimineață.

Etapa a cincea este etapa visării. Ea e caracterizată de mișcările rapide ale ochilor (REM), o rată crescută a respirației și o activitate crescută a creierului.

Anomaliile somnului au loc in starea de tranziție dintre somn către trezire, de la starea de veghe către somn, în timpul somnului profund sau în timpul somnului REM. Ele pot implica comportamente complexe, percepții distorsionate, emoții puternice și experiențe fiziologice de tipul răspunsului „luptă sau fugi”.  Evenimentele acestea au loc atunci când mai multe stări de conștiință sunt prezente în același timp; un copil aflat în această stare nu visează și nu este nici treaz.

Care sunt cauzele spaimelor din timpul somnului?

Predispoziția genetică de care am vorbit deja și care mă sperie și pe mine. Părinții care au suferit la randul lor de spaime in timpul somnului, somnambulism sau vorbesc în somn pot avea copii care prezintă anomalii ale somnului.

Cercetarea medicală indică ca și cauză posibila in cazul copiilor mici lipsa de dezvoltare suficienta a sistemului nervos. Simptomatologia ar fi în legătură cu această cauza una absolut fireasca si manifestările vor disparea odată cu maturarea sistemului nervos.

In baza observatiilor, teroarea nocturna pare a fi legata de modificari in rutina zilnica, rutina somnului, modificari sau un grad de stres ridicat in cadrul familial sau atunci cand un copil este bolnav. (Deseori a fost legat de episoade febrile)

Au mai fost asociate de diverse etape de dezvoltare impusa, la copiii foarte mici care sunt invatati sa faca la olita sau sa dezvolte abilitati corespunzatoare unei varste mai mari. Desi nu s-a demonstrat aceasta asociere, cred ca ar putea fi incadrata tot la situatiile generatoare de stres intens.

Un lucru care mai merita mentionat este ca ulterior in viata aceste manifestari nu s-a descoperit a fi legate de vreo afectiune psihiatrica sau psihologica. Par a marca o etapa scurta din viata copilului si in general nu se cronicizeaza. In ceea ce priveste adultul – cauzele, tratamentul si intreaga patologie comporta modificari majore si nu voi trata subiectul acesta aici.

Ce sa faci si ce sa nu faci in timpul unei astfel de crize nocturne (sau diurne)?

Nu trezesti copilul. Trezirea copilului care sufera de anomalii ale somnului nu este recomandata.  Dezorientarea si confuzia vor fi foarte mari si pot provoca la randul lor stres si reactii neobisnuite.

Esti prezent si protector. Nu se lasa copilul singur atata vreme cat manifestarile au loc si se indeparteaza orice ar putea sa il puna in pericol. Se pot pune perne pe langa el pentru a nu cadea din pat, se iau jucariile sau orice alte obiecte cu care s-ar putea lovi, etc. Il poti ghida catre pat inapoi daca s-a dat jos in timpul manifestarilor. Se recomanda interventia doar atunci cand lipsa ei ar duce la ranirea copilului.

Observa copilul si vezi ce functioneaza si ce nu. Ca de obicei nu exista reteta universala. Copilul poate reactiona bine la vocea calda a mamei si la atingere sau din contra, aceasta poate sa ii intensifice starea de spaima. Avand in vedere ca aceste stari de spaima au o oarecare recurenta, este bine sa invatati din ele pentru a putea avea o interventie mai buna urmatoarea data.

Nu iei copilul la intrebari dimineata. Spaimele noptii nu sunt provocate de cosmaruri. Precum am scris mai sus, copilul e in acelasi timp si treaz si adormit. Nu are deci acces la vreo amintire care sa fi fost cauzatoare de spaime. De aceea nu este recomandat sa discutati cu copilul a doua zi despre ce a facut in noaptea anterioara si ce era in mintea lui. Nu va va putea raspunde si se poate ingrijora, respectiv anxieta cu privire la ce se intampla cu el noaptea. Stresul fiind cauzatorul nr.1 nu cred ca e cazul sa il stimulam in plus.

Asigura-te ca a dormit destul, are o rutina buna de somn si de activitati si ca intelege ce anume se intampla in legatura cu evenimentele sau persoanele noi din viata sa.

Fenomenul poate tine de la declansare cateva nopti la rand, iar ora pare a fi cam aceeasi. De aceea exista specialisti care sugereaza anticiparea evenimentelor:

  • Daca ora poate fi anticipata estimativ, poti merge langa el cu 15-30 de minute inainte
  • Il poti trezi si duce la baie sau sa ii oferi o cana cu apa. Personal chestia asta cu trezitul nu imi place cum suna, pentru ca daca vorbim de sistem nervos nematurat, nu face decat sa intarzie manifestarea; daca vorbim de suprastimulare, mai adauga inca o stimulare la pachet si efectul e doar intarziat; doar daca e vorba de anxietate, faptul ca o vede pe mama langa el si ii aude vocea ar putea aduce beneficii, dupa parerea mea. Precum am mai zis, trebuie observat copilul, cauzele si reactiile.

Alte recomandari care te vor ajuta:

  • Incearca sa respiri adanc, sa te detasezi de manifestari si sa incerci sa percepi care ar putea fi cauzele ce contribuie la aparitia simptomelor. De ce acum? Ce s-a schimbat? Ce a intervenit? Cum este diferita perioada asta de alta? Ce e nou in viata lui?
  • Incearca sa nu te impovarezi cu acest diagnostic. Daca predispozitia e mostenita, nu este vina ta, precum nu a fost nici a parintilor tai. Daca v-ati mutat in casa noua sau ai fost nevoita sa ii schimbi gradinita, locul de joaca sau rutina in orice mod, incearca sa ii netezesti adaptarea sau sa ii prezinti modalitati de a face fata stresului(copilul copie inclusiv mecanismele de coping). Incearca sa lucrezi asupra prorpiului tau nivel de stres si vezi ce functioneaza pentru tine. Acum e momentul pentru solutii, nu pentru invinovatire. Vina blocheaza; copiii beneficiaza de pe urma contactului cu modele functionale.
  • Aminteste-ti ca experimentarea acestor spaime nocturne e mai dificila pentru observator decat pentru cel care le traieste. Exista cercetari care arata clar ca acesti copii nu au amintiri legate de momentele de spaima si nu sufera fizic (daca sunt protejati) sau psihic in urma lor.

Repet recomandarea de a consulta un medic pentru confirmarea sau infirmarea unui diagnostic de pavor nocturn. Orice diagnosticare nemedicala poate avea consecinte negative si desi nu avem un sistem medical ideal, avem medici informati si experimentati la care e cazul sa apelam cand de noi depinde sanatatea si viitorul unui copil. Internetul ofera posibilitati. Pentru diagnostice clare si tratamente apelam la oamenii care au studiat ani de zile un domeniu si s-au intalnit cu cazuistica similara.

Sper sa fi fost de ajutor cu informatiile si recomandarile si va doresc cu mult drag nopti linistite!

 

Oamenii care dispar fără un cuvânt – un fenomen care ia amploare

Despre fenomenul de ghosting se vorbește de curând, dar noi, ca societate, ne confruntăm cu el de ceva vreme. Ghostingul e o practică prin care oamenii formează relații din care apoi dispar fără nici un motiv rostit.

După mine, *fantomismul* ăsta e o consecință a presiunii societății către dezvoltarea funcțiilor cognitive, în detrimentul dezvoltării emoționale. Asta pe de o parte. Pe de alta, avem o nevoie de autonomie înțeleasă si susținută prost, și foarte profitabilă, pe care se creează o societate nesociabila – ce nu socializează în mod real. O inteligență emoțională scăzută, imposibilitatea de a te conecta empatic în mod real la celălalt și o educație ce are la bază manipularea , seducția și șantajul – aceste trăsături compun tabloul fantomelor în viață.

Am avut și eu parte de fantome și nu erau în podurile caselor părăsite. O fantomă mi-a îngrijit copilul cel mare vreo 4 luni. Apoi într-o zi de mai, fără nici o discuție în prealabil, fără nici un motiv plauzibil, fantoma a dispărut. A spus că întârzie și apoi nu a mai răspuns niciodată la telefon. Ca în filmele alea americane, în care cineva pleacă să ia țigări de peste drum și se întoarce în 30 de ani. Și e bine mersi, în caz ca v-au trecut gânduri sumbre prin cap, postează pe fb regulat și probabil bântuie altă familie. O familie de oameni cumsecade care cred că e implicată și mulțumită, ce cred că pot conta pe ea. Si nici c-am mai căutat bonă din acel moment. Mi s-a părut cruntă acea lipsa de încheiere a unei relatii pentru un copil de 2 ani. Prefer să stau cu amândoi așa de mici și cu nevoi atât de mari și să ne gospodărie noi cum putem mai bine, decât să cădem iar în plasa unei persoane instabile. Cu nevroza unui om nu e de glumă, chiar psiholog de ești.

Am mai dat eu de fantome și înainte. La centrul unde am activat până să nasc. Dar alea erau fantome care demisionau după ce își luau salariul după prima lună. Acelea erau niște fantome un pic mai predictibile și mai ușor de înțeles. Munca era mult prea multă pentru ele.

Aud și de fantome (și din ce în ce mai des în ultima vreme) care bântuie segmentul amoros-aventuros. Sunt de obicei de sex masculin și se lipesc și dezlipesc de victime foarte ușor, lăsând răni adânci și foarte multe întrebări fără răspuns – ce n-a mers, ce n-am făcut bine, ce am zis, de ce nu sunt suficient de buna/frumoasă /interesantă?

Bone, infirmiere, constructori, instructori, amorezi – și lista e lungă cât o zi de vegan (că postul e mai blând ). La ei m-am gandit si cand am scris articolul asta http://www.unparintecuminte.com/index.php/cui-ii-e-frica-de-oameni-infantili-copiii-mari-se-joaca-de-a-viata-si-tu-ti-o-poti-pierde-ascultandu-i/ .

Dar ce se întâmplă de fapt cu acești oameni. Sunt doar neserioși? Și dacă da, de ce? Și mai ales de ce ne întâlnim cu ei peste tot în ultima vreme?

Am ajuns la concluzia că disparițiile acestea vorbesc despre o stare a societății de astăzi. O societate în care toată lumea vrea sa facă (avea tata o vorbă ) ” cât mai puțin și ce-i mai ușor ” , în care toată lumea vrea să fie șef, în care nimeni nu mai tolerează cerințele angajatorului , sarcinile de servici, programul fix. O lume în care un contract de muncă, un act de căsătorie sau orice alt act ce vizează un angajament nu are nici o valoare. O lume în care nu mai știm să comunicăm, dar avem pretenția să fim auziți și înțeleși telepatic și atunci când nu ni se răspunde conform pretențiilor nerostite, ne înfuriem și pedepsim. O lume în care dacă te comporți omenește ți se ia preșul de sub picioare pentru ca omenia e suspectă.

Și în aceasta lume bântuie narcisicii, care merita tot ce primesc și dau lumii suficientă frumusețe și talent (așa sunt convinși ei), ca să nu mai fie cazul să li se ceară și altceva. Pentru ei numărul victimelor e un indice al valorii lor, iar răniții ar trebui să își lingă rănile cu gândul ca au putut fi aproape de așa o *nestemata* pentru o vreme.

În această lume bântuie nevroticii și abandonicii, ale căror teamă de a fi folosiți si abandonați îi conduce spre a folosi și abandona, într-o tentativă inutilă de a prelua controlul angoaselor ce îi bântuie permanent.

În această lume bântuie histrionicii, care seduc pentru a-și satisface nevoia de atenție și aprobare. Niște oameni dramatici al căror entuziasm poate fi interpretat drept implicare și elan, dar care pleacă imediat ce obțin *rolul* pe care și-l doreau.

În această lume bântuie suspicioșii ,ale căror tendințe paranoide pictează orice om în culori diabolice. Care trebuie să fugă pentru a nu se contamina sau pentru a nu fi distrus și pentru care orice om bun e de fapt un om foarte rău ce joacă teatru.

Pe lângă toți cei enumerați mai sunt și hoții care de obicei dispar și cu bani sau obiecte, depresivii care dispar pentru a se retrage în ei , leneșii pentru care orice loc de muncă sau relație presupune efort și cei pasiv -agresivi care, prin dispariția lor subită, lovesc și pedepsesc.

Stabilitatea e plictisitoare, fidelitatea e supraevaluata, prietenia e un concept romantic și dragostea e un sentiment pentru oameni mici. Cam așa dicteaza eul mic al omului mare de astăzi.
Și de aceea cred că e important să avem valori și să creștem inteligența emoțională a copiilor noștri. Pentru că avem de combătut niște atitudini ce contaminează foarte ușor.

Fantomele din timpul vieții nu mai bântuie decât gândurile celor lăsați în urmă. Fantomele din timpul vieții , de multe ori, nu vorbesc despre noi. Vorbesc despre fricile, furia și traumele lor. E important să nu le preluăm bagajul și să-l ducem în spate până la epuizare. Avem prea multe de trăit ca să ne lăsăm răpuși de o fantomă.

Limitele părinților

Știm că e necesar să punem limite copiilor. În felul ăsta învață despre ce îi pune în pericol, ce nu le face bine și cum funcționează lumea. Dar cel mai important lucru pe care îl obținem este că, prin limite, învață cum să construiască relații. Fiindcă relațiile sănătoase nu înseamnă doar conectarea firească a unuia la celălalt, ci și respect pentru *spațiul* meu și *spațiul* tău – fizic și psihic.
Limitele ne ajută să înțelegem de unde până unde suntem noi, cât putem să ne *întindem* și de unde începe celălalt.
În scopul acesta se practică jocuri prin care copiii și/sau adulții se împing, fără agresivitate. Jocurile sunt pentru a se conecta și delimita, luând notă de propriul corp, cu respect pentru propriul spațiu pe care îl apără. In același timp fiecare oponent își dozează forța pentru a-și respecta și *adversarul*, fiind atent la impactul cu corpul lui și la reacțiile acestuia.
Dar când punem limite copiilor ne gândim dacă noi înșine avem limite sănătoase? Când îi învățăm despre regulile societății luam în calcul gradul în care noi înșine respectăm aceste reguli? Când educăm despre relații sănătoase, deschidem un ochi asupra fericirii sau lipsei ei din relațiile noastre?

Cred că a venit timpul să începem educația cu noi înșine. Să începem cu propriile limite, pentru a putea pune corect limite și celor ce au nevoie ca noi să fim o sursă de inspirație și cunoaștere.

Considerăm că știm ce ne punem în pericol, ce ne face bine și cunoaștem regulile jocului. Dar oare chiar așa e? Fiindcă felul în care relaționăm ne poate cauza multă angoasă și nefericire și ne poate pune în pericol, îmbolnăvindu-ne. Somatizarea nu e o invenție a ultimilor ani. E un fapt demonstrat științific. Nefericirea îmbolnăvește și uneori chiar poate ucide.
Cât de sănătos ne raportăm la noi și cât de sănătos îi tratăm pe ceilalți?

Există oameni ale căror limite sunt extrem de rigide și oameni care nu știu să pună limite deloc. Primii suferă prin izolare și alienare, ceilalți prin contaminare și suprasolicitare.

Și primii și ultimii vor avea dificultăți în a pune limite copiilor lor și vor întâmpină rezistențe în procesul de educare.

E unul dintre motivele pentru care susțin că nașterea unui copil e și o șansă la o renaștere proprie. Ai acum șansa să faci îmbunătățiri ce te pot face un alt om.
Când sunt dificultăți în relația cu copilul ideal e să nu cauți să arunci vina în ograda vecinului sau în familia soacrei 😄. O abordare matură e centrată pe înțelegerea cauzelor și găsirea soluțiilor. Deseori ajunge să ne uităm la noi. Fără să ne învinovățim (foarte important! ), dar căutând să modificăm ce nu funcționează, înainte să ne apucăm să le cerem altora să procedeze bine acolo unde noi încă nu reușim.

Părintele cu limite rigide. Practic îi ții pe ceilalți la distanță, proiectele și timpul tău sunt foarte importante și nici nu vrei să deranjezi pe nimeni. Ai interacțiuni și funcționezi normal în societate, dar nu ai relații apropiate. Când sunt dificultăți, te izolezi în loc să apelezi la cineva. Și probabil nu ar prea fi persoane la care să apelezi, pentru ca nimeni nu simte că îți e apropiat.
Ideea e că dacă fiecare și-ar vedea doar de treaba lui, nu am mai avea nici o relație.

Deci fiecare trebuie să-*și* vadă și de treaba celuilalt, ca să existe conexiuni. Apoi dacă ușa ta e mereu închisă și /sau iți ia mereu foarte mult timp să deschizi, nu mai vine nimeni să sune.

Trebuie să începi să te întrebi de ce ai dificultăți în a-i accepta pe ceilalți lângă tine?
Poate că ai fost și tu la rândul tău educat că *fiecare trebuie să își vadă de treaba lui* și acum ai dificultăți legate de interacțiunea cu copiii.

Copiii de părinți cu limite rigide pot reacționa și ei prin izolare și deconectare de la cei care vor să le fie aproape și prin felul acesta îi resping. Sau se pot simți neînțeleși și deconectați ei înșiși de părintele care relaționează rigid cu toată lumea. Astfel că relația părinte -copil are de suferit și procesul de educare va fi foarte dificil. Fiindcă unui părinte care interacționează rigid, îi va fi greu să dedice timp suficient copilului, să îl observe și să se conecteze permanent la el. Un copil poate replica prin revoltă și rebeliune, aparentă respingere și încăpățânare. Este dificil să accepți o limită pusă de un părinte a cărui delimitare de ceilalți (implicit de copil) iți provoacă deja suferință. E un *nu* peste multe alte *nu-uri* spuse sau nespuse.

În planul opus, avem un părinte care nu se poate delimita de ceilalți. Care se pierde pe sine în relațiile cu ceilalți și suferă constant. E vorba de cineva care spune mereu da solicitărilor și apoi ajunge să aibă resentimente față de el și de celălalt pentru asta. Cineva care nu poate să spună nu fără să îi fie rușine. Cineva care se contaminează cu problemele celorlalți și îi lasă pe ceilalți să îl consume, încărcând-se în timp ce celălalt se descarcă. Va fi mereu prins între sentimente de compasiune ce duc către a face celorlalți pe plac și sentimente negative, pentru că e obosit și vlăguit de cerințele lor. Va avea multă lume pe lângă el, dar nu se va simți apreciat sau fericit, ci din contră.
Părintele care nu poate pune limite, nu va reuși să pună limite nici propriilor copii.  Părintele are convingerea că se *profită* permanent de buna lui natură, așa că în *bunul*său stil își va lăsa copilul să încalce limitele de *n* ori, găsindu -I scuze și rusinandu-se să intervină ferm, urmând ca apoi să intervină brusc și violent/agresiv , când consideră că s-a *profitat* destul și a rămas fără energie. Copiii, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și oamenii, vor avea dificultăți în a înțelege această schimbare a atitudinii la același stimul/stresor. Vor reacționa deci prin respingerea cu violență a limitei sau chiar a părintelui, se vor bloca sau se vor retrage.Asta pentru că reacția e de tipul *fight, fight or freeze* atunci când ne confruntăm cu un atac….și e un atac când ți se răspunde cu înțelegere și răbdare de 3 ori și a 4-a oară ți se țipă sau ordonă să (nu) faci un lucru. Nici una dintre acțiuni nu va conduce către a-și însuși *lecția * despre lume și situații pe care limita trebuia să o transmită.

Dacă ne regăsim în situația asta, e bine să începem prin a lucra noi înșine la capitolul relaționare. De ce nu poți spune *nu*? Ce simți când primești un *nu*? Cât de important ești tu (societății, familiei, prietenilor, etc)? Ce ai de oferit fără să renunți la tine? Astea sunt câteva din întrebările la care poți începe să cauți răspuns.

Prea puține limite si vei ajunge să te simți un nimeni. Prea multe limite și vei ajunge să nu fii cu nimeni.

Anxietatea copiilor – un simptom care vorbește și despre părinți

Oamenii fug de drame. Așa s-ar spune, dar totuși unii se agață prea des în ele ca să-i și credem. Agațamentul ăsta vorbește despre ceva din ei care are nevoie să fie hrănit, ocrotit, ostoit, domolit. Pentru că deseori aceste mici drame nu vorbesc despre ce se întâmplă în afară, lucruri asupra cărora nu avem control, ci despre ce e înăuntru, despre ce ne lipsește și ce ne prisosește.

Cred că anxietatea din viața unora (multora) vine dintr-o lipsă de blândețe si tandrețe față de sine. Lipsă pe care,  de fapt, aceștia o și acuză deseori în ceilalți, fiindcă unele lucruri sunt prea dificil de acceptat în ei înșiși. Nu e vorba de minciună sau negarea propriilor responsabilități, ci de o lipsă de conștientizare.
Uneori din *estetism* închidem ușa conștientizării – prea preocupați de prezervarea unei imagini pe care o considerăm ideală sau pe care alții ne-au transmis-o ca fiind unica acceptabilă.
Alteori din rigiditate și comoditate. Ne-am obișnuit ca unele lucruri, relații și situații să se repete sau să fie însoțite de anumite stări precum frica, angoasa, panica. Ăsta e firescul pentru unii. Când e liniște, se panichează.《 E ceva ciudat cu atâta bine! Cât poate să dureze? 》Și uite așa deschizi ușa anxietății.
Alteori rădăcina e în gândirea de tip magic. Vorbim de gândirea primitivă de ca și cum ea ar fi un precursor al gândirii actuale, când de fapt, dacă suntem onești, ea încă se mai amestecă cu ideile și concepțiile noastre și ne poate deturna de la intuiție, experiență și inteligență. Câți nu cred că vor avea o zi proastă dacă începutul ei a fost însoțit de un lucru (sau poate de un animal) deranjant?

Ce e de fapt anxietatea? Anxietatea e frica disproporțională la pericol. Deseori pericolul nu e unul real, ci imaginar. Asta vedem noi, cei din afară, cel puțin. În fapt e vorba de un pericol subiectiv mai degrabă. Fiind vorba despre semnificația subiectivă a ceva, degeaba vom încerca să îi prezentăm nevroticului realitatea. Ma refer la nevrotic pentru că anxietatea e miezul dinamic al nevrozelor. A încerca să îi demontezi rațional anxietatea unui nevrotic e ca și cum ai încerca să repari o clădire lucrând în una de lângă ea. Ce se întâmplă în realitate e într-un alt plan față de ce se întâmplă în realitatea subiectivă.

Psihanalistii susțin că poveștile de viață ale nevroticilor au un numitor comun: o copilărie marcată de lipsa de afecțiune autentică. Nu e chiar de mirare, nu-i așa? Lipsa de căldură umană îmbracă diferite forme și se ascunde , de multe ori, sub masca infinitei dărnicii.
Mama eroină nu există in realitatea. Nu în realitatea psihologilor, care se confruntă cu dramele copiilor de mame suprasolicitate, darnice până la fundul sufletului și cunoscătoare a binelui copilului până la distrugerea lui (a binelui real al copilui). Mama care *knows best* încuie într-o temniță din mijlocul pădurii inconștiente resursele reale ale copilului. Dintre sacrificiul ei si din încrâncenarea pentru ceea ce gândește a fi binele copilului, pe de o parte și voința, dorința și nevoile lui desconsiderat, pe alta, rezultă un puternic conflict în viitorul adult. El e obligat să intre într-o formă prestabilita. Picioarele fetiței pe care mama o visează prințesă vor trebui tăiate dacă pantoful prințului nu se potrivește. Oare fetița va fi furioasă, ostilă, anxioasa în interacțiunile ei viitoare, ulterior unei astfel de *ciuntiri *? Da, fără doar și poate! Și dacă ea va ajunge la concluzia că mama a procedat bine și intențiile ei au fost nobile, fetița are toate șansele să devină o mamă ca mama ei. Și astfel tot efortul de conștientizare e dat mai departe.

Toată această suferința măturată sub preș și lăsată proprietarului următor al casei mă duce cu gândul la o replică dintr-un film *Curajul mai sare câte o generație.* De multe ori aș spune că e vorba de un salt mai lung. Curajul există în oameni normali, mai degrabă decât în eroi și eroine aclamate. Aceia vin mai degrabă cu tot felul de frici ambalate frumos și prezentate drept cadouri regești celor ce le urmează.

Dar nu doar de rolul de mamă eroină trebuie fugit. În definitiv e vorba despre părinți (că nu doar mama e părinte) care nu aud, comunică despre și respectă nevoile și resursele naturale ale fiecărui copil.
Părintele suprasolicitat e un părinte care are prea multe de făcut și nu consideră joaca, timpul și discuțiile cu copilul prioritare. Părintele prins în plasa dependențelor sau anxietăților este prezent fizic, dar absorbit de propriile nevoi care se cer satisfăcute sau de fricile care îl acaparează. Părintele obsesiv-compulsiv care e preocupat excesiv de ordine și curățenie și a cărui anxietate și obsesie inmarmureste spiritul de explorator al copilului, blocând evoluția naturală. Părintele infantil care vrea ca toată lumina reflectoarelor să fie concentrată pe el și nevoile sale și nu reușește să le pună în plan secund, după nevoile copiilor.

Aceștia sunt cu toții părinți ale căror intenții bune pavează drumul spre nevroză. Iar anxietatea e un punct central în dezvoltarea și diagnosticarea nevrozei, al cărui sens e important de căutat. Nu vă mulțumiți cu a trece prin viață fără să înțelegeți ce vi se întâmplă și nu rămâneți simpli observatori iritați și neputincioși când copilul vostru manifestă anxietate. De multe ori stările lor vorbesc despre relația cu noi sau dintre noi, părinții. Scopul ar fi terapeutic și vindecător pe toată linia generațională, dacă nu e ratat din neglijență sau interpretare eronată.

Ușor cu anxietatea pe scările interioare, că poate să țipe de durere și lipsuri și vecinii de viață nu vor fi încântați!