Arhive categorii: General

Motivele pentru care un copil se poartă *URÂT*

Când copiii au un comportament nedorit trebuie să ne activăm curiozitatea, nu autoritatea.

Dacă un angajat trântește și pufnește la servici, colegii și șeful vor fi intrigați; nu îl vor trimite acasă, vor încerca să afle ce se întâmplă cu el și poate chiar îl vor ajuta. (asta într-o firmă în care merită să rămâi!).

De ce acum? De ce aici? De ce azi? De ce așa? Ce e în spatele acestui comportament?


Dacă aflăm sursa, putem furniza informații, putem avea empatie și astfel ieșim din furie și putem însoți blând.

„The opposite of anger is not calmness, its empathy.” Oz M.

Iată 3 motive care se află de obicei în spatele comportamentelor nedorite la copii:

Lipsa de informații sau vârsta prea mică pentru a retine informația.

Un copil mic traversează strada cu bicicleta de plastic fără să verifice dacă vin mașini. Pentru că e mic se poate ca informația să nu se fi fixat încă și în acest caz trebuie să îi reactualizăm regula la traversare.

Țineți minte că mașinile au intrat în conștiința umană acum 250 de ani. Creierul reptilian care asigură supraviețuirea reacționează mai repede la apariția unui păianjen în colțul peretelui decât la zgomotul unei mașini pe stradă. Acesta este motivul pentru care trebuie să readucem în discuție constant regulile de circulație. (valabil nu doar pentru copiii mici).

Tip: pentru copiii mici putem scurta propozițiile la un minim de 4-5 cuvinte. ” Atentie! Ne oprim! Vin mașini!”

Copilul este supărat(rănit, gelos, speriat, descurajat, frustrat).

Un copil de 5 ani fuge, vorbește tare și mișcă lucrurile din cabinetul unui doctor. Copilul este speriat. Asociază cabinetul cu investigații și intervenții din trecut. Putem să discutăm de acasă despre vizita la doctor și ce seva întâmpla în cadrul acestei vizite. Plânsul și o discuție despre teama vor fi mai ușor de conținut în mediul de acasă și vor avea efecte benefice asupra copilului.

Copilul încearcă să compenseze pentru o nevoie nesatisfăcută (mâncare, atenție, apropiere, stimulare, autonomie, mișcare, implicare)

Un copil de 8 ani se joacă foarte zgomotos în camera alăturată celei în care doarme tatăl său. Un copil de 8 ani poate înțelege, reține și respecta regulile. Însă el funcționează și după regulile interne, iar acestea au la bază nevoile. Nu poate respecta nevoia altcuiva dacă ea contravine cu o nevoie a sa, nesatisfăcută.( Mulți adulți funcționează la fel). Nevoia copilului este de conectare și implicare emoțională reală și o țipă cum poate.

Nu am niciun talent anume. Sunt doar extraordinar de curios. – Albert Einstein”

Simte fără să simți și iubește fără să fii iubit

Cărți de self help, traineri care îți rezolvă în câteva minute orice problema ai avea cu șeful, mama, copilul sau partenerul, rețete de anihilare a oricărei emoții negative astfel încât viața ta să fie toată un zâmbet și un soare! Toate pentru ca tu să devii independent, în control, relaxat, dar și puternic. Fiindcă nu ești bine! Ești dependent, fără control asupra emoțiilor tale și anxios. Trebuie să te repari! Trebuie să nu mai fii atât de sensibil!

În același timp, în care părinților li se cere autonomie, evoluție și schimbarea a ceea ce sunt, ei trebuie să le permită copiilor lor să își conștientizeze emoțiile, să se exprime liber, să îi accepte așa cum sunt, să îi ajute să trăiască autentic și să își accepte vulnerabilitatea.

Și unii se chinuie și pentru un timp reușesc, cu efort mare și consum de toate tipurile, să își înghită furia și frustrarea și să fie minunați. Cu ce cost însă?

În 2016 a apărut un studiu(×) realizat pe 247 perechi părinte-adolescent , a cărui concluzie a fost că empatia este corelată pozitiv cu stima de sine a părintelui și a copilului. Ne simțim bine despre noi și resursele noastre când facem ceea ce știm că este corect. În același timp empatia e corelată cu imunitate crescută la adolescenții din studiu, dar imunitate scăzută la părinții lor empatici.

Nu, eu nu cred că ne costă empatia în mod real. Cred că ne costă pseudoempatia, învățată în afara unei relații autentice, în care te întâlnești cu ea și o primești tu, ca să o poți oferi apoi și altuia. Ne costă empatia auzită și cuprinsă cu mintea, dar care nu ne-a atins sufletul. Ne costă empatia mimată, vorbită de noi când ea nu reflectă ceea ce simțim cu adevărat.

Ne costă scump fiecare lucru obținut cu puțin efort și puțină implicare.

Când tu ești bine, poți face bine. Îngrijește când îți este rău și îți va fi foarte greu. Când tu ești hrănit , poți hrăni și pe altul. Hrănește cand ești înfometat și vei avea resentimente. Când tu primești empatie, ai de dat. Oferă când nu ai primit și sacrificiul va naște, ca de fiecare dată, furie.

Ca să poți să fii bine trebuie să te investești într-o relație, să ai încredere, să renunți la control, să îți dai voie să simți, să îți dai voie să te întrebi chiar și când nu există răspuns.

Când îți dai voie să simți și îți recunoști ceea ce simți faci de fapt, ceea ce îngrijitorii tăi poate că nu au putut să facă, poate fi vindecător. Atât pentru tine, cât și pentru ei, fiindcă ai posibilitatea să ieși în sfârșit din scenariul victimă-abuzator.

Când îți dai voie să simți și ceea ce simți este furie, vinovăție, invidie și orice emoție negativă, ai șansa să înveți din ea. Dacă o eviți, amâni, astupi, pierzi această șansă. Dar lucrul cu emoția este dificil, presupune atenție asupra propriei persoane, prezență, voință, să aduci emoția negativă în relație, să fii primit cu ea. E un travaliu dificil, dar necesar ca apoi să poți accepta emoțiile altcuiva și să te concentrezi asupra lor.

„Vulnerabilitatea este locul de naștere al inovației, creativității și schimbării.” Brene Brown

Dacă nu avem curaj să devenim vulnerabili, pierdem. Iar această pierdere e resimțită și uneori manifestată în corp, cel care spune mereu adevărul, care e într-adevăr autentic.

Încercăm să creștem o generație cu mai multă empatie, dar n-o să ne iasă dacă credem că avem. Nu o să ne iasă nici dacă socotim că nu avem deloc. S-ar putea totuși să ne iasă dacă realizăm când ne e greu să o oferim și de ce, iar de ce-ul îl transformăm în acțiuni concrete. Și aia va fi benefic pentru toate generațiile.

Conștientizare, acceptare și transformare, nu evitare și perfecționare!

(×https://scholar.google.ro/scholar?q=study+%C3%AEn+empathy+parents+immunity+system&hl=ro&as_sdt=0&as_vis=1&oi=scholart#d=gs_qabs&u=%23p%3DL_FkFwsgU1IJ

Alăptarea – dragoste corp și suflet autentică

Toată lumea crede că știe ce înseamnă a alăpta, dar mulți cred și puțini știu.

Apropo de conectarea la resurse, dacă îi cer unui om al urbei să îmi spună câte ceva despre apa pe care o folosește zilnic îmi va spune sec că ea curge la robinet și e bună pentru spălat pe față. Iar un om de la Dunăre îmi va spune despre cât de hrănitoare, magică și împăciuitoare e apa cu corpul și sufletul său de ca și cum îi e mamă. Îmi va relata povești în care apa sau ceva legat de ea a avut un rol principal. Toți depindem de apă, dar orășeanul a uitat ori nu mai are respect pentru resursele naturale, crezând că a depășit, prin evolutia sa *spectaculoasa*, nevoia de apă . Orășeanul va râde de săteanul de pe malul Dunării.

Tot la fel, omul care face mișto-uri la adresa mamei ce alăptează lângă, e un om care se crede evoluat. Consideră că alăptarea e un lucru primitiv, de prost gust, neimportant și probabil ușor de înlocuit zilele acestea, când suntem atât de deștepți încât creăm substitut pentru orice.

Laptele matern poate fi înlocuit cu altceva dacă e musai, dar semnificațiile lui, trăirile pe care atașarea la sân le aduce cu sine, de ele avem nevoie toți, ca de apă și aer. Fiindcă alaptarea e dragoste manifestă. Alăptarea e conectare autentică, din dragoste și cu dragoste, la o altă ființă. Alăptarea unește doua corpuri într-unul singur, căci corpul mamei analizează imediat structura salivei bebelușului și răspunde prin modificări uimitoare, instant, realizând o formulă unică de hrană, menită a-i asigura exact ce are nevoie.

Ce vede publicul care se șochează când o mamă alăptează? Două corpuri care se unesc și formează unul singur cu dragoste și din dragoste.
Pentru cei care nu au trăit o astfel de conectare de dragoste mijlocită de corp și nu s-au putut apropia de a o cunoaște decât printr-un act sexual, ori sunt convinși că ăsta e singurul mod de a realiza o astfel de conectare , alăptarea poate părea de-a dreptul pornografica.

Voi realizați cam câtă revoltă se poate ascunde într-un om căruia i s-a făcut promisiunea dragostei prin naștere și i s-a anulat apoi? Nu doar pentru că nu a fost alăptat, ci pentru că mama refuză să îl vadă, simtă, audă, înțeleagă și respecte? Un copil când se naște se agață de mamă pentru că simte că e în siguranță cu ea, că va exista atâta vreme cât ea e acolo. Ce înseamnă să exiști dacă ți se neagă existența întregului și ești acceptat doar în părțile care corespund?

Senzația de pericol când ea dispare, el neputand să își procure nimic fără asistență, e reală. Toți oamenii s-au născut într-un corp care i-a îngrijit și le-a *ținut de cald*. Lipsa corpului mamei e dramatică pentru nou născut. Lipsa dragostei materne e dramatică pentru adult și naște furie și ostilitate. Despre drama copilului cu care mama nu se conecteaza autentic am scris pe larg si in articolul despre persoanele nevrotice  .

Ce se întâmplă cu durerea lipsei de dragoste maternă autentică?  Se îngroapă fără ceremonie, dar cu mare efort energetic, în inconștient.  Iar inconștientul presează mereu. Imagini a ceea ce e înăuntru ies țipătoare în afară și ne trezim înspăimântați,  furioși și uneori îndrăgostiți de cineva fără să știm de fapt de ce, iar apoi încercăm să ne explicăm,  interpretând. Cu cât e durerea mai mare, cu atât ne vom deturna de la interpretarea corectă.  Unde mai pui că cei care nu au avut parte de conectare empatică au mari dificultăți în a se conecta la resursele lor importante – cam greu să discutăm de intuiție . Ăsta e mecanismul proiecției – ce e înăuntru e acolo pentru că nu vrem să -l recunoaștem în noi,  ce e în afară putem condamna,  sancționa,  huli. Astfel omul ce vede o mamă alăptand se scandalizează și o sancționează. De fapt el își strigă durerea pe care imaginea dragostei autentică o provoacă în el.

Sexualizarea actului de alăptare e in mintea celor nu au cunoscut conectarea de dragoste reală și nu s-au putut apropia de ea decât *periferic*, prin sex.

Suprasexualizarea din zilele noastre are un sens. Ea maschează nevoi care nu sunt instinctuale, ci afective. Pentru că sexul nu e menit a se face cu unicul scop al reproducerii (hello!, locuim o planetă suprapopulata). Nu e menit a fi făcut cu scop recreativ, de alinare sau de demonstrație .  E menit a face dragoste – adică scopul cel mai important al său e să unească doi indivizi, să îi conecteze și să îi facă receptivi unul la celălalt. Ăsta e scopul său cel mai important și ratarea căruia e foarte dureroasă. Și nicicând n-a fost mai promovat, poate mai *făcut* și cu toate astea. …..mai ratat.

Cred foarte mult în această ipoteză a furiei omului neiubit la vederea iubirii, pe care o am în minte de ceva vreme. Trăim și gândim în asocieri și proiectăm prin disocieri.
Deseori când specialiștii vorbesc despre tantrumuri, vorbesc despre faptul că , nefiindu-i acceptat plânsul unui copil care ajunge adult, el va experimenta furie atunci când propriul copil va plânge. E de fapt frica de părintele insensibil cea pe care o retrăiește odată cu plânsul copilului său. Iar deseori la frică reacționăm cu furie și ostilitate (fight) , celebrul *fight, fight, freeze*.

Tot la fel, un copil neiubit simte că nu e iubit, e trist că nu e iubit; el va deveni anxios și furios. Furia asta va rămâne legată de nevoia lui de dragoste neimplinită pe parcursul întreagii sale existențe.

Când un om neiubit va asista la o dovadă de dragoste autentică va ieși la suprafață durerea lui imensă legată de lipsa de dragoste maternă. Această durere umple de revoltă.  Nu e nimic precum furia care să te scoată din tristețe și să te activeze, pentru a evita o depresie care izolează, blochează și apropie de moarte. Pentru că fugim de drame deseori pasandu-le altora. Iar aceia uneori sunt proprii copii. De aceea e important să ne analizăm gândurile și sentimentele și să ne asumăm limitările.

Alăptarea nu e singurul mod de conectare reală și semnificativă a mamei la copilul său. Dar importanța sa e mare pentru că e la baza formării individului. Există multe modalități prin care mama se va putea conecta autentic și va iubi copilul, de-a lungul vieții. Pentru că de fapt dragostea maternă autentică înseamnă a empatiza și a răspunde la nevoile observate în copil. Alăptarea realizează asta pe cele două planuri -fizic și psihic- răspunzând inclusiv nevoilor copilului pe care nici el nu și le cunoaște. De aceea e atât de importantă. Dar repet, nu e unica formă și imposibitatea alăptării nu este echivalentul unui start eșuat. În rolul de mamă învățăm mereu și câteodată provocările sunt mari, trecutul se cere vindecat și presiunea rănilor vechi e mare, iar eșecurile fac parte din orice schiță a succesului.
O mamă trebuie să fie mereu atentă la și să răspundă nevoilor copilului. Asta nu se întâmplă doar în primii ani de viață. Un copil abandonat de o mamă care l-a alăptat 5 ani va fi tot un copil abandonat și va suferi la fel de mult. La fel, un copil alăptat căruia nu i se permite să exploreze, să își folosească resursele creative , fiindcă mama alege ce e bine pentru copil, ținând cont de experiența ei și nu de resursele lui, se va simți neacceptat și neiubit. Deci *te văd, te aud, te simt, te iubesc așa cum ești*nu trebuie să se termine după o perioadă de alăptare. Alăptarea e doar începutul. Iar conectarea de dragoste maternă autentică incepe mai ușor , mai lin, cu alăptarea.

Așa că oamenii care sunt deranjați de alăptarea în public nu sunt neapărat oameni răi, perverși sau superficiali. Mai degrabă sunt, după mine, oameni care suferă de lipsă de dragoste și care au împietrit în propria amărăciune. Nu e de datoria noastră să îi alinăm, cum nu e de datoria lor să ne confirme că ceea ce facem și ceea ce suntem e acceptabil. Pentru că o mamă care știe cine e și ce face, va fi deranjată dar nu se va scandaliza dacă e respinsă sau etichetata din pricină că alăptează. O mamă care întâlnește un om încruntat e bine să țină minte să nu îl ia cu ea. Să îl lase acolo, în încrâncenarea și ostilitatea lui. Ea are suficiente lucruri de făcut și de gândit cu puii ei.

L-am alăptat pe D. un an, până când lactația a scăzut în sarcină, și el s-a autoînțărcat. A fost frumos, dar fiind prima dată, nu am fost suficient de relaxată pentru a trăi experiența pe de-a-ntregul. Cu M. am avut dificultăți inițial, dar sfaturile consultantului în alăptare au funcționat. Zilele trecute s-au făcut 11 luni de alăptare frumoasă și lină cu M. Când mă gândesc că , la un moment dat, nu voi mai alăpta pe niciunul dintre copii, îmi dau lacrimile. Pentru că e prin alăptare noi ne-am umplut sufletele de celălalt. E o atingere invizibilă de suflete care se petrece în timp ce îți privești copilul hrănindu-se cu tine. E un fel de a da fără a te pierde, ci câștigându-te. Tot pe tine, dar mai bun. Pentru că dragostea dăruită și primită ne face în mod real mai buni. Îmi va fi dor….

 

Televizorul – o bonă supraprotectoare care crește copii fără imaginație

Stă pe mine in poziție turcească,cu un deget în nas și urmărește fermecat cântecelele cu numărătoarea în engleză. Dacă îl întreb câți ani are zice *two*, evident, ca personajele ochioase de la tv. Nu mai are stare și îmi alunecă pe picioare până la capătul patului, unde poposește pe mochetă, cu capul dat pe spate, sub televizor. „Ești prea aproape de televizor”, strig eu, și se întoarce pe pernă, ca o pisică plictisită, mustăcind a cicăleala. Dacă ar fi motan, ar da enervat din coadă. Îl cred și asta pentru că e plin de energie pe care nu are unde să o consume.

E toamnă și cădem pradă tentației *ecranelor* și asta mă neliniștește, fiindcă eu văd cat de izolați suntem în societate, fiecare cu ochii într-un ecran.

Mi-a rămas în cap o chestiune dintr-un interviu cu un doctor despre timpul pe care copilul îl petrece la televizor. Spunea că dacă vrei să îți vezi de ale tale și lași copilul la TV, va ajunge să construiască o relație cu el. O relație cu implicații negative în restul relațiilor.

Până la urmă tv-ul e o *bonă* supraprotectoare, care nu interacționează cu copilul, care îi limitează orizonturile, imaginația și îl stimulează către efort și acțiune. Unde mai pui că îl distrează și îl învață lucruri, iar asta e partea pozitivă care îi dă șansa să aibă impact negativ asupra copiilor și a imaginației lor neutilizate.

Dar partea cea mai tristă aveam să o văd abia când am stins televizorul. Fiindcă amintindu-mi de spusele doctorului, am făcut un efort și l-am închis. Ce s-a întâmplat? Mai întâi a luat o mașinuță și a plimbat-o pe calorifer, apoi a început să cânte. Cântând, s- a suit pe pat și a început să sară pe ritmul melodiei compuse de el. După ce s-a săturat a venit și m-a pupat, s-a uitat în ochii mei și a început să îmi prezinte camera.

Fiindcă atunci când bona pleacă, ți se deschide lumea și camera de transformă într-o insulă cu comori și oamenii din ea se trezesc și pot fi primiți cu mesajele lor vizibile și invizibile.

Se vorbește des despre legătura dintre rezultatele academice și utilizarea ecranelor. Și asta pentru că, în mod evident, copilul nu trebuie să facă nici un efort -fizic, intelectual, creativ- pentru a primi o poveste distractivă. Ceea ce deschide apetitul pentru un astfel de confort. Și e o corelație care trebuie subliniată pentru binele societății și al individului.
Dar nu se vorbește atât de des despre legătura dintre ecrane și dificultatea de a relaționa. Pentru că ecranul te răpește și te suspendă într-o lume de culori și sunete că într-un vis. Și pentru că ești în lumea viselor, nu poți intra în relație cu ceilalți.
Lumea imaginară e grozavă pentru copii, dar cu condiția ca ea să fie imaginată de ei. Jocul real presupune efort și e important ca efortul să fie preluat de micuți ca parte integrantă firească a vieții.
Copilul nu e conștient de această deconectare de la cei din jurul lui. Dar el o simte și se tulbură. De aceea, cu e mai mult timp deconectat, cu atât conectarea va fi mai dificilă,, mai frustrantă și posibil însoțită de componente agresive.

Eu știu cât de ușor te poți lăsa furat de bona-ecran, ieftină și mereu la îndemână. Și dr. Markham vorbea despre situații care justifică lăsatul copilului la TV. „Dacă ai un copil mic de îngrijit și adormit, lasă-l liniștită pe cel mare la desene.” E o discuție despre priorități, desigur. Și așa am început și noi. Doar că ușor am alunecat către mai mult….desene când vroiam să fac o mâncare, când vroiam să fac curățenie, când aveam de discutat cu soțul ceva important. Și am resimțit efectele negative îndeosebi când încercăm să ne jucăm după ce copilul petrecuse prea mult timp la tv sau dacă ieșeam afară, în relația cu ceilalți copii.

Partea bună e că poți începe să iei o atitudine în privința asta chiar azi. Dacă te temi de reproșuri, e cazul să îți aduci aminte că nu trebuie să faci pe placul copilului, ci să răspunzi nevoilor lui reale. Dacă te temi de frustrare, e cazul să afli că e foarte important ca al tău copil să aibă parte de frustrare, fiindcă în timp se construiește la nivel neuronal un răspuns mai bun la situațiile  dificile. Dacă te temi că vei fi suprasolicitată, sunt convinsa că vei găsi suficiente resurse pentru a putea să te maimuțărești și să inventezi jocuri cu năzdrăvanii tăi.

E greu până te obișnuiești cu ideea că ai concediat „bona”de ocazie. Dar , ai încredere în tine, în copil și în importanta relațiilor pentru viitorul lui.

Studii recente, extinse pe perioade lungi de timp, au ajuns la concluzia că fericirea noastră e direct proporțională cu relațiile noastre.
De aia cred că e important să nu perturbăm relaționarea cu substitute ieftine și la îndemână.

Dar, din același motiv, cred că e foarte important că relaționarea noastră cu ei să fie însoțită de relaxare și bucurie. Degeaba ai dus în beci TV -ul, dacă nu găsești cai de a aduce stimularea și distracția în casă altfel. Degeaba stingem fix când au trecut 30 de minute, dacă nu reușim să intrăm într-o relație autentică cu ei după ce am stins sau nu le oferim încredere în potențialul lor creativ.

E iarăși o chestiune din aceea de echilibru. Ieși din zona de confort, fără să ajungi la disconfort total. Succes!

Halloween – sărbătoarea oamenilor veseli și curajoși!

Purtăm măști tot timpul! Măștile zilnice sunt adaptări, compromisuri, strategii, derivate ale unei educații menite a te prezenta societății astfel încât să câștigi puncte, prieteni și relații. O facem din nevoia de apartenență și pentru a ne asigura dezvoltarea. Masca angajatului exemplar, a copilului studios, a mamei perfecte, a soțului multifunctional, a bunicii răbdătoare, a norei tolerante, samd.

De Halloween îți alegi singur o mască și e una dintre puținele ocazii când orice merge și acel orice poate să contravină standardelor zilnice, fără a atrage sancțiunea – poți întrupa ceva ce în orice altă zi ar fi hulit, bârfit, izolat, gonit, șamd. Orice mască sau costumație alegi de Halloween e considerată acceptabilă. De câte ori suntem acceptați in viață în societate cu ciudățenia, întunecimea, copilăriile, senzualitatea, lipsa de originalitate si urâțenia noastra? Cel puțin o dată pe an , de Halloween, lucrul ăsta e posibil. O zi în care putem purta ce ne sperie, ce ne încântă, ce ne amuza, ce ne înfurie sau ce ne mișcă.

De Halloween nu e cazul să decorezi casa pe dinăuntru și pe dinafara, să tai copaci sau miei ori să cauți numărul de la Provident . 3 dovleci cu 3 lumânări, o ghirlandă cu 10 frunze de castan culese de o nepoțică în drum spre grădi, 3 măști de la Jumbo, un set de pictură pe haine și niște ghirlande de usturoi sunt suficiente pentru o distractie pe cinste.

De Halloween casele nu “ pozează” pentru aprecierea și invidia vecinilor care defilează cu aceleași accesorii ca anul trecut. Costumațiile sunt în funcție de bugetul. îndemânarea si originalitatea fiecăruia. Pot fi confecționate de mama, bunica, cumpărate din Jumbo , închiriate, împrumutate sau luate din magazine sh.

De Halloween nu ești obligat să faci vizite de curtoazie bunicului care nici nu mai știe cine ești și te strigă pe numele mamei tale, unchiului care zâmbește plictisit și abia așteaptă să pleci ca să intre pe Fb, verișoarei de-a doua a mamei de a carei existență nici nu știai, dar care se pare ca îți făcea codițe când aveai 3ani, lucru absolut memorabil pentru toți, mai puțin pentru tine. De Halloween, grupuri organizate de copii, alături de 1-2 adulți, colindă străzile și bat la ușile oamenilor pe care nu ii cunosc și primesc daruri, bomboane sau donații pentru cauze nobile. Din nou mă întreb: de câte ori in viață bați la ușa unui om străin și ești primit cu un zâmbet larg și un cadou? 

Nu avem nevoie de Halloween, susțin unii furioși. E o sărbătoare a demonilor, care duce la consumism și obiceiuri nesănătoase. E o sărbătoare păgână și a altora, spun alții.

Nu, e o sărbătoare a zâmbetului, a libertății de prezentare, exprimare și existență în lipsa limitărilor sociale zilnice. E o sărbătoare a creativității și a manifestărilor inedite. Dar cel mai mult cred că avem nevoie de Halloween pentru că e o sărbătoare a încrederii în semeni și a acceptării celuilalt (și dacă nici chestia asta nu e creștinească, atunci ce mai e?) cu tot ceea ce ne sperie în/la acest “celalalt”.

E o sărbătoare păgână ca multe alte sărbători și tradiții pe care le iubim.

E un obicei care pornește dintr-o altă parte a lumii și avem nevoie de obiceiuri și tradiții. Din păcate obiceiurile și tradițiile românești sunt considerare desuete pentru generațiile actuale și poate că nu e complet inexplicabilă aceasta respingere a lor. Am stagnat ca orice țară care intra sub dictatura și avem tendința să respingem trecutul pentru a putea să ne construim un viitor, respectiv tendința să respingem ceea ce e corelat cu el si nevoia de a adera la obiceiurile celor pe care ii consideram evoluați. Un copil imită un adult în speranța ca va fi si el “om mare” și reușește, pentru că la achiziții noi, alături de zâmbetul de pe fața adultului, copilul primește si un “ce băiat/fata mare te-ai făcut ”. Mimetismul e parte din dezvoltarea fireasca a copilului, iar imitarea statelor evoluate e parte din dezvoltarea fireasca a țărilor “ în dezvoltare”. Relaționarea, solidaritatea si detașarea nu sunt punctele noastre forte. Dictatura și-a asigurat continuitatea prin *divide et impera*, ceea ce a dus la *fiecare om pentru el însuși*. Avem deci de învățat, din punctul meu de vedere,  de la americani și alte popoare , despre ce înseamnă prietenia, ajutorul real si urgent, susținerea punctelor de vedere ale grupurilor din care facem parte , dar și cum să trăim și să ne bucurăm de viața împreună, pur si simplu.

Nu ne urâțim copiii dacă îi lăsăm să își aleagă o mască de monstru pentru sărbătoarea de Halloween. Îi îmbogățim! Cu o experiență inedita, cu o perspectiva asupra aspectelor mai putin roz ale vieții și asupra a ceea ce ne sperie, cu respectul pe care îl acordăm alegerii pe care o fac in selectarea unei costumații și punerii în act a imaginației lor.

E distractiv să alegi un costum. Imaginația, emoțiile și distracția sunt “ stârnite ” de experiența selectării unei costumații de Halloween. Copiii se pot îmbrăca în eroii lor preferați și trăi în lumea reală, experiență pe care altfel o pot vizualiza doar pe ecran și nu îi implică în mod direct. Dorințele se transpun in realitate cu ocazia asta pentru o zi și o noapte. Un om care nu mai are dorințe e un om care nu trăiește, spune F. Dolto .

Cât despre a îmbrăca un copil in monstru trebuie să ne întrebăm și ce stârnește o astfel de deghizare în copilul care a ales-o, nu doar în părintele care acceptă să o cumpere cu mai multă sau mai puțină reticența. Ce beneficii are o astfel de deghizare? Da, mă gândesc la beneficii. De ce? Pentru ca eu cred în copii. Eu cred că un copil e capabil să aleagă ce are nevoie sa mănânce, să se îmbrace, să se joace și cred că sunt mult mai naturali în alegeri decât noi, mai puțin influențați și fac alegeri conștiente si inconștiente reprezentative și deci , importante. Un copil care alege un costum de monstru poate avea nevoie de mai multa încredere în sine, de un pic mai mult control în propria viață sau de putere. Monștrii sunt puternici, fioroși, temuți și văzuți. Ei provoacă reacții în ceilalți și sunt in prim planul poveștilor de groază.

Copiii care aleg să fie eroi au înțeles că e bine să fii bun. Răufăcătorii sunt și ei interesanți pentru copii care sunt curioși și în privința acestora; copii se întreabă deseori de ce x sau y e rau,  cum a devenit unul bun și unul rău. Alegerea unui costum nu e deci arbitrară, ea stimulează imaginația, jocul, îndeamnă la reflecție si căutări.

Costumele cu arme, săbii și cuțite sunt si ele foarte apreciate si parintii nu ar trebui sa se teama de nevoia copiilor de a se juca de-a “razboiul”. Se pare că fascinația legată de arme e în ADN –ul uman, făcând parte din experiența și psihicul uman. Psihanaliștii freudieni ar spune că aceste arme sunt reprezentări falice; în orice caz, toți psihologii susțin că aceste obiecte de interes pentru băieți sunt parte a unei faze de dezvoltare normală și importantă.

Imaginația copiilor trebuie stimulată și nici adultului nu îi face rău, pe cuvânt! Dăți șansa de a fi creativ, de a intra într-un altfel de rol care te poate transforma, te poate învăța ceva nou despre tine și de ce nu?! te poate chiar ( Doamne ferește!)  distra ! Fiindcă e o sărbătoare atât de cunoscută, ea e celebrata în grădinițe, școli, locuri de joaca, mall-uri, cluburi de toate felurile si asta poate duce la crearea de legături între petrecăreți. S-ar putea să te împrietenești cu o albina daca ești deghizat în bondar, cu un vampir daca ești un monstru sau cu o polițistă daca faci reclama la telefonia Digi.

Nu toată lumea se simte bine de Halloween purtând un costum sau interacționând cu atât de multă lume. E evident că introverții nu se vor simți la fel de bine ca extraverții când e vorba de petreceri cu oameni mulți, zgomote, lumini, manifestări haotice. Suntem diferiți si sărbătoarea asta este una care celebrează diferențele, astfel ca nimeni nu se supără dacă participanții nu poarta costume. Copiii nu ar trebui forțați sa se costumeze, nici la grădiniță pentru serbare, nici în familie dacă ei nu vor, iar adulții pot foarte bine să se îmbrace normal, dar să participe la eveniment, dacă asta le reduce anxietatea sau îi face să se simtă mai confortabil ori dacă, prin asta, vor să facă o declarație împotriva consumismului și a marketingului care speculează astfel de evenimente. Adaptabilitatea , dar și respectul pentru propriile nevoi sunt apanajul omului inteligent si sănătos.

Da, Halloween-ul poate fi și incomod și asta nu doar pentru introverți. Poate fi incomod pentru părinți, care trebuie sa dea explicații copiilor în legătură cu subiecte altfel evitate cu mare tact și, în general, cu povești în care povestitorii nu cred. Aceste povești apar de obicei în legătură cu un eveniment firesc dar temut al vieții – moartea si aspecte conexe ei. Psihanaliștii duc muncă de lămurire de mulți ani cu părinții în legătură cu necesitatea explicării  evenimentelor așa cum se succed ele în mod firesc în timpul existenței și dacă ne-am adresa acestei nevoi și am vorbi cu copiii firesc despre cele firești, moartea nu ar fi un subiect tabu. Dolto scria în una dintre cărți: nu vă mai purtați cu copiii ca și cu animalele de companie; doar cu câinele nu vii să vorbești acasă atunci când îți moare cineva drag.

Despre subiectele delicate le vorbim copiilor în mod normal, când se ivește ocazia si adaptat vârstei și dezvoltării lor.Vom ține cont de faptul că, pentru copii, diferențierea dintre real și imaginar nu este atât de clară (în funcție de vârstă) și de aceea trebuie o discuție în sensul acestei diferențieri, dar și o adaptare a “farselor” care se fac în cadrul acestei sărbători  e necesară .Trebuie să înțelegem că, in cazul copiilor excesiv de protejați emoțional ( “ nu poate face față mititelul” ,“ce știe el? e încă mic”, “ ar suferi foarte mult” samd) putem traumatiza prin expunerea la fenomene și imagini care i-au fost refuzate, pe care le-a reprimat sau care stârnesc frica și furia. Poate ca ajuta să înțelegem că nu îi scutim de suferința, ci le refuzăm o explicație pentru ea; fiindcă psihologii care lucrează cu copii vă pot spune că suferința ei o simt oricum atunci când cineva drag dispare. Drama nu stă atât în dispariția persoanei respective, cât în faptul că le este refuzată suferința și explicația ei de către cele mai apropiate ființe, fiindcă ei știu că ceva s-a întâmplat.

Și ar mai fi ceva. E nevoie de sărbători care să ne aducă împreună, părinți și copii. Orice eveniment care aduce familia împreună, care presupune un proiect de familie –  discuții despre cum vom celebra și unde, cum ne vom costuma și de ce , acțiune împreună – vânăm costumații, alegem și selectăm împreună, punem în act ce am discutat și care se lasă cu râsete și dulciuri – zic eu ca e binevenit. Petrecem prea puțin timp simțindu-ne bine împreună din aceleași activități. Asta e marele “bine” pe care ni-l face Halloween-ul și motivul pentru care e iubit si adoptat de familii din întreaga lume: e un eveniment de care se pot bucura în mod real toți participanții și în toate fazele pregătirii lui.

All in all, cum zic americanii, eu zic că avem nevoie de Halloween!