N. Iorga spunea „Frica are mai multă imaginație decât curajul.” Acesta este primul motiv care îmi vine în minte când trebuie să răspund la întrebarea „De ce să le vorbim copiilor despre moarte?” Pentru că ceea ce nu e numit sau chiar ascuns, poate naște mult mai multă imaginație și anxietate decât ceea adus la suprafață și pus în cuvinte.

Copilul, dacă este un copil normal, vioi și receptiv, absoarbe toate informațiile care îi sunt necesare sau care îi trezesc interesul. Moartea e un subiect despre care ne e si necesar să știm, pentru a ne „feri” de ea…și e și un subiect interesant, prin faptul că trezește reacții și manifestări ieșite din comun în oameni. Iar copilul recepționează nu doar datele unei probleme, ci și (mai ales) afectivitatea cu care vine ea la pachet. Iar moartea stârnește în noi afect puternic.

 A crede că un copil de 4-5 ani nu știe nimic despre moarte nu este altceva decât negare; lumea de astăzi este asaltată de știri negative. E aproape imposibil să îi ferim de o astfel de "veste".

Există multe căi de abordare a ideii de moarte. Dolto propunea o abordare foarte simplă:„Murim cand terminăm de trăit. Dacă ești în viață, înseamnă că mai ai de trăit.” Și mai spunea despre această abordare că este foarte liniștitoare pentru copii și sunt convinsă de acest lucru. Pentru că are sens, e logică și adevărată. Dar dacă mie îmi face sens, se poate ca unei mame, care și-a pierdut mama când era mică, să nu-i facă sens. Pentru că ea simte că mama ei avea multe de trăit și importante…..din perspectiva ei. Și atunci poate că e foarte important de menționat că orice abordare e bună dacă e adevărată pentru cel ce o spune și are ca scop binele real al copilului.

Eu am ales să spun așa copiilor sub 4 ani: Nu știu de ce se moare și când. Însă adevărul este că și pe mine și pe cam toți oamenii îi sperie moartea. Dar, atâta vreme cât trăim e important să o facem bine.Abordarea e foarte simplă și nu include sau exclude elemente ale sistemului de credințe personale, care ar fi greu de explicat unui copil mic. În plus îi normalizăm trăirea- frica în fața morții- ceea ce scade din anxietate. Findcă pe de o parte toți se se tem deci nu mi se va întâmpla nimic, fiindcă e teama cu care trăiesc toți și toți oamenii; pe de altă parte toți se tem, deci sunt precum toți, ceea ce e integrator (nevoia de apartenență ) și mă face normal, nu fricos.

La Salome citisem demult că un om moare degeaba doar dacă cei de pe lângă el nu învață să trăiască mai bine și să fie mai vii. După părerea mea, aceasta este o filosofie care face mult mai mult sens psihologic și ar putea produce multe schimbări majore în oameni, dacă ei ar primi-o. Moartea unui om  poate ajuta pe alții să trăiască. 

Pentru copiii peste 4 ani, recomand vizionarea filmului Coco . Îndeosebi în familiile unde istoricul de familie are și ceva episoade sau persoane lipsă sau necunoscute în totalitate, ori cu un final dramatic. Mi-a fost și mie recomandat acum ceva vreme acest film și am rămas impresionată de punerea în scenă a transgeneraționalului și de bătrâna care trăia pentru că prin ea se făcea încă legătura de dragoste cu cel ce fusese uitat de ceilalți membri ai familiei.

Filmul e viu colorat și foarte vesel și oferă un prilej foarte bun de dezbatere și (re)deschidere a subiectului morții, dacă el a fost evitat până acum. Sugestia mea este de însoțire a copiilor la filme pentru a putea interveni când se tem, își pun întrebări dificile ori trag concluzii. 

Și dacă nu rezonezi cu niciuna dintre abordările menționate, îți recomand să spui adevărul tău despre acest subiect, în cuvinte puține și clare, anticipând avalanșa de întrebări ce poate urma. E important să ne gândim noi foarte bine ce știm și ce simțim despre acest subiect. Și dacă am rămas marcați de acest subiect, e important să înțelegem de ce. Fiindcă mulți povestesc că au fost marcați de vederea unei persoane decedate, dar din povestire lipsește exact dialogul cu o persoană adultă despre asta și însoțirea în procesul de despărțire.

Dacă îți este teamă pentru ce ar putea stârni în copil aceste explicații, poate că e bine să te gândești că neînsoțindu-l în acest dialog, îl lași singur în fața unui subiect atât de greu de dus. Deci de fapt nu ai face decât să te menajezi pe tine, fiindcă odată ce subiectul e dezbătut în mintea lor, ei nu mai pot fi "lăsați în pace că sunt prea mici".  

Când are loc un deces în familie, copilul receptiv surprinde imediat schimbarea de mimică și stare de spirit a celorlalți și dacă nu primește explicații, poate pune schimbarea în legătură cu el însuși. Ceea ce poate provoca suferință și confuzie. În plus, dacă a avut o relație cu persoana care nu mai trăiește, poate resimți dureros ruptura și o poate cataloga drept abandon. De aceea e important să transmitem cauza suferinței noastre și să anunțăm lipsa persoanei din viața copilului.

Multă lume se teme că un copil se va speria și e mai bine să nu știe. Dar ceea ce nu cunoaștem pare cel mai de speriat. Și, în plus, un copil mic, care e cu mama lui, și care are resurse, poate face față unor explicații în legătură cu trăirile le care deja le resimte. La ce face față greu este tăcerea și durerea mascată a celorlalți, pe care nu și-o poate explica și la propriile trăiri de tristețe și confuzie pe care nu le poate numi.