Lună: decembrie 2017 (page 2 of 2)

Violența domestică – o campanie de conștientizare

M-am alăturat, cu mult drag si cu deschidere, campaniei *Mami, de ce plângi?*, inițiată de Raluca Bădița de la www.cocktaildeviata.com . Consider că o campanie de conștientizare privitor la violența domestică trebuie susținută cu toate mijloacele într-o societate mult prea tolerantă cu agresorii și mult prea aspră cu persoanele agresate. Nu înțelegem ce se întâmplă cu adevărat în cazurile de abuz cu un individ.  Și ce nu înțelegem, nu tolerăm sau interpretăm  eronat.  De aceea mi-am dorit să pot veni cu ceea ce am cunoscut, înțeles și intuit în legătură cu situațiile de violență domestică și impactul lor asupra victimelor.

“Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Margaret Atwood.

În continuare trăim într-o lume în care bărbatul este apreciat, onorat și sărbătorit mai mult decât femeia, de la venirea sa pe lume și până la încheierea socotelilor sale lumești.

Și femeile sunt prinse în această adulație a masculinității din foarte multe motive. Unul foarte puternic constă în ceea ce surprindea Margaret Atwood foarte bine: vulnerabilitatea femeilor. Fiindcă femeile se tem de bărbați și au nevoie să își asigure supraviețuirea. Iar cu un partener ele nu mai sunt la fel de expuse. Dacă partenerul se dovedește a fi abuziv ați crede probabil că  șansa de supraviețuire a femeii ar fi legată de decizia de a pleca. Studiile arată că în 70% din cazuri, vătămarea gravă și uciderea, au loc după ce victimele își părăsesc abuzatorii. Deci supraviețuirea obligă femeia la un parteneriat, fie el chiar cu un bărbat abuziv.

Un alt răspuns e în dependența femeilor de un bărbat, fără de care viața ar fi prea greu sau chiar imposibil de trăit. Mentalitatea aceasta a perforat latura actionalā a multor generații, lasându-le să trăiască doar prin proiecție aspirațiile, perspectivele și nevoia de recunoaștere.  E clar că o credință puternică într-o lume a bărbaților va face incertă situația oricărei femei care încearcă să se autonomizeze.

Singuratatea este o altă chestiune bagatelizată astăzi, într-o lume care promovează autonomia fără să îi pătrundă sensul. Dar singurătatea stârnește temeri și conduce către decizii de tipul *mai bine cu rău, decât fără rău*. Ochiul miop al omului contemporan găsește încă deranjantă femeia fără partener; mai deranjantă chiar decât pe cea cu partener care o abuzează.

Asta spune ceva despre ceea ce se așteaptă de la noi și, dacă avem mintea deschisă, ne spune și  despre cât poate fi de dificilă decizia de ieșire dintr-o relație abuzivă. Dincolo de abuz, pe o femeie îndurerată, nu o așteaptă doar o viață solitară și grea, ci și multe critici și neacceptare.

“Unde e putere, nu e dragoste” C.G.Jung. Și relațiile abuzive am spune că vin că o confirmare a acestui fapt. În realitate, cei care trăiesc aceste relații dramatice, susțin că cele două -dragostea și puterea- au fost trăite și simțite cu o intensitate și o încărcătură deosebită. Multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre perioadele minunate, urmate de momente groaznice. Nimeni nu stă fiindcă îi e bine cu *răul*. Majoritatea femeilor rămân pentru că cred în partea bună a relației și a bărbatului de lângă ele. Unele consideră că latura lui violentă se justifică prin prisma trecutului dureros și se conving că, iubindu-l necondiționat si oferindu-i suport și acceptare, această latură va fi anihilată. Cu toții sperăm în binele oamenilor de lângă noi și intrăm în relații cu speranță. Femeile abuzate nu diferă de cele care sunt în relații funcționale din acest punct se vedere.

Cercetătorii susțin că cei mai expuși la riscul violenței domestice sunt cei care, în copilărie și pe parcursul dezvoltării lor, au asistat la violență domestică. În istoricul victimelor gasim abuzuri (verbale, fizice și uneori sexuale), neglijență și lipsă de iubire din partea părinților sau a îngrijitorilor lor.

Un astfel de istoric îl regăsim și în victimele adicției. Și nu întâmplător foarte multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre sentimentul de dependență care sfâșie și doboară orice argument, pledoarie și rațiune și asigură întoarcerea lor lângă partener. Fiindcă să fii iubit e mai mult decât un deziderat pentru un copil neiubit. Totul se învârte în jurul golului și durerii de a nu fi iubit și apreciat. Pentru mulți e un paradox. Să ai nevoie să fii iubit și să alegi să rămâi cu un om care nu te iubește.

Asta fiindcă cei mulți privesc din afară; și unii au nevoie să privească din afară pentru că tematica e și în ei și i-ar atinge mult prea adânc. Din afară, deseori, bărbații abuzivi sunt brute care nu se pot controla sau băieți buni care au fost provocați. Dinăuntru lucrurile stau altfel.

De ce nu pleacă femeile abuzate?

Unele femei abuzate se disociază complet de durerea pe care abuzatorul le-o cauzează. Este ca și cum nu ar fi prezente la propria lor suferință. Este un mecanism care permite unora dintre victime să facă față suferințelor. Poate că psihicul nu ar fi făcut față unui astfel de atac și am fi asistat la o destructurare sau la pulsiuni de moarte. Mecanismele de coping asigură supraviețuirea și trebuie văzute că atare. Nu lăsăm omul fără mecanismele proprii lui, dacă nu avem cum să îl susținem altfel, dacă nu putem să îi oferim ceva în schimb.

Alte femei au trăsături de personalitate dependentă. Femeia co-dependenta este convinsă că nu are suficiente resurse pentru ca existența ei să fie ridicată pe propriile ei picioare. Nu poate alege singură, nu poate face lucruri pentru ea, nu are suficientă încredere în ceea ce poate vorbi, gândi sau fi. Și are foarte multă admirație și fascinație pentru cei care o fac cu dezinvoltură și mare aplomb, adică pentru narcisici.  Trăsăturile narcisice se construiesc pe același fundament de neglijență și abuz din copilărie. Narcisicul crede despre el numai de bine, iar despre ceilalți crede că trebuie să îi fie recunoscători că el există în viața lor. Nu își va asuma nici o eroare și nici nu se va îndrepta, pentru că totul legat de el e perfect. Va fi foarte furios dacă cineva îi știrbește în vreun fel imaginea și o va apăra cu orice preț.

 Aud deseori “am făcut cea mai bună alegere pentru copiii mei, fiindcă ei aveau nevoie de tată”. Întrebați mai devreme sau mai târziu, copiii vor spune că își doreau ca părinții să fi fost separați și să nu își mai vadă mama tratată rău. Ce s-a întâmplat? Mama, deseori cu o personalitate dependentă si o atitudine de idealizare a masculinitații, se temea de fapt pentru ea, pentru copilul dependent si neputincios din ea, rămas fără îngrijitor. Neputând lua decizii singură și nevazandu-si viața fără un partener, ea alege în mod inconștient pentru ea si dependență ei, în defavoarea ei în mod real și a copiilor.

Sunt și femei care au avut neșansa interacțiunii doar cu bărbați abuzivi de-a lungul întregii dezvoltări timpurii. Pentru ele relațiile abuzive sunt firești. Altceva nu au cunoscut.
Pentru cei feriți de astfel de drame poate părea straniu. Dar suntem creaturi rutiniere; ne obișnuim inclusiv cu viața  rea și ne e foarte greu să visăm si să acționăm în afara unei zone în care stim cum funcționează lucrurile. Foarte multe din opiniile și credințele noastre sunt preluate sau vin pe fondul experienței proprii. Când oriunde ai fost ai găsit un bărbat violent, atunci vei ajunge să crezi că e firesc că bărbatul să fie violent.

Stima de sine scăzută, sentimentul că nu merită mai mult sau mai bun, teama de eșec și vina enormă; toate conduc către decizia de a accepta un partener abuziv și a tolera abuzurile.

Un aspect foarte important este acela că, deseori, victimele supuse abuzurilor ani la rând ajung să  sufere de sindrom post-traumatic, precum soldații după un război. Întreaga lor structură interioară se clatină sub munții de îndoială, vină și regrete. Fiindcă abuzurile distrug ființa pe dinăuntru și pe dinafară. Sunt cercetări recente care demonstrează că victimele violenței domestice au probleme de sănătatea mult după ce au încheiat relațiile abuzive. Iar atacurile asupra identității, personalității și capacității victimei, fac ca ea să nu se mai perceapă pe sine în mod realist și nici pe ceilalți și să nu mai aibă încredere în propriile idei, soluții și atitudini.

Prietenii la nevoie se cunosc – judecători sau critici?

Aceste aspecte mentionate,  inconștiente dar foarte puternice,  mi-aș dori să ajungă  la cei apropiați ai victimelor violenței domestice. Pentru că cei apropiați pot acționa ca suport, ghid și intermediar.

Din păcate, de cele mai multe ori  chiar cei dragi cad pradă mentalităților înguste.  *De ce stai dacă se poartă așa? Așa îți trebuie atunci…* Am putea vorbi despre o alegere dacă  nu ar fi totul atât de puțin conștient și dacă identitatea omului care suferă nu ar fi fost atinsă. Dar nu este așa în acest caz și critica nu face decât să stîrnească și mai multa îndoială legată de ceea ce poate și ceea ce trebuie să facă persoana abuzata.

Fiindcă nu e nimeni cu adevărat în tabăra femeii agresate, dacă cei care îi vor binele nu reusesc să vadă binele din ea și să i-l reflecte înapoi.
Deja criticată de agresor, cea care primește în loc de suport critică, va alege să se izoleze și să se ascundă de așa zișii prieteni. Și de cele mai multe ori această tăinuire a evenimentelor se dovedește a fi tragică în final.

Femeile abuzate nu au nevoie de critică, presiune, manipulare sau control. Au parte deja de asta de la agresor. Ele au nevoie să fie susținute, conținute și acceptate.

Nu avem compasiune când luăm decizii pentru ceilalți. Avem compasiune când îi însoțim cu blândețe și îi oglindim până în punctul în care pot alege pentru ei.

“Fii blând. Toti cei pe care îi întâlnești poartă un război despre care nu știi nimic.”

Urgențe medicale – noțiuni de prim-ajutor

Cei mai bine cheltuiți 100 de lei pentru copiii mei nu au fost pe jucării, haine sau mâncare. Au fost cei pe care i-am dat pe un curs de prim-ajutor ținut de Asociația de Pediatrie și Consultanță în Alăptare .

Roxana Hristianovici, medic pediatru, a fost un orator foarte agreabil. Cursul este bine structurat și până la finalul celor 3 ore reușisem să înțeleg cum trebuie procedat în cazul căzăturilor, arsurilor, ingestiei de substanțe sau obiecte, mușcăturilor, capușelor și cum se acordă primul ajutor în caz de accident. În acest timp medicul ne-a prezentat teoria, ne-a raspuns la întrebări, ne-a spus exact unde trebuie să mergem în funcție de urgență și am exersat, fiecare dintre noi, manevrele de intervenție.

 Mi-am dat seama cu această ocazie că, pusă în fața unor decizii rapide, le-aș fi luat pe cele greșite. Sunt foarte recunoscătoare că nu m-am confruntat cu situațiile în cauză până acum si recunoscătoare că am participat la acest curs.
Din recunoștință și din nevoia ca informațiile să ajungă , măcar parțial, către cei care nu au posibilitatea să participe, scriu acest articol astăzi.

 Noi psihologii vorbim cel mai des mamelor despre intuiție și instincte, resurse deosebit de valoroase în relația cu copilul. Dar e important de menționat faptul că nu avem acces la intuiție și instincte mereu. De fapt e foarte greu uneori cand suntem copleșiți de teamă să ne conectăm la liniștea din noi pentru a recepționa orice. De aceea e bine să ne informăm și să apelăm la specialiști.

Uneori cea mai bună cale de a fi părinte e să îți recunoști limitările și să ceri păreri.

În situațiile limită, când viața copilului poate depinde de acțiunile noastre, e bine să  ne putem baza pe ceva mai mult decât doar pe ceea ce simțim.
Nu pot reda cursul integral și nu pot susține cu video-uri manevrele de urgență. Pentru asta trebuie să mergeți la unul dintre evenimentele asociației, afișate pe pagina lor de fb. Dar incerc să fac un rezumat și să redau tot ce mi s-a parut important.

Începem cu CĂZĂTURILE. Precum nu prea există babe frumoase (mă rog, cu elanul chirurgiei estetice or mai fi), nu prea sunt nici copii care să nu cadă.  Medicul spune că doua lucruri sunt importante când cade copilul: de la ce înălțime a cazut și care a fost reacția de după.  Ideea e în felul următor: dacă e suit copilul pe masă și masa are 1.20…si copilul are 80 de cm, înseamnă că vorbim de un copil de 1 an si jumatate care a căzut de la 2 metri, ceea ce e foarte periculos. E important de știut că astfel se calculează înălțimea maximă.  În acest caz, medicul spune că  nu trebuie să stai la discuții. Ai luat copilul și ai fugit la spital. Lasă-i pe ei să îți conforme sau infirme un traumatism cranian.

Apoi e foarte relevant dacă copilul a plâns sau țipat imediat sau dacă reacția lui a venit după ceva timp. Dacă nu erai lângă el si ai auzit poc!, după care a început să plângă după ce ai ajuns tu în cameră, nu ai de unde să știi ce s-a întâmplat între momentul loviturii și momentul în care ai ajuns. Copilul putea să fi fost inconștient.

Dacă nu ai fost de față și nu ai martori, atunci sunt câțiva indici care te pot trimite pe pista suspiciunii de traumatism cerebral:

Vărsăturile în jet, o pupila dilatată, mersul legănat.

Ce se recomandă? CT de urgență. Singurul spital din București unde există anestezist non stop si se face la orice oră CT e Bagdasar Arsenie. De aceea e bine în caz de căzături să mergem direct acolo.

Apropo de cazaturi, medicul a facut un comentariu important. Spunea că dacă un copil de 8-10 luni își rupe mâna, trebuie verificat dacă nu cumva are rahitism. E o vârstă la care oasele ar trebui să prezinte o flexibilitate mare. Deci mare atenție și la aspecte conexe căzăturilor care ne pot vorbi despre alte probleme de sănătate ale copilului.

În privința FRACTURILOR am primit informații despre ce riscuri sunt atunci când îi aruncam în joacă în sus sau când îi purtăm de mână pe sus peste obstacole. Deși pare distractiv, se poate ușor transforma într-un coșmar, pentru că riscul de vătămare e mare. Pentru fracturi mergem cu copiii la Gr. Alexandrescu și la Budimex la Ortopedie, nu la camera de gardă.

INGERAREA DE SUBSTANȚE și ÎNECAREA CU OBIECTE sperie toate mamele. E important să știm cum să efectuăm manevrele și variantele pentru copii mici și bebeluși, pentru că în funcție de mărime și înălțime ele sunt diferite.  În primul rând,  dacă copilul are ceva în gură , nu țipăm la copil și nu încercăm să scoatem forțat obiectul din gura. Copilul se poate speria și aspira obiectul respectiv și asta poate fi mult mai vătămător decât dacă el ajungea în tubul digestiv. Roxana ne sfătuiește deci să ne rugăm de copil, ca un milog în zi de sărbătoare, până când ne *miluieste* cu prada lui. De altfel, mare atenție, același lucru se poate întâmpla și la clasica palmă pe spate aplicată copilului care tușește

În al doilea rând e foarte important, dacă o substanță sau obiect, au fost deja înghițite, să reținem oră exactă la care s-a întâmplat asta. De exemplu dacă s-a ingerat detergent, gel de duș sau săpun 2 ore nu se administrează nimic. De ce? Pentru că lichidele în combinație cu săpunul sau detergentul duc la formarea de baloane. Nu e o glumă. E o realitate extrem de crudă – baloanele de săpun, clăbucii, vor ieși pe gură și nas și copilul trăiește spaima sufocării. Deci in cazul în care a înghițit la baie un pic de gel de duș sau săpun e bine să ne aducem aminte că diareea pe care ar putea-o provoca substanța ajunsă în sistemul digestiv e un efect minor pe lângă cel obținut dacă intervenim.

Ora ingerării unei substanțe e foarte important de reținut și anunțat când ajungem la urgențe. Și în principiu nu luăm nici o decizie noi. Medicul dădea exemplul substanțelor corozive și al vehiculatei opțiuni *dă-i lapte să scoată ce a înghițit*. Substanțele corozive ard când intră și ard când ies. Vă puteți imagina ce consecințe groaznice pot fi in acest caz. Mai mult, doctorul spunea că laptele e folosit pentru că e gândit a neutraliza substanțele acide. Lucru adevărat, doar că procesul de neutralizare degajă căldură….deci arde. Încă un motiv pentru ca primul lucru pe care îl facem să fie să apelăm Toxapel.

Privitor la ARSURI. Primul lucru care îmi trecea prin cap la ideea că un copil s-ar arde era să aplic sprayul meu de nădejde, pe care îl am în bucătărie mereu, Oxymed. Greșit! Greșit să aplicăm pe arsurile copilului orice și greșit să evaluăm noi arsurile copilului. De ce nu spray, nu galbenele, nu nimic? Pentru că pot modifica aspectul arsurii. Aspectul arsurii e cel mai important indiciu în evaluarea gradului și profunzimii arsurii și conduce în mod direct la selectarea tratamentului. Deci dacă modificam aspectul, chirurgul poate lua o decizie greșită. Nu putem evalua singuri arsura in funcție de răspunsul copilului.… dacă arsura e in profunzime, terminațiile nervoase sunt afectate și copilul nu simte durere! Ce facem dacă copilul se arde? Punem arsura sub jet de apă, după care mergem la spital. E indicat să îi dăm și un calmant copilului, pentru că arsurile pot fi foarte dureroase. Pentru a evita contactul cu praful sau dacă e vânt afară, putem aplica o folie alimentară peste arsură până la medic.

În privința CĂPUȘELOR, eu ca și mulți alții, aș fi fost tentată să scot singură în cel mai rapid mod posibil căpușa de pe corpul copilului. Iar greșit! Orice deranj adus căpușei va declanșa mecanismul ei de apărare. Acesta constă în eliberarea de anestezic în corpul gazdei. Căpușa consideră că acționezi pentru că acțiunea ei provoacă durere. Doar că, dacă căpușa este purtătoare de boală, șansa ca ea să fie transmisă crește odată cu numărul eliberărilor de anestezic. De aceea e foarte important să ne prezentăm la chirurgie, bucureștenii vor apela la secția spitalului Grigore Alexandrescu pentru intervenție.  Dacă copilul sau cineva din anturajul său a îndepărtat deja căpușa, e cazul să fie făcută o evaluare pe o secție de boli infecțioase (Matei Balș), de pe care veți pleca cu un tratament și, cel mai probabil, o recomandare de testare a boreliozei la 6 săptămâni după înțepătură.

Informațiile astea m-au pus pe gânduri. Câte informații greșite s-au transformat în convingeri de-a lungul timpului și ce consecințe pot avea ele aplicate? Nu e suficient să avem acces la informații, trebuie să și reevaluăm gradul nostru de dezinformare și limitările noastre pentru a absorbi ceea ce e corect.

 Multă  sănătate puilor voștri și multă putere de selecție a informației relevante pentru ei!

Moș Crăciun mai e bun?

Cel mai popular subiect de săptămâna asta de pe grupurile de mame este dilema legată de povestea lui Moș Crăciun. O spunem sau nu? Dacă am spus-o, o susținem până la adânci bătrâneți? Le facem un bine sau un rău? Aducem magie in viața lor sau neîncredere?

 Moș Crăciun a devenit stresant pentru mame!

 Ceea ce e trist, pentru că avem cu toții nevoie de mituri și magie. Și de mai puțin stres, mai ales noi mamele!

 După mine o cauză a acestei dileme este informația trunchiată, transmisă de psihologi și consilieri, în articole pro sau contra vehemente, pe de o parte. Și o altă cauză este starea de alertă a părintelui modern, care se teme că orice se poate transforma într-o traumă. De la rotofeiul bunic generos și misterios, capabil să anime imaginația și câteva săptămâni de iarnă a milioane de copii, Moș Crăciun s-a transformat într-un posibil factor de trauma și un element distrugător al relației părinte-copil.

 Cel mai mare bine pe care și-l poate face un părinte sieși și îl poate face copilului este să fie flexibil. Asta este părerea mea. Flexibilitatea ne fericeste, întinerește și înțelepțește. E o cheie de aur care deschide multe uși.  Așa că, indiferent ce dilemă aveți vizavi de o teorie, un concept, o poveste, o întâmplare, o situație, eu vă sfătuiesc să intrați în camera reflectării folosind cheia asta. Și eu voi încerca să fiu flexibilă cu… Moș Crăciun.

 Moș Crăciun e o legendă, nu o poveste. Iar o legendă nu e o minciună, nu e o invenție. O legendă are la baza un adevăr social; are ca punct de plecare un personaj sau un eveniment real. În cazul nostru, legenda pleacă de la viața sfântului Nicolae. De aceea, cei care o spun nu sunt mincinoși. Totuși există riscul ca ei să devină mincinoși, în funcție de ceea ce aleg să transmită, în funcție de motivele pentru care aleg să transmită și mai ales, dacă nu cred și trăiesc ceea ce transmit.

 Riscul apare deci atunci când părinții aleg să *livreze* legenda lui Moș Crăciun fără să o pună în act în viața reală.
Empatia, generozitatea, disponibilitatea degeaba sunt povestite copiilor, dacă nu sunt trăite. Cu siguranță știți și voi câteva povești dramatice ale unor copii ce par a avea “totul”. Drama pleacă de la lipsa de afecțiune, atenție și conexiune autentică. Deși ei probabil au primit orice lucru și-au dorit de Crăciun, nu au primit și ce au avut nevoie; prin asta lor le-a fost *furat* Crăciunul parțial. Darul adus de Moșul lor nu e onest, dezinteresat și oferit cu bucurie, ci e menit a compensa aceste lipsuri din viața lor, care dor. Și deseori vom observa cum copilul nici nu îl apreciază, îl strica repede sau îl ignoră, ori cere repede altceva. Fiindcă, prin acest dar, părintele prea ocupat își spală absențele, iar copilul nu se lasă păcălit și reactualizează cererea lui….doar că părintele nu o înțelege și îi reproșează lipsa de apreciere. Aceeași lipsă de apreciere pe care o sancționează și copilul prin respingerea jucăriei. Nevoia lui reală este de mamă și tată, nu de cadouri.

 Cadourile sunt dorințe împlinite, nu nevoi. Legenda lui Moș Crăciun, care are la bază viața sfântul Nicolae ce și-a împărțit averea săracilor, s–a conturat  dintr-o nevoie a oamenilor.

 Oamenii au nevoie de empatie, generozitate, altruism. Oamenii au nevoie de dragoste. A fi iubit înseamnă în fapt a fi văzut, ascultat și apreciat. Moș Crăciun, cel din legendă, asta ne aduce: dragoste. Moșul ne ascultă (dorința), ne vede (“he sees you”) și știe totul despre noi(“he knows If you’ve been good or bad”). Oare nu asta vrea și are nevoie un copil de la părinții săi? Înțelegem cum, aducând doar darul, și fără să vedem, auzim și simțim copilul, îi furnizăm acestuia un moș Crăciun fals. Iar asta va mări prăpastia dintre noi și copil.

 Deci, dacă nu sunteți capabili să îl și trăiți pe Moș Crăciun, eu vă sfătuiesc să vă asumați acest lucru și să nu spuneți copilului despre Moș Crăciun. A-l lăsa fără Moș Crăciun e o opțiune onestă în cazul acesta, iar onestitatea și asumarea sunt și ele valori importante.

 Diferența dintre o legendă și o poveste stă în aceea că legenda pleacă de la un personaj sau eveniment real și are elemente reale, iar povestea este o creație ireală, inventată în totalitate. Eu cred că moș Crăciun *netraumatic* este cel al legendei și de acela trebuie să vorbim copiilor. Spun asta pentru că copiii sancționează minciună și păcăleala și au un excepțional radar pentru ceea ce e neautentic. Nu pot să nu mă întreb de ce părinții înfloresc povestea lui Moș Crăciun și depun eforturi considerabile uneori spre a face asta? Deseori am constatat că înfloriturile se realizează cu scopul de a obține ceva de la copil. Părinții vor să se folosească de Moș Crăciun pentru a obține *cumințenia* sau docilitatea copilului. Ei își fac lor înșiși *daruri* cu acest moș Crăciun prezentat copilului. În loc să creeze o legătură puternică, în baza căreia sa existe încredere și cooperare, părintele își avertizează copilul că Moșul vede că e rău. Și cu asta totul se rezolvă mult mai ușor, nu? Ăsta e moș Crăciun *traumatic*, de a cărui existență are nevoie părintele, care încearcă să îl *țină în viață* cât mai mult timp, pentru a-l exploata. Când cel care a cunoscut un astfel de Moș Crăciun, de care se temea și pentru care se limita și se *strunea*,  primește vestea că el nici măcar nu e real, va fi furios.

 În concluzie, dacă îl trăim pe Moș Crăciun, și nu doar de sărbători, dacă nu cădem pradă tentației de a trage foloase de pe urma lui, dacă suntem onești cu noi înșine și cu copiii, atunci putem să le spunem celor mici despre Moș Crăciun cu toată încrederea.

  • Putem să le spunem că Moș Crăciun există dacă credem in el, stârnindu-le astfel imaginația și fiind totodată și sinceri. 
  • Putem să le vorbim despre viața sfântului Nicolae.
  • Putem să le spunem că Moș Crăciun este un simbol și să le vorbim despre valorile pe care le simbolizează.
  • Putem să le spunem că nu știm dacă moș Crăciun există, dar că despre el se vorbește de sute de ani și să căutăm împreună cu ei informații despre el în diferite culturi. 

Și sunt sigură că mai sunt modalități prin care putem alege să fim sinceri, să le oferim magie și să le stimulăm imaginația, și să trăim legenda împreună cu ei. Rămâne să le descoperim fiecare.

 În ceea ce privește acei părinți care au spus si susținut povestea *înflorită*, iar copiii au crescut și își doresc ca vestea să nu îi supere, mă tem că nu există o cale de a nu-i supăra. Fiindcă e firesc ca un copil să simtă tristețe când moș Crăciun cu care el comunică, moare. A spune că moare nu este o dramatizare, pentru că ei o resimt ca o moarte. Ne chinuim să îi convingem  că moș crăciun e un om real și ei ajung să creadă asta, fiindcă își cred părintele. Apoi un om în carne și oase, cu care vorbești(prin scrisori), care te vizitează(părintele ti-a confirmat asta), îți aduce daruri si îți mănâncă prăjiturile cu lapte , dispare dintr-odată. Asta, în viața reală, se întâmplă doar când cineva moare. Și atunci e cazul să le acceptăm copiilor suferința și să îi sprijinim, nu să facem totul ca ei să nu o trăiască. Eu consider că nu e important să îi scutim de suferință, ci să le-o acceptăm.

 Și e la fel de important ca vestea inexistenței lui Moș Crăciun, cel inventat, să fie transmisă de părinte. E o chestiune de asumare și o șansă de revalorizare a simbolului Moș Crăciun. Ne-am asumat cu bucurie introducerea poveștii, e cazul să ne asumăm și retragerea ei. E o chestiune responsabilă și, dacă vrem să creștem viitori adulți responsabili, cu un caracter puternic, e important să ne asumăm alegerile. De altfel e un bun prilej pentru a transmite în mod corect legenda lui Moș Crăciun și a valorilor reale. Relația nu se va știrbi astfel, ea se va îmbogăți, după un moment de cumpănă. Totul e să ne amintim că ai noștri copii nu vor decât să fie văzuți, ascultați și apreciați. Și poate e important să ne amintim și că copiii noștri abia așteaptă să ne ierte, fiindcă ei abia așteaptă să ne reconectam. De altfel nu faptul că greșim e atât de rău, pentru că din greșeală învățăm, dar faptul că persistăm în greșeală ne face viața grea.

 Moș Crăciun mai e bun dacă și tu ești!

Și pentru că moș Crăciun are nevoie de ajutoare, vă mărturisesc că de 3 ani încoace, spiridușii care mă ajută să ofer daruri unice și personalizate, îi găsesc pe grupul WAHM. Spiridușii sunt chiar mamele antreprenoare, mamele care lucrează de acasă sau mame freelanceri. Vi le recomand cu mare drag!

Newer posts »

© 2019 Blog de Psiholog

Theme by Anders NorenUp ↑

Suna psihologul
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox