Oboseala empatică este o realitate prezentă în activitatea de psiholog, în special în cazul celor care lucrează direct cu persoanele afectate de diferite probleme și dificultăți emoționale. E o conditie asociată cu diagnosticul de Stres Traumatic Secundar si are ca simptome epuizarea fizică, emoțională și mentală resimțită de către terapeuți ca rezultat al implicării constante și intense în emoțiile și experiențele clienților lor.
Psihologii care își desfășoară munca într-un mod empatic investesc o cantitate semnificativă de energie și empatie în relația cu pacienții lor. Ne străduim să înțelegem, să simțim și să ne conectăm cu pacienții, empatizăm cu povestiri dureroase și traume emoționale. Acest nivel ridicat de implicare emoțională poate duce treptat la oboseală empatică.
Pentru a trata și preveni oboseala empatică, există câteva soluții recomandate.
Este foarte important să avem limite clare în relația cu pacienții. Aceste limite pot fi în ceea ce privește timpul petrecut în ședințe, disponibilitatea pentru contact în afara programului sau gradul de implicare emoțională în problemele pacienților, stabilirea unor pauze între ședinte. Este esențial ca psihologii să-și protejeze propriul echilibru emoțional și să evite suprasolicitarea constantă.
Delimitarea, poziționarea ca observator în participarea la evenimentele stresante, dureroase, traumatizante. Din poziția de participant, intrând în povestea pacientului de aproape, eventual chiar intrând în pielea celui direct afectat, putem să ințelegem si să empatizăm foarte mult, dar în același timp, vom fi și noi afectați. In supervizare am primit sfatul de a nu plânge cu pacientul, ceea ce a lovit direct în emotivitatea mea, pe care eu personal o vedeam a fi o resursa în alegerea acestei meserii. O văd și o tratez ca resursă, dar am înțeles că a plânge trezește în celălalt impulsul de a securiza, îngriji, asista. Iar în cazul în care suntem în cabinet, acest impuls îl scoate pe pacient din propria trăire și îi *fură* momentul de descărcare, compasiune cu propria istorisire și propria persoană din evenimentul prezentat. In același timp, afectarea emoțională și uneori chiar fizică, ne epuizează resursele , despre care trebuie să întelegem că nu sunt nelimitate.
Colaborarea și supervizarea cu alți profesioniști din domeniul psiho-terapeutic poate fi, de asemenea, benefică în tratarea oboselii empatice. Aceasta oferă un spațiu pentru reflecție, sprijin și schimb de idei cu colegii, ceea ce poate ajuta la gestionarea stresului și a presiunii emoționale.
Conectarea în relațiile echilibrate,cu partenerul/a de cuplu, membrii familiei si prietenii. Relațiile funcționale si suportive sunt cele în care cupa noastra goală are sanse să fie umplută prin conectare si prin crearea unui spațiu în care putem veni în mod natural cu nevoile si dorințele noastre, creand astfel și șansa împlinirii lor.
Deși pare foarte simplist, în mod real descopăr că nu acordăm timp si importanță auto-îngrijirii. Avem nevoie de timp și spațiu pentru a ne odihni, pentru a ne regenera resursele. Conectarea cu natura, conectarea cu animalele de companie, activități fizice regulate, meditație, exerciții de relaxare, pauze de respirații profunde, mindfulness, hobby-uri. Toate aceste activități pot scădea nivelul crescut de cortizol, asociat cu sindromul oboselii empatice.
Prin adoptarea unor strategii de auto-îngrijire și menținerea unui echilibru sănătos între implicarea emoțională și protecția de sine, dar și prin asigurarea unui suport adecvat în afara cabinetului, psihologii pot continua să ofere suport și să rămână resurse valoroase pentru clienții lor.
Comunicarea eficientă reprezintă piatra de temelie a relațiilor sănătoase. Tiparele relaționale le preluăm si predăm în mediul de familie. Dar anumite tipare de comunicare, cum ar fi dubla legatură, pot împiedica în mod semnificativ dezvoltarea legăturilor funcționale si au repercusiuni asupra dezvoltării membrilor familiei.
Comunicarea de tipul dublă legatură se caracterizează prin mesaje contradictorii, care determină persoanele să se simtă captive și confuze. În acest articol, explorăm împreună trei studii de caz care ilustrează impactul comunicării de tip dublă legatură, în cadrul sistemului familial. Fiecare studiu este urmat de sugestii practice pentru transformarea acestui tip de comunicare într-unul funcțional și eficient.
Studiu de caz 1: Dilema așteptărilor versus criticii. În acest caz, părinții cer în mod frecvent copilului să exceleze în plan academic, dar în același timp critică eforturile și subestimează realizările acestuia. Acest tip de așteptare modelează două roluri – copilul ideal si copilul insuficient de bun. Și copiii vor experimenta ambele roluri și, în funcție de resurse, dezvoltare și modelele din familie, vor alege să joace unul dintre ele. În unele familii regăsim un copil jucând rolul de copil ideal și unul distribuit în rolul de copil insuficient de bun, care, deși are resurse, a renunțat să mai încerce. Acest copil este deseori numit oaia neagra a familiei. Niciunul dintre aceste roluri nu e copilul real și pentru că nu îl sprijinim în dezvoltare pe adevăratul copil, cu toate resursele sale și cu tot ce reprezintă, contribuim la crearea unei identități pe care mai târziu o va resimți ca nereprezentativă (nu știu cine sunt, ce vreau, ce îmi place, ce pot). Cu toții avem cunoștințe care au facut 4-5 ani de facultate pe care nu au folosit-o niciodată sau la mijlocul vieții au decis să facă reconversie, descoperind ce le place cu adevărat. O parte dintre ei sunt copiii din familiile care și-au dorit o viață minunată pentru copiii lor , potrivit propriilor scenarii, dar au uitat să includă și copilul din fața lor în ele. Copilul a jucat cu greutate și revoltă un rol în care se potrivea și nu prea, de teamă să nu fie abandonat. Copilul se simte nesigur în ceea ce privește valoarea sa și se luptă cu motivația. Această dublă legatură creează o situație fără ieșire, în care succesul nu poate fi cu adevărat realizat, iar ideea de succes e mereu în față, aprinsă ca o fata Morgana, pierzând calatorii pe drum.
Sugestii pentru transformare:
Stabilirea unor așteptări clare: Comunicați clar așteptările și obiectivele, asigurându-vă că sunt rezonabile și realizabile si au legatura cu resursele si abilitatile copilului din fața voastră. Renegociați aceste așteptări la trecerea de la o categorie de la o vârstă la alta, de la o etapă de dezvoltare la alta .
Încurajarea efortului în locul rezultatului: Puneți accentul pe eforturile copilului în loc să subliniați doar rezultatul final. Efortul nu este indicat doar de numărul de ore, ci și de gradul de implicare, cercetare, dezbatere. O evoluție deosebită are loc cand reușim de la „a avea”, ce am este ce mă definește, la „a fi”, ce sunt este ceea ce mă definește.
Oferirea de feedback constructiv: Critica este un călău, indiferent de ton, alegerea cuvintelor si tactici; dezbaterea și strategiile sunt instrumente reale de lucru , în cazul în care sesizați dificultăți. Însoțirea ajută mult mai mult, pentru că atunci copilul este expus la un sistem de gândire al unui adult, pe care îl poate prelua, dacă îi face sens.
Studiu de caz 2: Dilema autonomiei versus dependenței. În acest scenariu, un părinte încurajează în același timp adolescentul să fie independent și să ia decizii, dar transmite și un sentiment de frică față de eșec și descurajează autonomia. Adolescentul se simte captiv între dorința sa de independență și frica de a dezamăgi părinții.
Sugestii pentru transformare:
Promovarea unui mediu de susținere: Creați un spațiu sigur în care adolescentul să se simtă confortabil exprimându-și opiniile și luând decizii.
Promovarea unei independențe treptate: Încurajați adolescentul să preia responsabilități adecvate vârstei și să-și extindă treptat abilitățile de luare a deciziilor.
Accentuarea învățării din greșeli: Ajutați adolescentul să înțeleagă că eșecul face parte din procesul de creștere și oferiți îndrumare cu privire la modul de învățare din dificultăți.
Anxietatea este un simptom cu care se poate lucra frumos în terapie. Frumos pentru că avem o varietate de abordări, instrumente și o rată de succes bună. Dacă anxietatea părinților crează scenarii negative, psihoterapia individuala ajuta în a corela anumite scenarii sau factori declanșatori cu experiențe din trecut și în a dezvolta mecanisme de coping la aparitia gândurilor deranjante și a emoțiilor intense.
Studiu de caz 3: Paradoxul validării versus invalidării. În acest caz, un membru al familiei respinge adesea emoțiile și preocupările celuilalt membru al familiei, determinând frustrare, îndoială de sine și lipsă de validare emoțională. Persoana se află într-o situație în care caută validare, dar se teme de respingere. Pentru copii acest tip de invalidare a emoțiilor și intereselor este deosebit de negativ, fiindca pe un astfel de comportament vocea emoțiilor poate scadea treptat pana la a nu mai fi auzita nici măcar de copil si entuziasmul se poate transforma în apatie. Alexitimia este un diagnostic al persoanelor care nu își pot identifica emoțiile, au dificultăți în a fi creativi și în a relaționa empatic cu alții.
Sugestii pentru transformare:
Ascultare activă și empatie: Încurajați conversații deschise și lipsite de judecată, ascultând activ pentru a înțelege emoțiile și preocupările membrilor familiei. Creați un timp și un spațiu pe care să le accesați săptămânal.
Validarea sentimentelor: Recunoașteți și validați emoțiile exprimate de membrii familiei, chiar dacă perspectiva lor diferă de a voastră. Dacă intensitatea emoțiilor este greu de tolerat pentru voi, încercați să folosiți mesaje de tipul „Eu simt/vad/ aud….” Acest tip de comunicare îl ajută pe celalalt să se simtă auzit, văzut și asta poate diminua emoționalitatea, pentru că are rolul crearii unui spațiu de siguranță, de însoțire. Apropiați-vă și faceți contact vizual, astfel sporind sentimentul de siguranță.
Promovarea rezolvării sănătoase a conflictelor: Învățați și practicați modalități constructive de abordare a conflictelor, punând accent pe respect și înțelegere. Între pasiv și agresiv , avem și abordarea echilibrată, asertivă. Și mie bine, și ție bine. Daca nu ați avut modele de comunicare asertivă, căutați modele de persoane asertive, cărți (Dansul furiei) , cursuri sau căutați un consilier sau psihoterapeut.
Concluzie: Comunicarea dubla legatura poate crea o dinamică nesănătoasă în cadrul sistemului familial, ducând la confuzie, frustrare și relații tensionate. Iar în interiorul individului acest tip de comunicare poate produce o splitare, un conflict intern care fragmenteaza personalitatea. Prin recunoașterea și înțelegerea impactului comunicării de acest tip putem lua măsuri proactive pentru a transforma aceste tipare. Implementarea strategiilor precum stabilirea unor așteptări clare, promovarea autonomiei și validarea emoțiilor poate contribui la cultivarea unei comunicări mai sănătoase și funcționale în cadrul familiei. În cele din urmă, dezvoltarea unei comunicări deschise și de susținere pune bazele unor legături familiale mai puternice și un bun echilibru emoțional.
Descoperirea tiparelor de comunicare și schimbarea acestora se poate realiza în stil sistemic, cu ajutorul genogramei de familie și ședințelor de terapie de familie, unde membrii familiei își fac timp, spațiu și colaborează pentru crearea unui mediu mai armonios, cu reguli de comun acord, care să susțină dezvoltarea fiecarui membru în parte și a grupului în totalitate.
