Author: Irina Stoica (page 1 of 2)

Copii stricați și relații disfuncționale – furie, frică și fugă de răspundere-

Nu scriu despre referendum, dar mă tulbură ceea ce dezvoltă el în oameni: furie, înverșunare și dispreț. Furia am înțeles de multa vreme că acoperă de cele mai multe ori teamă. Ne este frică! Și reacționăm de ca și cum am fi atacați. Ceva ce simțeam că e important sau ar trebui sa fie important e atacat – familia, copiii. Dar e pericolul real și iminent, e în afară sau poate și înăuntru?Ceea ce apărăm e un concept ori o realitate, un drept sau o obligație, e o nevoie sau o dorință, e ceva ce avem sau ceva ce ne dorim? Cât credem în mod real în familie și în copii și cât efort depunem în mod real pentru aceștia?

Ne e frică pentru copiii noștri, pentru viitorul lor și pentru copiii lor și ăsta e un lucru normal, dar care ne poate îngusta mult perspectiva. Această grijă este o formă de dragoste împietrită. Împietrită de frică. Și de cele mai multe ori părinții nu greșesc din neglijență, ci din prea multă grijă, din prea multă frică.

Cum poți greși din prea multă grijă? Când ne e frică pentru copiii noștri vom încerca să le securizăm mediul, să le controlăm activitățile, să le triem prietenii, să ne asigurăm că sunt în siguranță oriunde, oricum și cu oricine. Acest lucru va transmite copilului în primul rând că este în pericol. Omul negru e mereu acolo, în afară. El așteaptă să facă rău copilului și poate lua chipul oricui. Anxietatea socială, ideația paranoidă, fobiile se pot naște de la un astfel de model educațional. Faptul că părintele controlează tot nu lasă loc de dezvoltare pentru copilul care dorește să își asume autonomia. Asta naște furie în individul care vrea să crească și poate dăuna grav relației părinte-copil. Pe de altă parte asta aduce și un mesaj al neîncrederii în copil. Tu nu poți ști, face, alege pentru tine; ești doar un copil. Un mesaj care amprentează psihicul copilului în formare, care își poate nega sau anula sentimentele, acțiunile și alegerile viitoare, din neîncredere față de ce simte, gândește, dorește, intuiește. Fiindcă el nu merită să fie luat în calcul…nici macar de către el însuși.

De ce suntem atât de înverșunați în legătură cu modelele (presupus) negative care pot *strica* copilul? Că exista modele negative; acest lucru nu poate fi contestat de nimeni.
Dar de ce ne deranjează atât de mult niste modele negative conceptuale, care nu au ajuns să vină în contact cu copilul nostru și nici nu știm dacă o vor face vreodată?
Poate pentru că proiectăm. În fapt s-ar putea să fim noi modelul negativ care periclitează viitorul sau dezvoltarea copilului, prin abandon, nesustinerea dependenței materne firești , respingere, negare a drepturilor, manipulare, samd. Și fiindcă nu cutezăm să vorbim nici măcar cu noi înșine despre toate astea, totul este neconștientizat și poate fi foarte ușor proiectat pe *răul* din afară.
Dacă vrem ca modelul exterior să nu fie preluat, trebuie să oferim unul demn de a fi avut apreciat și urmat.
Pentru asta trebuie să facem pași reali și responsabili înăuntrul nostru. Să aflăm cine suntem, ce ne doare și ce nevoi avem. Apoi relațiile cu ceilalți au o șansă de schimbare, fiindcă noi vom veni cu mai puțină teamă și cu mai multă empatie. Nu putem avea pretenția modelării predând modele de relație între parteneri și între părinți și copii disfuncționale. Parteneri care nu își vorbesc, prinși în lupte de putere, competiții și demonstrații. Părinți absenți care află despre copiii lor de la personalul plătit pentru a-i îngriji.
Nu vrem să vedem cât de puțin oferim ca model, fiindcă ar însemna că trebuie să muncim și avem senzația că facem asta deja. Da. Muncim foarte mult ….pentru lucruri și foarte puțin pentru oameni. Muncim foarte mult ….pentru evoluția în exterior și foarte puțin pentru dezvoltarea interioară. Să muncim pentru un model relațional ar presupune o curățenie interioară, construirea unei relații de parteneriat și a unor relații cu copiii bazate pe încredere, sprijin și empatie, renunțare la idei fixe si dezumanizatoare. Să fim disponibili, prezenți, receptivi, responsivi, flexibili, interesați, suportivi.
E mult mai ușor să ne fie frică de bau-bau, să îi dăm un nume și să îl hulim țipând că nu toleram ca el să fie pe lângă copiii noștri, fără să ne întrebăm *dar noi unde, când și cine suntem pentru copiii noștri?*. Salvatorul are în umbră un răufăcător. E mai important să fim onești cu noi înșine și să vedem dacă și unde suntem noi răufăcătorii copiilor noștri. E important nu doar pentru ei, dar și pentru noi. Acolo ar putea începe schimbarea, cu asumarea a ceea ce e neplăcut, urât, inadecvat, *anormal* în noi toți.

*Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește*.

 

Bârfa pozitivă și asumată

Generatiile actuale si cuvantul.

Adevarul e ca nicicand nu a fost cuvantul mai scris, mai citit sau mai ‚‚sharuit’’ precum e astazi.

Nevoia omului de informare si accesul la informatie au condus catre valorizarea cuvantului, nu catre disparitia lui. Suntem in acelasi timp angajati in ‚‚n’’ conversatii pe teme diverse si intr-o forfota de mesaje continua pe retelele de socializare, forumuri , chaturi s.a.m.d.

Barfa – comunicare neeleganta, dar comunicare!

Barfa este si ea comunicare si meritele ei sunt deseori subevaluate. E etichetata ca fiind neeleganta si cu toate astea toti o servim calda sau rece, in cele 10 minute de pauza de cafea, la telefon, la coada la hipermarket sau oriunde e deschis un topic care starneste interes si aduce puncte de vedere comune impreuna, reusind sa compacteze un grup.

Un aspect pozitiv al barfei si poate cel mai important este de liant social – aduce oamenii impreuna. Faciliteaza formarea de relatii si ne aduce impreuna in jurul unui punct de vedere comun pe care il impartasim. Pana la urma cand ne imprietenim, o facem cu persoane cu care avem ceva in comun si ale caror vederi nu sunt foarte diferite de ale noastre. Perspectiva comuna asupra rufelor murdare ale altora e la fel de buna pentru a initia o conexiune cu un alt om ca orice altceva.

Psihologul Robin Dunbar a propus o comparatie intre comunicarea dintre cimpanzei si barfa oamenilor, sustinand ca nu conteaza atat de mult continutul comunicarii, ci faptul ca intreprindem un act de comunicare intre noi. La fel ca si in cazul cimpanzeilor care se ingrijesc si se curata unul pe celalalt cand vor sa interactioneze. Nu stiu daca aveam realmente nevoie de o comparatie cu cimpanzeii, dar explica de ce fie barfa despre un om, fie orice alt subiect dezbatut….tot interactiune e si interactiunea ne face bine.

Barfa e deci o unealta utilizata spre a suda o relatie. Condimenteaza interactiunea care poate deveni altfel sterila. De altfel barfitorii, din acest punct de vedere, sunt relationalii, cei care ajung sa se integreze foarte bine in cercuri sociale largi. Ei detin informatia. Barfitorii nu sunt mai putin oameni sau oameni mai rai in principiu, ci doar oameni mai informati si uneori, oameni in mainile carora au altii incredere sa isi verse preaplinul sufletesc. Unde-si spala mainile mai departe cei informati ramane de vazut.

Impartasirea informatiilor pe care le detii, inclusiv despre alte persoane, e un element care demonstreaza increderea pe care o ai in persoana cu care comunici. Prietenul caruia ii dezvalui informatia se angajeaza prin participarea la conversatie, sa nu dezvaluie detaliile mai departe. Asta poate fi un test bun al prieteniei.

Cand avem cunostinte despre detaliile intime ale vietii altora, asta ne face sa ne simtim inclusi. Fie in grupurile care discuta aceste detalii, fie inclusi in viata oamenilor despre care aflam aceste detalii si de care putem sa alegem sa ne apropiem mai mult. Toata lumea are nevoie sa lege relatii de camaraderie si sa apartina unui grup.

Cand barfim, castigam un asa numit ‚‚capital social’’, care poate fi folosit sau nu mai departe in interactiunile sociale. Motiv pentru care cunoasterea unor detalii intime despre altii ofera posesorului de informatii superioritate. Cum o foloseste, asta nu tine decat de gradul sau de educatie si de caracter, dupa parerea mea.

De ce suntem asa de incantati sa dam intr-o revista sau la tv peste scandaluri ce implica personaje publice, politicieni , vedete sau oameni mediatizati  ale caror vieti par atat de interesante, in raport cu banalitatea vietilor proprii? Pentru ca scandalurile si detaliile intime pe care le scot aceste barfe la iveala ii fac sa devina mai umani, mai tangibili, mai ca noi. Imaginea idilica pe care incearca sa o intretina cu orice cost cade si lasa la vedere un om cu bune, cu rele, cu defecte, cu un trecut patat…oameni obisnuiti. Barfa ne scoate din starea de idealizare si imprima realism perceptiei despre oamenii glorificati de aceeasi mass-media care ii ridica-n audiente si reuseste sa ii si  ‚‚doboare’’ tot pentru audienta.

Barfa malitioasa poate distruge imaginea unei persoane

Barfa deseori nu se opreste la a stimula convesatia si la a uni intr-o perspectiva oamenii care vor sa interactioneze social. Ea poate implica tradarea increderii unei persoane si poate duce la impartasirea de informatii care pot afecta negativ imaginea sau chiar viata unei persoane .

Iar despre oamenii care barfesc, cercetatorii spun ca au un nivel mult mai ridicat de anxietate. Pe de alta parte eu nu cunosc oamenii care nu o fac, doar oameni care nu recunosc ca ar face-o sau c-ar face-o cu placere….astfel ca nu prea vad care ar fi grupul de control necesar ducerii la bun sfarsit a unei cercetari pe acest subiect.

De ce unii barfesc mereu ‚‚urat’’?

Totusi oamenii care reusesc prin barfa sa lezeze imaginea altora, conform observatiilor mele, o fac deseori pentru a se simti superiori . Sa detii informatii despre altcineva si sa poti sa ii faci rau, ofera o anumita putere celui informat. Un alt motiv ar fi plictiseala. Cand oamenii nu pot produce subiecte de conversatie interesante sau cu suficienta priza la publicul prezent, barfa poate fi o unealta de a atrage atentia.  Invidia – deseori barfa vizeaza oameni care sunt populari, talentati sau care se afla la momentul respectiv  ‚‚pe val’’. Nevoia de atentie e un alt motiv pentru care oamenii aleg sa divulge informatii, devenind pe parcursul expunerii centru al atentiei pe care si-o doresc atat de mult. Oamenii nefericiti au tendinta sa se angajeze in conversatii malitioase despre altii mai des decat cei care au motive de fericire si realizari.

Nu cred ca trebuie sa consideram ca tendinta spre barfa ar fi una negativa, mai ales atunci cand la baza nu e nimic altceva decat  o curiozitate naturala despre oameni. Sunt sute de romane bune care au la baza biografii ale altor persoane, biografii care ofera sansa cititorului sa inteleaga complexitatea personajului vizat, subtilitati si nuante care zac in spatele actiunilor pe care cititorul deja le cunostea. Aceste scrieri sunt obiective si ofera de obicei o perspectiva completa asupra omului, fara a judeca sau directiona catre o etichetare negativa a omului descris, fara a aduce deci un prejudiciu de imagine.

Este barfa buna sau rea?

Totul depinde de intentia celui care o raspandeste si a celui care o savureaza. Sunt ei interesati in a face lumina intr-un tip de comportament neinteles. e deschis topicul din nevoia de a intelege natura umana sau a se apropia de semeni….sau au nevoie sa se simta superiori si fura atentia grupului prin dezbinare si malitiozitate?

Ce faci cand interlocutorul ia in vizor o persoana si nu se mai opreste?

Cand te confrunti cu oameni care nu se mai opresc din a barfi o anumita persoana e bine sa intrebi de ce aceasta persoana e asa de interesanta pentru vorbitor de merita sa i se aloce atat de mult timp sau poate chiar sa incerci sa aduci un pic de empatie in discutie, prin sugerarea unei perspective din punctul de vedere al celui barfit sau pur  si simplu sa inviti grupul la o discutie despre ceva pozitiv. Cresterea gradului de anxietate asociata cu barfa negativa dusa la extrem nu e benefica nimanui. Cade greu la stomac si oboseste creierul, care tinde sa ramana in parametri negativi o perioada de timp dupa ce a receptionat informatii din sfera  ‚‚dislike’’.

Barfa negativa si modul in care ne afecteaza perceptia vizuala

Exista un studiu care sugereaza ca barfa negativa schimba modul in care sistemul vizual raspunde la receptionarea chipului celui vizat de barfa. Se pare ca initial mecanismul din spatele barfei a fost unul de o inalta semnificatie si anume de a hotara cine ne poate fi prieten si cine dusman.

Lisa Feldman Barett a studiat nu numai cum barfa afecteaza perceptia cognitiva asupra unei persoane, ci si modul in care afecteaza ceea ce simtim in legatura cu persoana barfita. Asociind barfa negativa cu anumite chipuri a dus la o memorare mult mai buna a acestora decat a persoanelor despre care s-a discutat in termeni favorabili. Asta pentru ca al nostru creier retine ce considera a fi important sau vital. De o mai mare importanta pare a considera creierul ca este barfa negativa, pentru ca in functie de ea putem sa excludem din grupul nostru social oameni care e posibil sa ne faca rau.

Barrett mai spune si ca  ‚‚ Daca cineva e mai sus decat tine in lantul trofic, vrei sa stii lucruri murdare despre ei. Ai nevoie de informatii negative pentru ca astea sunt lucrurile pe care le poti exploata ca sa ajungi in varf’’.

Avem deci doua perspective  foarte interesante. Una evolutionista care pune la baza barfei o nevoie de a identifica de cine trebuie sa ne ferim si una care propune ideea progresului social, barfa devenind un tip de arma utilizata spre a asigura cresterea sociala intr-un mediu competitiv.

Virtutile Barfei – un studiu care demonstreaza ca barfa ne protejeaza si mai e si…..amuzanta!

Un alt studiu  ‚‚ Virtutile Barfei’’ a ajuns la concluzia ca barfa poate avea rol de protectie impotriva  ‚‚exploatatorilor’’ , prin divulgarea unor informatii despre cei care in trecut au reusit sa profite de cei care astazi sunt in masura sa ii arate cu degetul.

Avand in vedere ca oamenii pot cadea destul de usor in  ‚‚ gura targului’’, acest lucru ii motiveaza in a fi mai prietenosi si mai flexibili, spre a se asigura ca nu vor deveni tinta grupului de barfitori. Desigur ca modificarea de comportament este superficiala, dar repetata  poate sa pozitiveze calitatea raporturilor umane si persoana sa inceapa sa actioneze astfel pentru ca observa imbunatatiri la nivelul interactiunilor si posibil chiar la nivelul propriei perspective despre ceilalti.

In cadrul studiului  ‚‚Virtutile Barfei’’ participantii au fost impartiti din doua grupuri si li s-a cerut sa imparta sau sa tina pentru ei bilete la loterie castigatoare. Unui grup i s-a spus ca actiunile lor vor fi tinuite secrete, iar altuia ca altii vor cunoaste numarul de bilete tinute pentru sine, respectiv numarul de bilete impartite. Riscand sa fie barfiti si etichetati negativ ca fiind egoisti, cei care au stiut ca sunt monitorizati, s-au dovedit a fi mult mai altruisti decat cei din grupul celalalt.

Un alt studiu sustine ca oamenii sunt cam la fel de bucurosi sa primeasca informatii pozitive sau negative despre alti oameni. In acelasi timp, sunt mai afectati de barfa care ii priveste pe ei, decat de cea care ii are in vizor pe altii. Nimic suprinzator de altfel.

Studiul demonstreaza ca la nivelul cortexului prefrontal se inregistreaza activitate mult mai intensa cand persoana asculta barfa legata de sine. Regiunea raspunde prin intensificarea activitatii si cand se receptioneaza informatii negative despre altii. In privinta barfei pozitive, ea se pare ca intensifica activitatea zonei cortexului orbitofrontal.

Activarea regiunii cortexului prefrontal ca raspuns la barfa pozitiva despre sine indica ca majoritatea oamenilor vor sa fie vazuti drept corespunzatori cu standardele sociale . Ei percep mai multe recompense venind din a fi vazuti in lumina favorabila de lumea exterioara decat in a  se conforma unor standarde si valori interne.

In acelasi timp, desi ne place sa credem ca am avea o repulsie privitor la  barfa negativa despre altii, studiul demonstreaza contrariul. Activarea cortexului median prefrontal superior ca raspuns la barfirea negativa a altora indica ca suntem cel putin amuzati. Descoperirea nu e una privita cu ochi buni de cei multi, dar pare a fi bine documentata si eu zic ca, daca suntem sinceri cu noi … asta ar cam fi raspunsul cel mai onest.

 Barfa ne amuza, ne protejeaza, ne ajuta sa legam relatii si sa urcam pe scara sociala! Asa ca putem sa barfim linistiti pe cat posibil pozitiv si mai ales nedaunator, dar musai sa barfim asumat!

Copilul meu are nevoie de terapie?

Pentru că mulți părinți îngrijorați îmi adresează această întrebare,  încerc în această postare să dau un răspuns punctual și organizat pe toate aspectele conexe pe care le gândesc în legătură cu evaluarea/ procesul de terapie.

  • Cum determini dacă are nevoie copilul tău de ajutorul unui psiholog? Analizează-i comportamentul, interacțiunile și funcționalitatea (acasă, la școală, la locul de joacă). Când un copil nu poate să îndeplinească sarcini banale, precum a merge la grădinița/ școală ( perioadele de start nu se iau în calcul decât dacă se prelungesc nefiresc de mult); nu poate participa satisfăcător la activitățile pe care le efectuează colegii săi de grupă/ clasă; nu poate lega sau menține prietenii; nu își poate gestiona emoțiile, revenind constant în vizorul adulților-ingrijitori în legătură cu aceasta; nu poate înțelege și urma reguli explicate corect și suficient de către adulți, aspect ce îl poate pune în pericol.
  • Va trebui să ia pastile sau să vina la psiholog ani de-a randul? Psihoterapia sau consilierea psihologica nu presupun introducerea unui tratament medicamentos sau intervenția psihologică pe termen nelimitat. De multe ori este nevoie doar de o evaluare urmată de cateva ședințe de consiliere sau un demers de consiliere pe o problematica mai complexă – 15-20 de ședințe.
  • Dacă ai griji și frământări în privința funcționalității sau a comportamentului copilului, nu accepta răspunsuri liniștitoare din partea personalului medical nespecializat pe probleme de sănătate mentală sau psihologie. Din păcate deseori se încalcă limitele specializarilor și în baza unor sfaturi lipsite de substanță, putem alege să perpetuam o stare de fapt căreia am fi putut să ne adresăm eficient, din timp. Fiecare specialist este specializat pe domeniul său și are datoria să redirecționeze pacienții, în funcție de patologie, către persoanele avizate.
  • E nevoie în continuare de ajutorul tău. Ședințele de terapie au 50-60 de minute, un timp mult prea scurt pentru a reuși să aduca modificările dorite, de sine stătătoare; ele trebuie însoțite de modificări și dezvoltare în particular. Vor fi necesare schimbări acasă, în colectivitate, cu participarea părinților și uneori, a profesorilor sau educatorilor.
  • Recomandările primite, privind adoptarea unui alt stil de parenting sau o altă abordare, nu înseamnă că ce faceai anterior era greșit sau a fost factor determinant al apariției tulburării sau situației ce te frământă. Sunt multe stiluri de parenting suficient de bune, dar unul dintre ele poate fi bun pentru o tulburare specifică sau un tip de comportament care se dorește ghidat. Nu interpreta modificările recomandate de specialist ca o dezaprobare a stilului de parenting gândit de tine anterior sau a muncii tale de parinte.
  • Se poate ca specialistul să recomande o consultație sau începerea unui demers terapeutic părintelui, dar asta nu pentru că părintele ar fi cauzat tulburarea sau situația care afectează funcționalitatea copilului, ci pentru că, prin intermediul părintelui poate beneficia și copilul de demers. Cand vorbim de copii până în 2-3 ani, al caror vocabular nu este suficient de dezvoltat pentru a putea sa își verbalizeze emoțiile și stările, evaluările sunt binevenite (ele se pot realiza prin joc) , însă demersul terapeutic se poate realiza foarte bine prin intermediul părintelui conectat la copil. Știm cât de receptivi sunt copiii la stările noastre interioare și cum „prind” cele mai subtile modificări reale din noi, în ciuda aparențelor. Acesta este un lucru pozitiv pe care îl putem utiliza. Mai mult, părinții vor beneficia de demersul terapeutic ei înșiși și vor putea deveni educatori prin exemplul propriu, pentru că un demers terapeutic are efecte la nivel profund și, realizat corect, duce la acceptare, asumare și motivare. Un model real se compune în baza acestora.

Scopul este să venim în ajutorul copilului, nu să găsim vinovați pentru problemele ce se cer adresate.  Psihoterapeutul/ consilierul trebuie să formeze un parteneriat cu părintele, nu echipe distincte care aruncă vina de la unul la celălalt fără a aduce un beneficiu real copilului.

Alegerea unui psihoterapeut / consilier rămâne la latitudinea ta. Eu una aș face o alegere luând in calcul experiența, gradul de specializare, costul ședințelor și recomandările celor care au intrat într-un demers terapeutic.

 

 

Fericirea – suma iubirilor noastre și a mecanismelor de adaptare adecvate

Nu pot să vorbesc despre fericirea=iubire fără să vorbesc despre ce e în mod real iubirea și, mai ales, fără să mă leg și dezleg de ceea ce nu este ea. Văd, aud și simt foarte multă suferință întemeiată pe un tip de dragoste bolnăvicioasă, angoasantă și care te usucă.  Acest tip de dragoste aduce foarte multe beneficii materiale regizorilor, scriitorilor obscuri și altor categorii de oameni care culeg roade de pe urma componentei lor borderline pe care o mistifica și servesc publicului plictisit si înfometat de gol launtric.

Filme, reclame, cărți , jocuri, samd care au la baza un astfel de filon ce stârnește apetitul publicului pentru dramă și zgandarește omul deprimat, care se gândește a fi banal, în adâncurile inconștienței lui. Rațiunea naște monștri și rațiunea, nu inima, este vinovată pentru nevoia de spectaculos și “ idei” de fior palpitant care devorează.  “Inima cere” e o scuza pe care o folosim atunci când vrem să credem că soarele gândirii s-a ascuns in spatele unei planete misterioase și un eveniment magic a intrat în scenă, pentru care ne pregătim cu popcorn si ochelari speciali de eclipsă. Și așteptăm cu întreaga suflare unicitatea clipei. Care nu e nici unică, nici misterioasă, nici magică. Când inima cere cu adevărat , e o cerere sensibilă, armonioasă. Mintea complică totul și macină zgomotos firul gândirii pentru a acoperi cererile șoptite ale inimii. De aia nu o auzim.

Și dacă iubirea nu e dramatică, cu pante riscante, goluri, fluturi negri și respirație întretăiată până la leșin…..ce rămâne de “capul” ei? Sunt sub influența fasta a lui Salome, a cărui carte de căpătâi “Curajul de a fi tu însuți ” tocmai am terminat-o și simt nevoia să mă afiliez unei abordări pe care o simt a fi reală despre iubire, propusă de el .  Relația de iubire există când “sentimentele și trăirile se înfiripă în jurul înțelegerii, într-o stabilitate și o constanță relativă; se manifestă în câmpul împărtășirii și fiecare se simte mai frumos, mai deschis , mai complet”.

Când am născut, mi-am dat seama că nu am iubit niciodată până atunci. Ăsta e adevărul inimii mele și nu mi-e teamă de el sau de spiritul critic al oamenilor care nu au dat peste adevărul lor niciodată. Atunci s-a deschis in mine o ușa pe care nu mai intrasem niciodată si pe ușa aceea au intrat iubirile mele prezente si viitoare, pe care incep sa le disting din ce in ce mai clar cu sufletul si sa le apreciez onest. Sper ca și voi să dați pe coridoarele vieții de o astfel de ușă și poate mulți dintre voi ați făcut-o deja.

Acum că mi-am spus of-ul si on-ul despre iubire, vreau să vă vorbesc despre un studiu al fericirii. Fiindcă sunt convinsa că toți vrem sa fim fericiți și multora nu prea ne iese. Se pare că George Eman Vaillant a descoperit cheia fericirii și merită să luăm notă de descoperirile sale.

Vaillant este psihiatru american, profesor în cadrul Facultății de Medicina Harvard și director al departamentul de Cercetare Psihiatrică din cadrul Spitalului Brigham. Cercetările sale se întind pe zeci de ani și au vizat în special procesul de recuperare în cazurile de schizofrenie, dependență de heroina și alcool,  tulburări de personalitate.

Studiul Grant, conceput de Vaillant,  e parte a unui studiu al dezvoltării adulților realizat de Harvard, întins pe o perioadă de 75 de ani care a luat în vizor 268 de oameni sănătoși fizic și mental, aleși de pe băncile facultății Harvard. Acest studiu a mers în paralel cu un alt studiu intitulat “The Glueck Study”care a vizat 456 de tineri provenind din mediul defavorizat,  ce trăiau în cartierele mărginașe ale Bostonului între anii 1940-1945. Persoanele în cauză sunt încă în studiu. Evaluările s-au realizat cel puțin o dată la 2 ani cu ajutorul chestionarelor, informări de la medicii curanți și interviuri față în față. S-au adunat mii de hârtii ce conțin date despre starea mentală și fizică a respondenților, carieră, experiența pensionării și calitatea relațiilor. Scopul a fost acela de a identifica factorii care conduc către o îmbătrânire sănătoasă.

Studiul Grant a ajuns să fie cunoscut popular sub denumirea de “studiul fericirii” și concluziile sale după atâția ani de punctare a parcursurilor individuale sunt clare, simple și interesante.

Majoritatea oamenilor tineri care sunt rugați să răspundă onest la întrebarea “Ce credeți că v-ar aduce fericirea?” bifează  frumos și citet “banii, faima și  munca grea”.

Asa au crezut și tinerii înregistrați ca participanți la acest studiu, dar viața le-a dovedit că răspunsul nu avea nici o legătură cu rădăcinile reale ale fericirii.

Studiul demonstrează că fericirea stă in relațiile de dragoste calitative și în mecanismele de adaptare sănătoase la situațiile complexe , pe care viața le dezvăluie.

Iata câteva concluzii ale studiului Grant care te vor face să regândești (sper eu) rolul dragostei în viața ta:

  • Succesul financiar depinde de căldura relațiilor și , peste un anumit nivel, nu mai depinde de gradul de inteligență.
  • Relațiile apropiate și afectuoase cu mama influențează parcursul unui individ până aproape de bătrânețe.

Se pare că oamenii care au avut parte de o relație apropiată cu mama reușesc să castige cu 87 000$ mai mult pe an decât cei care au caracterizat relația cu mama drept “rece” sau “indiferentă”.

Oamenii care au caracterizat relația cu mama lor drept una “deficitara” au prezentat un risc mai mare de a dezvolta demență la bătrânețe.

Eficiența în munca se pare că e și ea in legătură cu o relație calitativă cu mama.

După 75 de ani se pare că relația cu mama nu mai este un indicator care să genereze satisfacție vieții.

  • Relația cu tatăl din copilarie este corelată cu :

Scăderea gradului de anxietate ca și adult.

“Savurarea” pe îndelete a vacanțelor.

Satisfacție sporită a calității vieții după vârsta de 75 de ani.

 

Concluzia principală a lui Vaillant este: “ căldura relațiilor de-a lungul parcursului individului are cel mai mare impact pozitiv asupra satisfacției vieții”  sau foarte simplu:  “ Fericirea este dragoste. Punct”.

 

Când deschide discuția despre mecanismele de adaptare ale oamenilor, Vaillant face referire la povestea unui tată care în ajunul Craciunului pune într-o șosetă a unuia dintre fii un ceas de aur deosebit, iar în șoseta celuilalt fiu o balegă de cal. A doua zi, primul fiu vine la tatăl său și îi spune posomorât „ Tată, pur și simplu nu știu ce am să fac cu acest ceas. Pare așa fragil. Mi-e teamă că îl voi strica”.  Celălalt băiat intră în fugă în camera entuziasmat si spune „ Tata! Tata! Moș Crăciun mi-a adus un ponei…daca as reuși sa îl și găsesc….”.

Povestea asta devine emblematică pentru studiul Grant. Întrebarea centrală a lui Vaillant pendulează în jurul atitudinii cu care participanții studiului răspund la obstacolele mai mici sau mai mari pe care le întâlnesc pe parcursul vieții. Mecanismul de adaptare/ apărare, concept psihanalitic, se refera la răspunsurile inconștiente la durere, conflict si nesiguranță. Aceste gânduri sau tipuri de comportamente pot fie să formeze sau să deformeze realitatea persoanei.

Vaillant propune o comparație cu un proces biologic de bază . Cand ne tăiem, sângele se coagulează – acesta este un răspuns rapid și involuntar ce asigura homeostaza. În mod similar, când întâlnim o provocare mică sau mare – un pahar spart sau moartea unei persoane apropiate – mecanismele de apărare ne ajută să ne ținem la suprafață „mlastinii” emoționale turbulente. Precum coagularea ne poate salva de la a sângera până la moarte sau poate să înfunde o artera coronariana, ducând la infarct, mecanismele de apărare pot să ne salveze sau să ne duca la pieire.

Din punctul de vedere al lui Vaillant mecanismele de aparare se clasifică in 4 categorii.

Cele mai de jos sunt cele mai puțin sănătoase, așa numitele „ adaptări psihotice” – paranoia, halucinații sau megalomanie – care, desi fac realitatea tolerabila pentru persoanele care apelează la ele, vin la pachet cu eticheta de “ nebunie” aplicată de către societate, care îndepărtează în mod sănătos si izolează elementele “cu risc seismic”.

Un pic mai sus stau adaptarile “imature”, ce includ manifestări violente, comportament pasiv-agresiv, ipohondria, proiecția si fantezia. Oamenii care recurg la ele nu sunt atât de izolați precum cei cu adaptări psihotice, dar sunt împiedicați din cauza acestui tip de comportament să dezvolte relații firești.

Mecanismele de adaptare “nevrotice”sunt considerate normale. Acestea includ intelectualizarea ( transformarea lucrurilor și situațiilor in concepte), disocierea (“ Ștergerea ” rapidă a sentimentelor și trăirilor legate de anumite persoane sau situații)  și reprimarea despre care Vaillant spune că este “ inexplicabilă naivitate, lapsusuri sau erori în a recunoaște mesajele transmise de un organ de simț ”.

In categoria mecanismelor de adaptare mature si sanatoase, Vaillant include altruismul, umorul, anticiparea, amânarea conștientă a atenției sau a imboldului de a intra într-un conflict (pentru a i se adresa in maniera și la timpul potrivit) și sublimarea ( ex : angajarea agresivității în activități sportive).

Nu știu despre voi, dar eu una încă ma zbat intre mecanismele de adaptare nevrotice și cele sănătoase, dar trecerea timpului face ca zbaterea sa scadă în amplitudine și balanța să încline înspre cele din urmă. Rețete nu exista; exista doar motivație și conștientizare ca baza a unei astfel de transformări, după mine.

Tot dupa mine si dupa mintea mea, transformarea mecanismelor de adaptare survine când intră iubirea autentică în peisaj. Ce altceva poate să motiveze mai abitir sau să producă o iluminare dinuntru spre afară?

Oricum, fericirea e dragoste și v-o doresc. Punct.

 

 

 

 

Tal valg – un diagnostic care m-a speriat

Cand l-am nascut pe D. neonatologul mi-a spus că este foarte sănătos, iar eu am fost foarte încântată de așa o veste (logic) și nu am bănuit că ar putea fi ceva în neregulă.  La externare mi-a fost adus un bilet din partea neonatologului în care apărea un diagnostic de talus valgus și o recomandare pentru o ecografie de șold. Nu știam ce este acest tal valg și mă temeam că recomandarea avea la baza o suspiciune medicală. Eram singură in salon cu D. și mă uitam la el speriată. Mă simțeam ca într-un film alb negru mut : un diagnostic și-o semnătura grăbită scrise aproape neinteligibil pe o hârtie, aruncat în tăcere pe patul de spital al unei proaspete mămici care știa ca băiețelul ei cel dintai e sănătos tun. Îmi aduc aminte bine….mi-a venit să plang.

Deja imi făceam scenarii deloc optimiste cu privire la tratamentele ce aveau sa fie testate pe micuțul meu. Am solicitat să vorbesc cu neonatologul, dar mi s-a spus că doamna doctor este răcită și nu riscă să intre pe secție. În cele 10 minute, până să vină soțul, am apelat la Dr. Google pentru a afla câte ceva despre acest diagnostic. Nu m-am lămurit, dar am reușit să mă agit bine. Acum că privesc retrospectiv realizez că toata anxietatea aia nu era necesara, dar asta pentru că, in cazul lui, nu era decât o formă ușoară de deformare a piciorului ce s-a corectat în timp în mod satisfăcător.

Dacă ai primit un diagnostic de tal valg pentru puiuțul tau este bine sa iei în considerare că această deformare poate fi ușoară, medie sau severa iar în privința unui tratament e bine să iei o hotărâre împreună cu specialiști. Menționez asta pentru că , deși grupurile de mămici „pun la bătaie ” informații prețioase ce merită asimilate, în privința chestiunilor medicale internetul îți poate oferi informații care nu se vor mula perfect pe cazul copilului tău, interpretări personalizate ale unor mame ce vor să ajute (dar nu reușesc întotdeauna ), speculații și o prea mare lejeritate în recomandări și sfaturi din partea unor persoane cu o experiență limitată la 1, maxim 2 cazuri personale.

Victorita Pavel este fondatorul si managerul Centrului Medical Recumed,  care s-a lovit la primul copil de acest diagnostic de talus valgus.  De fapt Clinica Recumed a luat ființă ca și consecință directă a acestui diagnostic pus întâiului său născut, când Victorita Pavel a conștientizat cât de comun este acest diagnostic și cât de important e să găsești terapeuți specializați în lucrul cu copiii care să încadreze corect afecțiunea și să realizeze împreună cu părintele un plan de tratament.

Deși este mamă a 3 băieți și conduce un centru medical,  Victorita Pavel și-a făcut timp pentru a-mi răspunde la întrebări. Sper ca răspunsurile ei să vă lămurească și să vă ghideze spre a lua cea mai buna decizie în alegerea specialistului și abordării unui astfel de diagnostic.

Cum se pune aceste diagnostic – talus valgus – și ce determină încadrarea în una dintre cele trei forme – ușoară, medie sau severă?

Piciorul tal valg se recunoaște ușor prin observare la nașterea copilului; medicul neonatolog ar trebui să pună acest diagnostic și apoi copilul trebuie investigat de un medic ortoped pentru evidențierea altor diformități ale piciorului. De asemenea medicul pediatru sau medicul de familie, cu care proaspeții părinți intră în contact, pot diagnostica această afecțiune.

 

Piciorul tal valg nu prezinta simptome, însă poate fi recunoscut după următoarele:

  • laba piciorusului este flexata dorsal, dorsul labei piciorului sprijinindu-se pe tibia anterioară
  • călcâiul este curbat și, deseori, este prezentă și o contractură a mușchilor anteriori
  • diformitatea este de obicei flexibilă, lăbuța putând fi readusa ușor în poziție corecta

Acest diagnostic poate fi asociat cu alte afecțiuni localizate la nivelul șoldului (luxatia congenitala de sold) sau gâtului (torticolis), de aceea medicul va recomanda și efectuarea unei ecografii de șold.

 

De cele mai multe ori, aspectul piciorului se îmbunătățește în timp, înainte de vârsta la care copilul poate sta și merge în picioare. În cazurile mai severe, se impune a se interveni chirurgical.

 

Exista 3 forme prin care diferentiem gravitatea acestei afectiuni:

 

Forma ușoară (gradul I):

  • – musculatura posterioară a gambei este mai moale;
  • – piciorul are o poziție aproape de normal.
  • – poate fi suficient masajul musculaturii posterioare gambelor (mamele pot fi instruite de către un specialist să execute corect acest masaj) sau puteti apela la un kinetoterapeut.

Forma medie (gradul II): 

  • – există o contractura a tendoanelor anterioare și laterale a gleznei care nu permite mobilizarea piciorului în poziția corecta (în poziție flexie plantar, în jos).
  • – musculatura posterioară a gambei este slabă (hipotonă);
  • – masajul gambei se asociază uneori cu exerciții de stretching (relaxare-întindere) executate blând și în mod repetat până se obține relaxarea tendoanelor gleznelor.
  • – dacă aceste exerciții nu dau rezultate atunci când sunt realizate de către părinți se poate asocia un program de kinetoterapie.
  • – uneori în formele mai rigide se recomandă atele de poziționare care ajută piciorul să se relaxeze în timpul nopții.

 

Forma severă (gradul III): 

  •  există o contractură puternică a tendoanelor gleznelor (această contractură nu permite o mobilitate normală a piciorului).
  • este indicat să se aplice 2-3 cizmulițe de gips care ajuta la relaxarea și elongația  acestor tendoane contractate;
  •  după aplicarea gipsului urmează o perioada între 3 și 6 luni de exerciții zilnice și purtarea atelelor pe timpul nopții care ajută la menținerea piciorul într-o poziție relaxată. În acest fel se ajunge la un rezultat satisfăcător la momentul ridicării copilului în picioare și la debutul mersului.

6565972579_cdc19d8136_b

Tratamentul piciorului tal-valg se aplică în funcție de gradul deformării cât și de vârsta copilului.

Această deformare de picior Tal-Valg se poate asocia cu o hiperlaxitate articulară exagerată (articulație foarte elastică) și cu hipotonie musculară accentuată (tonus muscular scăzut) mărind durata tratamentului.

În acest caz tratamentul kinetoterapeutic se asociază cu fizioterapia, în speță electrostimularea.

Electrostimularea se aplică pe musculatura posterioară a gambelor care este cu un tonus slab și se repeta periodic conform schemei de tratament pe care o stabilește fiziokinetoterapeutul pentru creșterea tonusului muscular.

Inca nu s-a dovedit ca piciorul tal valg ar necesita vreo forma de tratament chirurgical.

Exista cazuri care se pot califica pentru un transfer de tendon sau o stabilizare de calcai.

In cazul in care afectiunea nu se rezolva, piciorul tal valg poate pune probleme la nivelul dezvoltarii muschilor si al mersului.

 

Daca un nou nascut nu are diagnostic de talus valgus, el poate totusi in timp sa dezvolte o astfel de afectiune in timp?

Exista cazuri in care copilul nu a fost nascut cu talus valgus, insa ulterior daca a avut predispozitie spre asa ceva, l-a dezvoltat in timp.

 

Catre ce specialist ne indreptam cand avem o suspiciune legata de deformarea membrelor inferioare la nou-nascuti? De la ce varsta incepem tratamentul?

De regula, mamicile nu observa diformitatile membrelor pentru ca nu stiu ce semne sa urmareasca. Se ghideaza dupa discutiile pe forumurile de mamici sau printr-o simpla vizita la medicul pediatru sau med de familie, afla acest diagnostic.

Imediat dupa ce i se pune copilului acest diagnostic , trebuie investigat de catre medicul ortoped pediatru. Examenul clinic in functie de varsta copilului, va cuprinde: la sugari – manevre manuale de verificare a pozitiei talpitei, iar la copiii care se pot sprijini sau déjà au facut primii pasi singurei, examenul podoscopic sau podometria computerizata, care stabilesc modul ideal de incarcare cu modul in care se sprijina pacientul.

Ulterior, medicul ortoped recomanda in functie de gravitatea afectiunii, care sunt urmatorii pasi (enumerate la pct 1 – forme).

Este indicat ca în urma unui diagnostic de picior Tal-Valg să se înceapă tratamentul cât mai repede după naștere deoarece:

  •  rezultatele sunt mai bune;
  •  durata tratamentului este mai scurtă;
  •  cooperarea copilului este mai bună.

Cu cât tratamentul începe mai târziu spre 8-9 luni sau la vârsta mersului cu atât rezultatele sunt mai modeste (mai ales în formele severe) și în acest caz durata tratamentului este mai mare și cooperarea copilului redusă

Recunosc ca am fost foarte speriata de cazurile de talus valgus sever de care am auzit de la prieteni si de pe retelele de socializare. Am apelat la un medic de recuperare si la un kinetoterapeut, dar am decis sa intrerup tratamentul. Acest lucru l-am facut nu din lipsa de rezultate, ci pentru ca D. plangea foarte tare la sedinte si m-am gandit ca achizitiile nu se fac sau se fac intr-o mica masura atunci cand „pacientul” nu este deloc cooperant. Acum stiu ca D. a suferit de o forma usoara care s-a corectat doar cu masaj, dar am fi putut sa nu fim atat de norocosi.

Ce sfaturi puteti da mamelor care vor trebui sa treaca prin aceste episoade de lacrimi si furie cu copilasii care au mare nevoie de tratament?

Trebuie facut examen periodic, sa nu se trateze dupa facebook , forumuri, ci numai dupa un consult medical.

Mamicile trebuie sa stie ca tratamentul nu este unul dureros, ci il scoate pe sugar sau copilul mic din zona lui de confort si de aici plansul nervos.

A se retine ca in cazul in care copilul plange o face pentru ca manevrele ii sunt inconfortabile (el nu se mai poate misca in voie).

Iar daca puiutul doarme, mananca mai mult dupa o sedinta de tratament, atunci totul este ok!

Orice miscare chiar daca este pasiv efectuata (adica o face terapeutul) este un effort maxim pentru copil si de aici vine oboseala sau cresterea poftei de mancare

Foarte multe mame isi incalta copilasii de la primii pasi. Este acest lucru recomandat pentru copiii cu un diagnostic de tal valg?  Pe piata sunt foarte multe tipuri de incaltaminte pentru copii, de la preturi foarte mici la preturi exorbitante.

Lasand la o parte capriciile modei, ce trebuie sa urmarim atunci cand alegem de incaltat pentru copiii pana in 2 ani, indeosebi pentru cei care au prezentat acest defect congenital initial?

Indiferent de afectiunea pe care o are (tal valg sau alte probleme la nivelul piciorului), atunci cand incepe sa mearga ar trebui incaltat cu incaltaminte cu talpa flexibila, cu calcai (sa nu scape piciorul din incaltaminte).

Pe langa incaltamintea cu talpa flexibila, la formele severe este recomandat ca ghetuta sa fie putin mai inalta, sa ii sustina glezna pe interior si sa fie putin mai dura pe interior.

Nu s-a dovedit ca ortezele ar avea un efect miraculous, asa ca noi, cei din recuperare medicala, nu le recomandam.

Ca o concluzie: Nu tratati copilul dupa cum spune prietena, vecina, etc. Fiecare copil are ritmul lui de crestere si reactioneaza la tratament diferit.

Sper ca informatiile sa va ajute, iar in caz ca mai sunt intrebari, specialistii de la Clinica Medicala Recumed sunt convinsa ca va vor putea raspunde la ele. Ii puteti gasi aici:

 

Centrul Medical Recumed

www.recuperare-medicala.ro

Str. Grigore Alexandrescu nr. 33

0742.354.442

 

 13987790_1484513981574733_2034926703_o

Pavor nocturn (teroare nocturnă)

S-a liniștit casa! Stai pe întuneric cu o lămpita aprinsă în capul patului, neștiind ce să faci cu aceaste prețioase momente de „me time”. Enumeri în gând posibilitățile : două cărți cu semnul uitat de cine știe când , împinse in spatele bibliotecii ca să nu ajungă copilul la ele; un film interesant pe care l-ai mai vazut dar de care ți s-a facut „poftă ” azi dimineață la cafea, când a fost sharuit de cineva. Nu ajungi la a treia opțiune pentru că monitorul de bebe se aprinde violent. De la stânga la dreapta luminițele o iau razna și un țipăt Îți inundă urechea aproape adormită. Fugi cu dexteritatea unei gazele ocolind toate jucăriile de pe covor, deschizi precaut ușa ca să nu cumva să fie căzut copilul si să se indrepte spre ușă. E in pat, nu a cazut. Aprinzi lumina pentru că nu înțelegi unde e inamicul. Copilul e ridicat în fund, e palid, țipă și se uită într-un punct fix; respiră greu, e transpirat si nu reușești să îl trezești.

Nu, nu este începutul unui ghost story reușit. E un episod din viața reală a unor oameni normali, ce implică un copil care suferă de „teroare nocturnă ” și un părinte care rămâne marcat zile bune de intensitatea situației, de neputință și de griji.

Nu era pe lista mea de articole gândite pentru blog, dar e a doua oara când aud, de la persoane foarte apropiate cu copii pana în 2 ani, de astfel de  manifestări  care pot speria orice parinte și ajung să fie încadrate ca și pavor nocturn.

Îngrijorarea mea este legata și de istoricul propriu de parasomnii(anomalii ale somnului), pentru că se pare că există șanse mai mari ca un copil să manifeste aceste simptome dacă unul dintre părinți are „la activ” manifestări de tipul parasomniilor . Iar eu in copilarie am avut câteva episoade de somnambulism, pe care le pot lega direct de perioade stresante sau de modificarea rutinei de somn (oră și locație) și paralizii în timpul somnului, în perioade de extenuare fizică.

Manifestările sunt destul de clare, dar nu foarte simple din punctul meu de vedere, pentru că deși se vorbește de apariția lor în timpul nopții, există cazuri în care, în urma deprivarii de somn, a oboselii extreme și a unei crize de furie si plâns, astfel de fenomene pot să apară și în timpul zilei. De fapt denumirea pavor nocturn e improprie și cred că ar fi fost mult mai firesc să se numeasca „teroare în somn”, asta pentru că pot aparea (demonstrat și susținut medical) și în timpul somnului de peste zi.

Vorbind despre somnul de peste zi, vreau să menționez și un tip de somn „autoprovocat” care poate apărea la capătul unui tantrum prelungit. Majoritatea mamelor au citit despre descoperirile esențiale legate de afectarea neuronala provocată de celebra metoda „cry it out”. În mare copilul care e lăsat să plângă incontrolabil pe o perioadă mare de timp se epuizează până în punctul în care sistemul reacționează și intră într-o stare de „auto-liniștire ” (somn forțat) pentru prevenirea deteriorării neuronale și conservarea energiei.

Nu am de gând să dezvolt ideea sau să vorbesc despre nevoile părinților care folosesc metoda „cry it out”, dar vreau să atrag atenția asupra apariției simptomatologiei lui „pavor nocturn” după astfel de scene în care copilul este lăsat neconsolat să plângă pe o perioadă extinsă de timp. Intuiesc în cel puțin două cazuri care mi-au ajuns la urechi că aceasta a fost rădăcina manifestărilor de tip „teroare nocturnă ” și spaima a fost mult mai mare în cazul părinților cu pricina pentru că aceste manifestări au aparut în timpul zilei, nu păreau a fi legate de starea de somn sau nesomn și suspiciunile de afecțiune neurologică au planat luni de zile asupra lor, până la un diagnostic final.

Deci mare atenție la ce se petrece înainte de manifestări și cum gestionăm furia și plânsul copilului care depășește intensitatea și durata pe care le încadrăm ca fiind normale pentru copiii noștri.

E important ca ele să nu fie confundate cu tantrumurile și foarte important ca ele să fie urmate de un control neurologic, pentru a se elimina suspiciuni mult mai grave si debilitante, precum epilepsia. O diagnosticare corectă va ajuta să înțelegeți manifestările, să controlați apariția lor prin controlul factorilor favorizanți și să primiți un tratament corespunzător.

Să o luăm metodic pentru a avea un tablou clinic al afecțiunii, cauzelor si tratamentelor recomandate.

Cum se manifesta copilul in cazurile de pavor nocturn?

  • Țipă sau plânge dintr-odată.
  • Pare speriat și este palid.
  • Are manifestari violente. Se poate zbate violent sau apuca lucruri de lângă el pe care le aruncă.
  • Te strigă, dar nu te vede și nu poate fi consolat sau trezit.
  • Respiră greu, transpiră și se uită fix, cu ochii larg deschiși.

Se pare ca debutul are loc in jurul vârstei de 18 luni și dispare spontan în adolescență. Totuși regula nu e bătută în cuie, astfel de manifestări putând apărea chiar și la maturitate, cronicizandu-se, sau înainte de vârsta de 18 luni. De obicei se manifesta în prima treime a noptii, în timpul somnului prin trezirea bruscă cu țipete de panică, asociate cu frica și fenomene precum creșterea frecvenței cardiace si respiratorii si durează între 1 si 20 min.

Pavor nocturn este o formă de anomalie a somnului sau parasomnie.  Somnambulismul, coșmarurile, paralizia în somn, disfuncțiile de comportament în timpul somnului, agresiunile în somn sau sexsomnia sunt si ele forme de parasomnii.

Menționez tipurile de parasomnii existente pentru că s-a demonstrat existența transmiterii genetice în cazul acestora. Deci daca ați suferit de una dintre parasomniile despre care am vorbit mai sus, atunci sunt șanse ca și copilul să prezinte o formă de parasomnie. Nu e obligatoriu însă; nici să sufere de parasomnie și nici să suferiți de vină – în cazul în care s-a transmis deja. Ultima nu e nici obligatorie, nici indicată.

Ce se intampla de fapt în timpul somnului?

În fiecare noapte creierul trece prin cinci etape ale somnului, primele patru făcând parte din somnul NREM (non rapid eye movement), iar ultima reprezentand-o somnul REM (rapid eye movement). Durata acestor etape este de aproape 90-110 minute, așa că vorbim despre cinci cicluri complete de somn pentru o perioada de 8 ore de somn.

În prima etapa somnul este unul foarte uşor. Se pierde tonusul muscular ceea ce poate cauza spasme și pot aparea halucinații hipnagogice. Această etapa face tranziția de la starea de veghe la cea de somn și poate dura între 5 şi 10 minute.

În a doua etapă, cu toate că undele creierului și reduc frecvența tot mai mult, ele produc mici explozii de unde rapide şi ritmice cunoscute sub numele de unde sigma. Etapa ocupa aproximativ 45-55% din somnul total al unui adult.

A treia etapa marchează începutul somnului adânc. Din această etapă este greu să te trezești, iar atunci când o faci te vei simți confuz preț de câteva minute. Undele creierului scad până la undele delta ce au cea mai mica frecvență pe care o veți experimenta. În această etapă pot apărea parasomniile, spaimele nocturne si somnambulismul.

A patra etapă e asemănătoare etapei a treia și este reprezentată tot de somnul adânc, dar această etapă reîncarcă cu energie atât fizică, cât și mentală și cine sare peste această etapă nu va fi odihnit de dimineață.

Etapa a cincea este etapa visării. Ea e caracterizată de mișcările rapide ale ochilor (REM), o rată crescută a respirației și o activitate crescută a creierului.

Anomaliile somnului au loc in starea de tranziție dintre somn către trezire, de la starea de veghe către somn, în timpul somnului profund sau în timpul somnului REM. Ele pot implica comportamente complexe, percepții distorsionate, emoții puternice și experiențe fiziologice de tipul răspunsului „luptă sau fugi”.  Evenimentele acestea au loc atunci când mai multe stări de conștiință sunt prezente în același timp; un copil aflat în această stare nu visează și nu este nici treaz.

Care sunt cauzele spaimelor din timpul somnului?

Predispoziția genetică de care am vorbit deja și care mă sperie și pe mine. Părinții care au suferit la randul lor de spaime in timpul somnului, somnambulism sau vorbesc în somn pot avea copii care prezintă anomalii ale somnului.

Cercetarea medicală indică ca și cauză posibila in cazul copiilor mici lipsa de dezvoltare suficienta a sistemului nervos. Simptomatologia ar fi în legătură cu această cauza una absolut fireasca si manifestările vor disparea odată cu maturarea sistemului nervos.

In baza observatiilor, teroarea nocturna pare a fi legata de modificari in rutina zilnica, rutina somnului, modificari sau un grad de stres ridicat in cadrul familial sau atunci cand un copil este bolnav. (Deseori a fost legat de episoade febrile)

Au mai fost asociate de diverse etape de dezvoltare impusa, la copiii foarte mici care sunt invatati sa faca la olita sau sa dezvolte abilitati corespunzatoare unei varste mai mari. Desi nu s-a demonstrat aceasta asociere, cred ca ar putea fi incadrata tot la situatiile generatoare de stres intens.

Un lucru care mai merita mentionat este ca ulterior in viata aceste manifestari nu s-a descoperit a fi legate de vreo afectiune psihiatrica sau psihologica. Par a marca o etapa scurta din viata copilului si in general nu se cronicizeaza. In ceea ce priveste adultul – cauzele, tratamentul si intreaga patologie comporta modificari majore si nu voi trata subiectul acesta aici.

Ce sa faci si ce sa nu faci in timpul unei astfel de crize nocturne (sau diurne)?

Nu trezesti copilul. Trezirea copilului care sufera de anomalii ale somnului nu este recomandata.  Dezorientarea si confuzia vor fi foarte mari si pot provoca la randul lor stres si reactii neobisnuite.

Esti prezent si protector. Nu se lasa copilul singur atata vreme cat manifestarile au loc si se indeparteaza orice ar putea sa il puna in pericol. Se pot pune perne pe langa el pentru a nu cadea din pat, se iau jucariile sau orice alte obiecte cu care s-ar putea lovi, etc. Il poti ghida catre pat inapoi daca s-a dat jos in timpul manifestarilor. Se recomanda interventia doar atunci cand lipsa ei ar duce la ranirea copilului.

Observa copilul si vezi ce functioneaza si ce nu. Ca de obicei nu exista reteta universala. Copilul poate reactiona bine la vocea calda a mamei si la atingere sau din contra, aceasta poate sa ii intensifice starea de spaima. Avand in vedere ca aceste stari de spaima au o oarecare recurenta, este bine sa invatati din ele pentru a putea avea o interventie mai buna urmatoarea data.

Nu iei copilul la intrebari dimineata. Spaimele noptii nu sunt provocate de cosmaruri. Precum am scris mai sus, copilul e in acelasi timp si treaz si adormit. Nu are deci acces la vreo amintire care sa fi fost cauzatoare de spaime. De aceea nu este recomandat sa discutati cu copilul a doua zi despre ce a facut in noaptea anterioara si ce era in mintea lui. Nu va va putea raspunde si se poate ingrijora, respectiv anxieta cu privire la ce se intampla cu el noaptea. Stresul fiind cauzatorul nr.1 nu cred ca e cazul sa il stimulam in plus.

Asigura-te ca a dormit destul, are o rutina buna de somn si de activitati si ca intelege ce anume se intampla in legatura cu evenimentele sau persoanele noi din viata sa.

Fenomenul poate tine de la declansare cateva nopti la rand, iar ora pare a fi cam aceeasi. De aceea exista specialisti care sugereaza anticiparea evenimentelor:

  • Daca ora poate fi anticipata estimativ, poti merge langa el cu 15-30 de minute inainte
  • Il poti trezi si duce la baie sau sa ii oferi o cana cu apa. Personal chestia asta cu trezitul nu imi place cum suna, pentru ca daca vorbim de sistem nervos nematurat, nu face decat sa intarzie manifestarea; daca vorbim de suprastimulare, mai adauga inca o stimulare la pachet si efectul e doar intarziat; doar daca e vorba de anxietate, faptul ca o vede pe mama langa el si ii aude vocea ar putea aduce beneficii, dupa parerea mea. Precum am mai zis, trebuie observat copilul, cauzele si reactiile.

Alte recomandari care te vor ajuta:

  • Incearca sa respiri adanc, sa te detasezi de manifestari si sa incerci sa percepi care ar putea fi cauzele ce contribuie la aparitia simptomelor. De ce acum? Ce s-a schimbat? Ce a intervenit? Cum este diferita perioada asta de alta? Ce e nou in viata lui?
  • Incearca sa nu te impovarezi cu acest diagnostic. Daca predispozitia e mostenita, nu este vina ta, precum nu a fost nici a parintilor tai. Daca v-ati mutat in casa noua sau ai fost nevoita sa ii schimbi gradinita, locul de joaca sau rutina in orice mod, incearca sa ii netezesti adaptarea sau sa ii prezinti modalitati de a face fata stresului(copilul copie inclusiv mecanismele de coping). Incearca sa lucrezi asupra prorpiului tau nivel de stres si vezi ce functioneaza pentru tine. Acum e momentul pentru solutii, nu pentru invinovatire. Vina blocheaza; copiii beneficiaza de pe urma contactului cu modele functionale.
  • Aminteste-ti ca experimentarea acestor spaime nocturne e mai dificila pentru observator decat pentru cel care le traieste. Exista cercetari care arata clar ca acesti copii nu au amintiri legate de momentele de spaima si nu sufera fizic (daca sunt protejati) sau psihic in urma lor.

Repet recomandarea de a consulta un medic pentru confirmarea sau infirmarea unui diagnostic de pavor nocturn. Orice diagnosticare nemedicala poate avea consecinte negative si desi nu avem un sistem medical ideal, avem medici informati si experimentati la care e cazul sa apelam cand de noi depinde sanatatea si viitorul unui copil. Internetul ofera posibilitati. Pentru diagnostice clare si tratamente apelam la oamenii care au studiat ani de zile un domeniu si s-au intalnit cu cazuistica similara.

Sper sa fi fost de ajutor cu informatiile si recomandarile si va doresc cu mult drag nopti linistite!

 

Oamenii care dispar fără un cuvânt – un fenomen care ia amploare

Despre fenomenul de ghosting se vorbește de curând, dar noi, ca societate, ne confruntăm cu el de ceva vreme. Ghostingul e o practică prin care oamenii formează relații din care apoi dispar fără nici un motiv rostit.

După mine, *fantomismul* ăsta e o consecință a presiunii societății către dezvoltarea funcțiilor cognitive, în detrimentul dezvoltării emoționale. Asta pe de o parte. Pe de alta, avem o nevoie de autonomie înțeleasă si susținută prost, și foarte profitabilă, pe care se creează o societate nesociabila – ce nu socializează în mod real. O inteligență emoțională scăzută, imposibilitatea de a te conecta empatic în mod real la celălalt și o educație ce are la bază manipularea , seducția și șantajul – aceste trăsături compun tabloul fantomelor în viață.

Am avut și eu parte de fantome și nu erau în podurile caselor părăsite. O fantomă mi-a îngrijit copilul cel mare vreo 4 luni. Apoi într-o zi de mai, fără nici o discuție în prealabil, fără nici un motiv plauzibil, fantoma a dispărut. A spus că întârzie și apoi nu a mai răspuns niciodată la telefon. Ca în filmele alea americane, în care cineva pleacă să ia țigări de peste drum și se întoarce în 30 de ani. Și e bine mersi, în caz ca v-au trecut gânduri sumbre prin cap, postează pe fb regulat și probabil bântuie altă familie. O familie de oameni cumsecade care cred că e implicată și mulțumită, ce cred că pot conta pe ea. Si nici c-am mai căutat bonă din acel moment. Mi s-a părut cruntă acea lipsa de încheiere a unei relatii pentru un copil de 2 ani. Prefer să stau cu amândoi așa de mici și cu nevoi atât de mari și să ne gospodărie noi cum putem mai bine, decât să cădem iar în plasa unei persoane instabile. Cu nevroza unui om nu e de glumă, chiar psiholog de ești.

Am mai dat eu de fantome și înainte. La centrul unde am activat până să nasc. Dar alea erau fantome care demisionau după ce își luau salariul după prima lună. Acelea erau niște fantome un pic mai predictibile și mai ușor de înțeles. Munca era mult prea multă pentru ele.

Aud și de fantome (și din ce în ce mai des în ultima vreme) care bântuie segmentul amoros-aventuros. Sunt de obicei de sex masculin și se lipesc și dezlipesc de victime foarte ușor, lăsând răni adânci și foarte multe întrebări fără răspuns – ce n-a mers, ce n-am făcut bine, ce am zis, de ce nu sunt suficient de buna/frumoasă /interesantă?

Bone, infirmiere, constructori, instructori, amorezi – și lista e lungă cât o zi de vegan (că postul e mai blând ). La ei m-am gandit si cand am scris articolul asta http://www.unparintecuminte.com/index.php/cui-ii-e-frica-de-oameni-infantili-copiii-mari-se-joaca-de-a-viata-si-tu-ti-o-poti-pierde-ascultandu-i/ .

Dar ce se întâmplă de fapt cu acești oameni. Sunt doar neserioși? Și dacă da, de ce? Și mai ales de ce ne întâlnim cu ei peste tot în ultima vreme?

Am ajuns la concluzia că disparițiile acestea vorbesc despre o stare a societății de astăzi. O societate în care toată lumea vrea sa facă (avea tata o vorbă ) ” cât mai puțin și ce-i mai ușor ” , în care toată lumea vrea să fie șef, în care nimeni nu mai tolerează cerințele angajatorului , sarcinile de servici, programul fix. O lume în care un contract de muncă, un act de căsătorie sau orice alt act ce vizează un angajament nu are nici o valoare. O lume în care nu mai știm să comunicăm, dar avem pretenția să fim auziți și înțeleși telepatic și atunci când nu ni se răspunde conform pretențiilor nerostite, ne înfuriem și pedepsim. O lume în care dacă te comporți omenește ți se ia preșul de sub picioare pentru ca omenia e suspectă.

Și în aceasta lume bântuie narcisicii, care merita tot ce primesc și dau lumii suficientă frumusețe și talent (așa sunt convinși ei), ca să nu mai fie cazul să li se ceară și altceva. Pentru ei numărul victimelor e un indice al valorii lor, iar răniții ar trebui să își lingă rănile cu gândul ca au putut fi aproape de așa o *nestemata* pentru o vreme.

În această lume bântuie nevroticii și abandonicii, ale căror teamă de a fi folosiți si abandonați îi conduce spre a folosi și abandona, într-o tentativă inutilă de a prelua controlul angoaselor ce îi bântuie permanent.

În această lume bântuie histrionicii, care seduc pentru a-și satisface nevoia de atenție și aprobare. Niște oameni dramatici al căror entuziasm poate fi interpretat drept implicare și elan, dar care pleacă imediat ce obțin *rolul* pe care și-l doreau.

În această lume bântuie suspicioșii ,ale căror tendințe paranoide pictează orice om în culori diabolice. Care trebuie să fugă pentru a nu se contamina sau pentru a nu fi distrus și pentru care orice om bun e de fapt un om foarte rău ce joacă teatru.

Pe lângă toți cei enumerați mai sunt și hoții care de obicei dispar și cu bani sau obiecte, depresivii care dispar pentru a se retrage în ei , leneșii pentru care orice loc de muncă sau relație presupune efort și cei pasiv -agresivi care, prin dispariția lor subită, lovesc și pedepsesc.

Stabilitatea e plictisitoare, fidelitatea e supraevaluata, prietenia e un concept romantic și dragostea e un sentiment pentru oameni mici. Cam așa dicteaza eul mic al omului mare de astăzi.
Și de aceea cred că e important să avem valori și să creștem inteligența emoțională a copiilor noștri. Pentru că avem de combătut niște atitudini ce contaminează foarte ușor.

Fantomele din timpul vieții nu mai bântuie decât gândurile celor lăsați în urmă. Fantomele din timpul vieții , de multe ori, nu vorbesc despre noi. Vorbesc despre fricile, furia și traumele lor. E important să nu le preluăm bagajul și să-l ducem în spate până la epuizare. Avem prea multe de trăit ca să ne lăsăm răpuși de o fantomă.

Limitele părinților

Știm că e necesar să punem limite copiilor. În felul ăsta învață despre ce îi pune în pericol, ce nu le face bine și cum funcționează lumea. Dar cel mai important lucru pe care îl obținem este că, prin limite, învață cum să construiască relații. Fiindcă relațiile sănătoase nu înseamnă doar conectarea firească a unuia la celălalt, ci și respect pentru *spațiul* meu și *spațiul* tău – fizic și psihic.
Limitele ne ajută să înțelegem de unde până unde suntem noi, cât putem să ne *întindem* și de unde începe celălalt.
În scopul acesta se practică jocuri prin care copiii și/sau adulții se împing, fără agresivitate. Jocurile sunt pentru a se conecta și delimita, luând notă de propriul corp, cu respect pentru propriul spațiu pe care îl apără. In același timp fiecare oponent își dozează forța pentru a-și respecta și *adversarul*, fiind atent la impactul cu corpul lui și la reacțiile acestuia.
Dar când punem limite copiilor ne gândim dacă noi înșine avem limite sănătoase? Când îi învățăm despre regulile societății luam în calcul gradul în care noi înșine respectăm aceste reguli? Când educăm despre relații sănătoase, deschidem un ochi asupra fericirii sau lipsei ei din relațiile noastre?

Cred că a venit timpul să începem educația cu noi înșine. Să începem cu propriile limite, pentru a putea pune corect limite și celor ce au nevoie ca noi să fim o sursă de inspirație și cunoaștere.

Considerăm că știm ce ne punem în pericol, ce ne face bine și cunoaștem regulile jocului. Dar oare chiar așa e? Fiindcă felul în care relaționăm ne poate cauza multă angoasă și nefericire și ne poate pune în pericol, îmbolnăvindu-ne. Somatizarea nu e o invenție a ultimilor ani. E un fapt demonstrat științific. Nefericirea îmbolnăvește și uneori chiar poate ucide.
Cât de sănătos ne raportăm la noi și cât de sănătos îi tratăm pe ceilalți?

Există oameni ale căror limite sunt extrem de rigide și oameni care nu știu să pună limite deloc. Primii suferă prin izolare și alienare, ceilalți prin contaminare și suprasolicitare.

Și primii și ultimii vor avea dificultăți în a pune limite copiilor lor și vor întâmpină rezistențe în procesul de educare.

E unul dintre motivele pentru care susțin că nașterea unui copil e și o șansă la o renaștere proprie. Ai acum șansa să faci îmbunătățiri ce te pot face un alt om.
Când sunt dificultăți în relația cu copilul ideal e să nu cauți să arunci vina în ograda vecinului sau în familia soacrei 😄. O abordare matură e centrată pe înțelegerea cauzelor și găsirea soluțiilor. Deseori ajunge să ne uităm la noi. Fără să ne învinovățim (foarte important! ), dar căutând să modificăm ce nu funcționează, înainte să ne apucăm să le cerem altora să procedeze bine acolo unde noi încă nu reușim.

Părintele cu limite rigide. Practic îi ții pe ceilalți la distanță, proiectele și timpul tău sunt foarte importante și nici nu vrei să deranjezi pe nimeni. Ai interacțiuni și funcționezi normal în societate, dar nu ai relații apropiate. Când sunt dificultăți, te izolezi în loc să apelezi la cineva. Și probabil nu ar prea fi persoane la care să apelezi, pentru ca nimeni nu simte că îți e apropiat.
Ideea e că dacă fiecare și-ar vedea doar de treaba lui, nu am mai avea nici o relație.

Deci fiecare trebuie să-*și* vadă și de treaba celuilalt, ca să existe conexiuni. Apoi dacă ușa ta e mereu închisă și /sau iți ia mereu foarte mult timp să deschizi, nu mai vine nimeni să sune.

Trebuie să începi să te întrebi de ce ai dificultăți în a-i accepta pe ceilalți lângă tine?
Poate că ai fost și tu la rândul tău educat că *fiecare trebuie să își vadă de treaba lui* și acum ai dificultăți legate de interacțiunea cu copiii.

Copiii de părinți cu limite rigide pot reacționa și ei prin izolare și deconectare de la cei care vor să le fie aproape și prin felul acesta îi resping. Sau se pot simți neînțeleși și deconectați ei înșiși de părintele care relaționează rigid cu toată lumea. Astfel că relația părinte -copil are de suferit și procesul de educare va fi foarte dificil. Fiindcă unui părinte care interacționează rigid, îi va fi greu să dedice timp suficient copilului, să îl observe și să se conecteze permanent la el. Un copil poate replica prin revoltă și rebeliune, aparentă respingere și încăpățânare. Este dificil să accepți o limită pusă de un părinte a cărui delimitare de ceilalți (implicit de copil) iți provoacă deja suferință. E un *nu* peste multe alte *nu-uri* spuse sau nespuse.

În planul opus, avem un părinte care nu se poate delimita de ceilalți. Care se pierde pe sine în relațiile cu ceilalți și suferă constant. E vorba de cineva care spune mereu da solicitărilor și apoi ajunge să aibă resentimente față de el și de celălalt pentru asta. Cineva care nu poate să spună nu fără să îi fie rușine. Cineva care se contaminează cu problemele celorlalți și îi lasă pe ceilalți să îl consume, încărcând-se în timp ce celălalt se descarcă. Va fi mereu prins între sentimente de compasiune ce duc către a face celorlalți pe plac și sentimente negative, pentru că e obosit și vlăguit de cerințele lor. Va avea multă lume pe lângă el, dar nu se va simți apreciat sau fericit, ci din contră.
Părintele care nu poate pune limite, nu va reuși să pună limite nici propriilor copii.  Părintele are convingerea că se *profită* permanent de buna lui natură, așa că în *bunul*său stil își va lăsa copilul să încalce limitele de *n* ori, găsindu -I scuze și rusinandu-se să intervină ferm, urmând ca apoi să intervină brusc și violent/agresiv , când consideră că s-a *profitat* destul și a rămas fără energie. Copiii, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și oamenii, vor avea dificultăți în a înțelege această schimbare a atitudinii la același stimul/stresor. Vor reacționa deci prin respingerea cu violență a limitei sau chiar a părintelui, se vor bloca sau se vor retrage.Asta pentru că reacția e de tipul *fight, fight or freeze* atunci când ne confruntăm cu un atac….și e un atac când ți se răspunde cu înțelegere și răbdare de 3 ori și a 4-a oară ți se țipă sau ordonă să (nu) faci un lucru. Nici una dintre acțiuni nu va conduce către a-și însuși *lecția * despre lume și situații pe care limita trebuia să o transmită.

Dacă ne regăsim în situația asta, e bine să începem prin a lucra noi înșine la capitolul relaționare. De ce nu poți spune *nu*? Ce simți când primești un *nu*? Cât de important ești tu (societății, familiei, prietenilor, etc)? Ce ai de oferit fără să renunți la tine? Astea sunt câteva din întrebările la care poți începe să cauți răspuns.

Prea puține limite si vei ajunge să te simți un nimeni. Prea multe limite și vei ajunge să nu fii cu nimeni.

Anxietatea copiilor – un simptom care vorbește și despre părinți

Oamenii fug de drame. Așa s-ar spune, dar totuși unii se agață prea des în ele ca să-i și credem. Agațamentul ăsta vorbește despre ceva din ei care are nevoie să fie hrănit, ocrotit, ostoit, domolit. Pentru că deseori aceste mici drame nu vorbesc despre ce se întâmplă în afară, lucruri asupra cărora nu avem control, ci despre ce e înăuntru, despre ce ne lipsește și ce ne prisosește.

Cred că anxietatea din viața unora (multora) vine dintr-o lipsă de blândețe si tandrețe față de sine. Lipsă pe care,  de fapt, aceștia o și acuză deseori în ceilalți, fiindcă unele lucruri sunt prea dificil de acceptat în ei înșiși. Nu e vorba de minciună sau negarea propriilor responsabilități, ci de o lipsă de conștientizare.
Uneori din *estetism* închidem ușa conștientizării – prea preocupați de prezervarea unei imagini pe care o considerăm ideală sau pe care alții ne-au transmis-o ca fiind unica acceptabilă.
Alteori din rigiditate și comoditate. Ne-am obișnuit ca unele lucruri, relații și situații să se repete sau să fie însoțite de anumite stări precum frica, angoasa, panica. Ăsta e firescul pentru unii. Când e liniște, se panichează.《 E ceva ciudat cu atâta bine! Cât poate să dureze? 》Și uite așa deschizi ușa anxietății.
Alteori rădăcina e în gândirea de tip magic. Vorbim de gândirea primitivă de ca și cum ea ar fi un precursor al gândirii actuale, când de fapt, dacă suntem onești, ea încă se mai amestecă cu ideile și concepțiile noastre și ne poate deturna de la intuiție, experiență și inteligență. Câți nu cred că vor avea o zi proastă dacă începutul ei a fost însoțit de un lucru (sau poate de un animal) deranjant?

Ce e de fapt anxietatea? Anxietatea e frica disproporțională la pericol. Deseori pericolul nu e unul real, ci imaginar. Asta vedem noi, cei din afară, cel puțin. În fapt e vorba de un pericol subiectiv mai degrabă. Fiind vorba despre semnificația subiectivă a ceva, degeaba vom încerca să îi prezentăm nevroticului realitatea. Ma refer la nevrotic pentru că anxietatea e miezul dinamic al nevrozelor. A încerca să îi demontezi rațional anxietatea unui nevrotic e ca și cum ai încerca să repari o clădire lucrând în una de lângă ea. Ce se întâmplă în realitate e într-un alt plan față de ce se întâmplă în realitatea subiectivă.

Psihanalistii susțin că poveștile de viață ale nevroticilor au un numitor comun: o copilărie marcată de lipsa de afecțiune autentică. Nu e chiar de mirare, nu-i așa? Lipsa de căldură umană îmbracă diferite forme și se ascunde , de multe ori, sub masca infinitei dărnicii.
Mama eroină nu există in realitatea. Nu în realitatea psihologilor, care se confruntă cu dramele copiilor de mame suprasolicitate, darnice până la fundul sufletului și cunoscătoare a binelui copilului până la distrugerea lui (a binelui real al copilui). Mama care *knows best* încuie într-o temniță din mijlocul pădurii inconștiente resursele reale ale copilului. Dintre sacrificiul ei si din încrâncenarea pentru ceea ce gândește a fi binele copilului, pe de o parte și voința, dorința și nevoile lui desconsiderat, pe alta, rezultă un puternic conflict în viitorul adult. El e obligat să intre într-o formă prestabilita. Picioarele fetiței pe care mama o visează prințesă vor trebui tăiate dacă pantoful prințului nu se potrivește. Oare fetița va fi furioasă, ostilă, anxioasa în interacțiunile ei viitoare, ulterior unei astfel de *ciuntiri *? Da, fără doar și poate! Și dacă ea va ajunge la concluzia că mama a procedat bine și intențiile ei au fost nobile, fetița are toate șansele să devină o mamă ca mama ei. Și astfel tot efortul de conștientizare e dat mai departe.

Toată această suferința măturată sub preș și lăsată proprietarului următor al casei mă duce cu gândul la o replică dintr-un film *Curajul mai sare câte o generație.* De multe ori aș spune că e vorba de un salt mai lung. Curajul există în oameni normali, mai degrabă decât în eroi și eroine aclamate. Aceia vin mai degrabă cu tot felul de frici ambalate frumos și prezentate drept cadouri regești celor ce le urmează.

Dar nu doar de rolul de mamă eroină trebuie fugit. În definitiv e vorba despre părinți (că nu doar mama e părinte) care nu aud, comunică despre și respectă nevoile și resursele naturale ale fiecărui copil.
Părintele suprasolicitat e un părinte care are prea multe de făcut și nu consideră joaca, timpul și discuțiile cu copilul prioritare. Părintele prins în plasa dependențelor sau anxietăților este prezent fizic, dar absorbit de propriile nevoi care se cer satisfăcute sau de fricile care îl acaparează. Părintele obsesiv-compulsiv care e preocupat excesiv de ordine și curățenie și a cărui anxietate și obsesie inmarmureste spiritul de explorator al copilului, blocând evoluția naturală. Părintele infantil care vrea ca toată lumina reflectoarelor să fie concentrată pe el și nevoile sale și nu reușește să le pună în plan secund, după nevoile copiilor.

Aceștia sunt cu toții părinți ale căror intenții bune pavează drumul spre nevroză. Iar anxietatea e un punct central în dezvoltarea și diagnosticarea nevrozei, al cărui sens e important de căutat. Nu vă mulțumiți cu a trece prin viață fără să înțelegeți ce vi se întâmplă și nu rămâneți simpli observatori iritați și neputincioși când copilul vostru manifestă anxietate. De multe ori stările lor vorbesc despre relația cu noi sau dintre noi, părinții. Scopul ar fi terapeutic și vindecător pe toată linia generațională, dacă nu e ratat din neglijență sau interpretare eronată.

Ușor cu anxietatea pe scările interioare, că poate să țipe de durere și lipsuri și vecinii de viață nu vor fi încântați!

 

Alăptarea – dragoste corp și suflet autentică

Toată lumea crede că știe ce înseamnă a alăpta, dar mulți cred și puțini știu.

Apropo de conectarea la resurse, dacă îi cer unui om al urbei să îmi spună câte ceva despre apa pe care o folosește zilnic îmi va spune sec că ea curge la robinet și e bună pentru spălat pe față. Iar un om de la Dunăre îmi va spune despre cât de hrănitoare, magică și împăciuitoare e apa cu corpul și sufletul său de ca și cum îi e mamă. Îmi va relata povești în care apa sau ceva legat de ea a avut un rol principal. Toți depindem de apă, dar orășeanul a uitat ori nu mai are respect pentru resursele naturale, crezând că a depășit, prin evolutia sa *spectaculoasa*, nevoia de apă . Orășeanul va râde de săteanul de pe malul Dunării.

Tot la fel, omul care face mișto-uri la adresa mamei ce alăptează lângă, e un om care se crede evoluat. Consideră că alăptarea e un lucru primitiv, de prost gust, neimportant și probabil ușor de înlocuit zilele acestea, când suntem atât de deștepți încât creăm substitut pentru orice.

Laptele matern poate fi înlocuit cu altceva dacă e musai, dar semnificațiile lui, trăirile pe care atașarea la sân le aduce cu sine, de ele avem nevoie toți, ca de apă și aer. Fiindcă alaptarea e dragoste manifestă. Alăptarea e conectare autentică, din dragoste și cu dragoste, la o altă ființă. Alăptarea unește doua corpuri într-unul singur, căci corpul mamei analizează imediat structura salivei bebelușului și răspunde prin modificări uimitoare, instant, realizând o formulă unică de hrană, menită a-i asigura exact ce are nevoie.

Ce vede publicul care se șochează când o mamă alăptează? Două corpuri care se unesc și formează unul singur cu dragoste și din dragoste.
Pentru cei care nu au trăit o astfel de conectare de dragoste mijlocită de corp și nu s-au putut apropia de a o cunoaște decât printr-un act sexual, ori sunt convinși că ăsta e singurul mod de a realiza o astfel de conectare , alăptarea poate părea de-a dreptul pornografica.

Voi realizați cam câtă revoltă se poate ascunde într-un om căruia i s-a făcut promisiunea dragostei prin naștere și i s-a anulat apoi? Nu doar pentru că nu a fost alăptat, ci pentru că mama refuză să îl vadă, simtă, audă, înțeleagă și respecte? Un copil când se naște se agață de mamă pentru că simte că e în siguranță cu ea, că va exista atâta vreme cât ea e acolo. Ce înseamnă să exiști dacă ți se neagă existența întregului și ești acceptat doar în părțile care corespund?

Senzația de pericol când ea dispare, el neputand să își procure nimic fără asistență, e reală. Toți oamenii s-au născut într-un corp care i-a îngrijit și le-a *ținut de cald*. Lipsa corpului mamei e dramatică pentru nou născut. Lipsa dragostei materne e dramatică pentru adult și naște furie și ostilitate. Despre drama copilului cu care mama nu se conecteaza autentic am scris pe larg si in articolul despre persoanele nevrotice  .

Ce se întâmplă cu durerea lipsei de dragoste maternă autentică?  Se îngroapă fără ceremonie, dar cu mare efort energetic, în inconștient.  Iar inconștientul presează mereu. Imagini a ceea ce e înăuntru ies țipătoare în afară și ne trezim înspăimântați,  furioși și uneori îndrăgostiți de cineva fără să știm de fapt de ce, iar apoi încercăm să ne explicăm,  interpretând. Cu cât e durerea mai mare, cu atât ne vom deturna de la interpretarea corectă.  Unde mai pui că cei care nu au avut parte de conectare empatică au mari dificultăți în a se conecta la resursele lor importante – cam greu să discutăm de intuiție . Ăsta e mecanismul proiecției – ce e înăuntru e acolo pentru că nu vrem să -l recunoaștem în noi,  ce e în afară putem condamna,  sancționa,  huli. Astfel omul ce vede o mamă alăptand se scandalizează și o sancționează. De fapt el își strigă durerea pe care imaginea dragostei autentică o provoacă în el.

Sexualizarea actului de alăptare e in mintea celor nu au cunoscut conectarea de dragoste reală și nu s-au putut apropia de ea decât *periferic*, prin sex.

Suprasexualizarea din zilele noastre are un sens. Ea maschează nevoi care nu sunt instinctuale, ci afective. Pentru că sexul nu e menit a se face cu unicul scop al reproducerii (hello!, locuim o planetă suprapopulata). Nu e menit a fi făcut cu scop recreativ, de alinare sau de demonstrație .  E menit a face dragoste – adică scopul cel mai important al său e să unească doi indivizi, să îi conecteze și să îi facă receptivi unul la celălalt. Ăsta e scopul său cel mai important și ratarea căruia e foarte dureroasă. Și nicicând n-a fost mai promovat, poate mai *făcut* și cu toate astea. …..mai ratat.

Cred foarte mult în această ipoteză a furiei omului neiubit la vederea iubirii, pe care o am în minte de ceva vreme. Trăim și gândim în asocieri și proiectăm prin disocieri.
Deseori când specialiștii vorbesc despre tantrumuri, vorbesc despre faptul că , nefiindu-i acceptat plânsul unui copil care ajunge adult, el va experimenta furie atunci când propriul copil va plânge. E de fapt frica de părintele insensibil cea pe care o retrăiește odată cu plânsul copilului său. Iar deseori la frică reacționăm cu furie și ostilitate (fight) , celebrul *fight, fight, freeze*.

Tot la fel, un copil neiubit simte că nu e iubit, e trist că nu e iubit; el va deveni anxios și furios. Furia asta va rămâne legată de nevoia lui de dragoste neimplinită pe parcursul întreagii sale existențe.

Când un om neiubit va asista la o dovadă de dragoste autentică va ieși la suprafață durerea lui imensă legată de lipsa de dragoste maternă. Această durere umple de revoltă.  Nu e nimic precum furia care să te scoată din tristețe și să te activeze, pentru a evita o depresie care izolează, blochează și apropie de moarte. Pentru că fugim de drame deseori pasandu-le altora. Iar aceia uneori sunt proprii copii. De aceea e important să ne analizăm gândurile și sentimentele și să ne asumăm limitările.

Alăptarea nu e singurul mod de conectare reală și semnificativă a mamei la copilul său. Dar importanța sa e mare pentru că e la baza formării individului. Există multe modalități prin care mama se va putea conecta autentic și va iubi copilul, de-a lungul vieții. Pentru că de fapt dragostea maternă autentică înseamnă a empatiza și a răspunde la nevoile observate în copil. Alăptarea realizează asta pe cele două planuri -fizic și psihic- răspunzând inclusiv nevoilor copilului pe care nici el nu și le cunoaște. De aceea e atât de importantă. Dar repet, nu e unica formă și imposibitatea alăptării nu este echivalentul unui start eșuat. În rolul de mamă învățăm mereu și câteodată provocările sunt mari, trecutul se cere vindecat și presiunea rănilor vechi e mare, iar eșecurile fac parte din orice schiță a succesului.
O mamă trebuie să fie mereu atentă la și să răspundă nevoilor copilului. Asta nu se întâmplă doar în primii ani de viață. Un copil abandonat de o mamă care l-a alăptat 5 ani va fi tot un copil abandonat și va suferi la fel de mult. La fel, un copil alăptat căruia nu i se permite să exploreze, să își folosească resursele creative , fiindcă mama alege ce e bine pentru copil, ținând cont de experiența ei și nu de resursele lui, se va simți neacceptat și neiubit. Deci *te văd, te aud, te simt, te iubesc așa cum ești*nu trebuie să se termine după o perioadă de alăptare. Alăptarea e doar începutul. Iar conectarea de dragoste maternă autentică incepe mai ușor , mai lin, cu alăptarea.

Așa că oamenii care sunt deranjați de alăptarea în public nu sunt neapărat oameni răi, perverși sau superficiali. Mai degrabă sunt, după mine, oameni care suferă de lipsă de dragoste și care au împietrit în propria amărăciune. Nu e de datoria noastră să îi alinăm, cum nu e de datoria lor să ne confirme că ceea ce facem și ceea ce suntem e acceptabil. Pentru că o mamă care știe cine e și ce face, va fi deranjată dar nu se va scandaliza dacă e respinsă sau etichetata din pricină că alăptează. O mamă care întâlnește un om încruntat e bine să țină minte să nu îl ia cu ea. Să îl lase acolo, în încrâncenarea și ostilitatea lui. Ea are suficiente lucruri de făcut și de gândit cu puii ei.

L-am alăptat pe D. un an, până când lactația a scăzut în sarcină, și el s-a autoînțărcat. A fost frumos, dar fiind prima dată, nu am fost suficient de relaxată pentru a trăi experiența pe de-a-ntregul. Cu M. am avut dificultăți inițial, dar sfaturile consultantului în alăptare au funcționat. Zilele trecute s-au făcut 11 luni de alăptare frumoasă și lină cu M. Când mă gândesc că , la un moment dat, nu voi mai alăpta pe niciunul dintre copii, îmi dau lacrimile. Pentru că e prin alăptare noi ne-am umplut sufletele de celălalt. E o atingere invizibilă de suflete care se petrece în timp ce îți privești copilul hrănindu-se cu tine. E un fel de a da fără a te pierde, ci câștigându-te. Tot pe tine, dar mai bun. Pentru că dragostea dăruită și primită ne face în mod real mai buni. Îmi va fi dor….

 

Older posts

© 2018 Blog de Psiholog

Theme by Anders NorenUp ↑

Suna psihologul
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox