Arhive etichete: Copii

Cum putem să le vorbim copiilor despre religie, credință și sărbători


Copiii pun întrebări și mulți părinți se simt în dificultate, acum în timpul sărbătorilor, legat de discuțiile pe subiecte religioase.


După părerea mea de psiholog si consilier parental, nici un punct de vedere religios nu poate fi greșit atunci când e exprimat față de un copil dacă :

  • copilul a cerut părerea 
  • copilul manifestă interes față de punctul de vedere exprimat
  • punctul de vedere nu este impus ca fiind unic
  • copilul nu este forțat să îl repete sau să îl adopte
  • copilul are voie să ofere feedback de orice tip după prezentarea adultului
  • este însoțit de valori și simboluri asociate speranței, binelui, generozității, dar și magiei.


 Dacă nu reușești să te exprimi simplu, nu ai înțeles suficient de bine ceea ce vrei să transmiți.

Acesta este motivul pentru care mulți părinți nu reușesc să dea un răspuns simplu la aceste întrebări legate de religie. Adolescentul este preocupat de imaginea și construcția sa, adultul tânăr e prins în îndatoririle și evoluția sa individuală……undeva după 40 de ani căutam și ne sedimentăm un punct de vedere despre spiritualitate și dividinitate. Unul separat de al celorlalți, fără să îl nege sau să îl respingă pe al lor, ancorat în realitatea noastră , interioară și exterioară . E uman să nu avem neapărat definite conceptele de credință , religie sau căutare interioară. Dar rezultatul este că nu reușim să transmitem ceva cu sens altora despre asta, altceva decât rigidități sau bucăți nedigerate.

Nu trebuie să răspunzi imediat

Competitivitatea a generat impulsul de a răspunde repede și deștept , dar deștept nu e egal cu înțelept . Deșteptăciunea ține de minte și tematica asta e prea sensibila ca să fie doar gândită , dupa mine. Mintea e doar o parte a noastră și a gândi doar una dintre multele abilități.

 În discuțiile cu copiii, sfatul meu este să vă luați timp pentru a vă gândi ce înseamnă pentru voi spiritualitatea, credință și religie și de ce sau dacă avem nevoie de toate astea, noi adulții și ei copiii. 
 
Copiilor nu le place să fie grăbiți și de aceea chiar ei sunt cei care pot accepta amânarea, dacă ea nu miroase a indiferență sau ignorare. Dacă copilul te-a întrebat despre un simbol religios și te simți nepregătit, poți să îi spui că întrebarea pusă de el este o întrebare bună și grea, care necesită gândire. Arătând interes pentru ce vor să știe, se vor simți văzuți și auziți. Cerând să fii așteptat pentru a gândi în profunzime răspunsul, îi ajuți și pe ei să cântărească răspunsurile viitoare pe care le vor oferi. 


Cum pot prezenta povestea sărbătorilor


Mulți dintre părinți sunt prinși între magia pe care poveștile biblice și cutumele bisericești au adus-o în lumea lor de copii și informațiile științifice care neagă existența faptelor ce stau ca fundament al religiilor. Eu simt că ei, copiii noștri, au nevoie de amândouă. 


Ne batem cu pumnul în piept că noi nu ne vom minți copiii, că nu ii vom răni și că nu le vom impune ce să creadă. Asta înseamnă să îi respectăm, inclusiv dacă ei decid să creadă în ceea ce noi nu credem. Și ca să creadă în ce vor, trebuie să le oferim și prezentăm opțiuni.


Dacă chiar vreau să fac asta, primul pas în expunerea unui punct de vedere este să nu consider că dețin adevărul absolut, să nu impun și să nu forțez spre acceptare. 


A minți înseamnă a nu spune adevărul. Deci trebuie să îmi clarific ce este adevărat pentru mine. E adevărat că Iisus a existat în Nazareth? Eu nu știu să răspund cu da sau nu la această întrebare. Comunitatea științifică poate susține că nu. Dar ce reprezintă Iisus? Ce reprezintă toate personajele din poveștile pe care le spunem copiilor, cu care se identifică? Ne mințim copiii în fiecare seara citindu – le despre personaje inventate sau îi ajutăm să crească cu valori, speranță și soluții pentru o viață buna? De ce avem nevoie de Iisus? Ce aduce el în viața noastra? Care e mesajul care îl însoțește ?


Am învățat că a pune întrebări oamenilor e mai valoros decât a răspunde, de multe ori. A pune întrebări în loc de a raspunde poate să însemne că ai respect pentru interlocutor și abilitățile sale de a găsi soluțiile . Încercați asta cu copiii. Când copilul întreabă ceva ce crezi sau gândești că el știe , e mult mai bine să îl intrebi înapoi „Ce crezi tu despre..?” și el va răspunde și va fi mulțumit că a știut .

În definitiv și eu sunt doar un om și nu am mai mult habar decât voi în toate. Eu nu pot și nu am nici un drept să răspund la întrebările astea pentru voi, dar voi trebuie pentru copiii voștri. Pentru că atunci veți ajunge la propriile convingeri și atunci nu vă veți mai minți copiii.


Cu copiii mei, în privința subiectelor religioase, am răspuns doar când am fost întrebată, m-am oprit când am sesizat că nu sunt interesați. Am vorbit despre părerea mea dar am spus *eu cred*, *mie mi se pare*. Nu am intervenit când au avut ei nevoie să se identifice cu un personaj, o imagine sau un reprezentare dintr-o carte ce prezenta povești biblice pentru copii sau dintr-un film ce atingea o tematică religioasă.

Și nu a fost greu. Greu e când vrei să fie perfect sau sa pari ceea ce nu esti. In nota asta, aș vrea să vă recomand să nu explicați copiilor percepte religioase în prezenta altor oameni. Adaptarea sociala ne falsifică, chiar și când știm despre asta și ne luptăm cu ea.


Apropo de film, dacă e cazul să deschideti o discuție, sau ați obținut un răgaz pentru un răspuns solicitat, vă recomand să vizionați împreună, pe Netflix, filmul dublat „Primul Crăciun” (The star). Noi din întâmplare l-am vizionat și copiii au fost foarte încântați. Ce punct mai bun de început decât momentul nașterii unui copil, cu care se poate identifica copilul nostru și momentul nașterii unei religii? Iar despre cartea cu nașterea Domnului, am cumpărat-o în contextul sărbătorilor, am pus-o pe masă și am așteptat să o deschidă ei. Au trecut ceva zile până au văzut-o.


Copiii au nevoie de povești. Noi adulții putem fi, în schimb, obsedați de adevăr.

Fiindcă susținem că nu l-am primit și asta ne-a rănit. Nu cred că ne rănea *păcăleala* cu moș Crăciun, dacă nu ni se cerea să depunem efort spre a fi cuminți, ascultători și buni pentru un moș care n-a existat. Ce spuneți? Sau dacă ne simțeam înțeleși și tratați cu respect și cu adevăr în restul zilelor dintre 2 sărbători de Crăciun. 

Mie una să nu îmi spuneți că nu există moș Crăciun(dacă vreți să fim prieteni), fiindcă nu avem un moș gras în costum care să ducă cadouri la toți copiii….. Foarte mulți copiii ai lumii primesc cadourile visate, cu efort, cu greutate și din dragoste. Deci partea aia e adevărată. Și am să vă povestesc și de ce moșul cel gras trebuie să existe. Fiindcă atunci când mama, tata, bunica sau bunicul nu își asumă meritul, gestul devine unul cu adevărat altruist. Pentru că cel care nu se așteaptă la nimic înapoi este cel cu adevărat generos.

Trebuie să susțin că moș Crăciun nu există pentru că doar copiii cred asta?Dar devin eu adult dacă spun cuvintele „moș Crăciun nu există „? Asta e tot un fel de magie. Copilul mic crede că broasca se poate transforma într-un prinț prin atingerea cu bagheta și rostirea unor cuvinte magice. A fi adult nu are nimic de-a face cu desființarea moșului . El nu ne-a rănit. Cum ar putea? E doar un simbol! Poate ca eram răniți .

Cum nu vă rănește nici religia în care unii dintre părinții voștri au crezut sau cred încă. Poate nu doar pentru că părinții noștri ne-au prezentat scriptura am crezut în ea când eram mici. Eu am avut părinți atei și am mers mult timp la biserică, duminica chiar mă trezeam la 07.00 și mergeam la cor. Și nici doar din naivitate sau lipsă de informații nu cred să fi mers în biserici la spovedit și împărtășit. Ci fiindcă aveam nevoie să ne întâlnim cu ce este prezent în carti si biserici, fiindcă aveam nevoie să simțim că suntem bineveniți în lumea asta, ca suntem iubiți, că avem un scop și un loc în lumea asta mare, că avem alte locuri unde putem fi în siguranță – altele decât acasă -, că putem aparține și în alte grupuri decât în familie. Astea erau nevoile și dorințele noastre nu de naivi, ci de oameni care cresc și cărora nu le este ușor și vor ca asta să aibă un rost.


Dacă ne hotărâm să le prezentăm copiilor lumea fără moș Crăciun, Iisus Hristos și alte simboluri valoroase (îmi permit să le unesc prin virgula pentru ca le gasesc apropiate prin valorile pe care le aduc), care aduc triumful binelui și al vieții cu sens în lumea lor, nu cred că le prezentăm o realitate. Le prezentăm un context în care noi oamenii, noi părinții, suntem zei supremi. Fiindca într-o lume științifică, omul e ultima verigă .
 Știm totul, controlăm totul și suntem singuri în lumea asta mare și rece.

Nu cred că facem asta pentru copii, cum nu facem multe de fapt pentru copii.


 Copilul nu are nevoie să crească precum un zeu singur într-o lume rece. Are nevoie să fie ghidat de bine, speranță, generozitate și are nevoie să spere că există un scop mai mare decât sine. 


Nu le putem lua oamenilor credința, pentru că nu avem ce să le dăm în schimb>

Psihiatrii și psihologii au ajuns demult la această concluzie. Fiindcă ei se luptă cu drama dinăuntrul individului și au văzut cât de greu e traiul fără credință. 


Putem alege să unim ce știm cu ce simțim și să prezentăm copiilor un întreg imperfect. Așa cum suntem și asa cum e și el. Compus dintr-o realitate interioară și una exterioară. Nu doar corp și evidență, ci și spirit și sentimente care nu se văd, dar sigur există. 


De aceea vă rog să fiți sensibili cu valorile, simbolurile și lumea magică.  Să le prezentați faptele așa cum știți, cum simțiți și să lăsați loc de îndoială, fiindcă este și îndoială umană și sinceră în noi. 


„Nu știu exact” sau „asta simt” ori „așa cred” nu ne detronează din poziția de părinte atotștiutor, fiindcă nu am avut această poziție niciodată. Decât dacă suntem profund tulburați. Altfel, cu cât știi mai multe cu atât știi că știi atât de puține lucruri și ca multe sunt subiective. 

Disciplină prin joc terapeutic

În căutarea unui echilibru între atitudinea autoritară și cea permisivă, între care mulți dintre noi oscilăm zilele acestea, găsesc un ajutor real în abordarea prin joc terapeutic a lui Aletha Solter.

În conferința ei, la care am participat anul trecut, spunea că nu îi este deloc pe plac atributul de guru al plânsului primit în mediul de parenting, fiindcă abordarea sa merge în aceeași măsură către descărcarea prin joc și râs.

Jocul terapeutic descris de Aletha Solter în cartea sa „Jocul Atașamentului”, este un joc care își propune să reconsolideze relația părinte – copil. Jocul atașamentului este gândit pentru vindecare în perioade încărcate de muncă, boală, dificultăți financiare, adică exact ce trăim astăzi.

Nu e vorba de jocuri care să îi țină ocupați pe copii sau care să le *consume * energia, scop nerealist și consumator pentru cei mari. Copiii au rezervoare de energie pe care adulții nu le pot egala. Când sunt doar plictisiți, copiii caută stimulare și de obicei o găsesc singuri.

Însă în perioada asta, ceea ce considerăm plictiseală poate să fie
anxietate și tristețe, manifestate zgomotos sau mult amplificat.

Astăzi noi, părinții, suntem anxioși în legătură cu boala, suntem preocupați în legătură cu ea și ne îndreptăm atenția spre alți adulți cu care comunicăm, spre știri, predicții și opțiuni pe care le căutăm pentru prevenție și susținere a unui viitor de după coronavirus. Iar ei, copiii noștri, resimt asta ca pe o deconectare de la ei. Fiindcă a fi cu părinții tăi, într-o lume plină de teamă și mult restrânsă, dar primind în același timp mai puțină atenție calitativă, produce confuzie și teamă. Asta poatr conduce către comportament dificil, tantrumuri, regresie.

Jocul de regresie
Pentru copiii care au un comportament regresiv, care se „bebelușesc”, jocul atașamentului este unul care permite această regresie. Copiii simt și transmit ce au nevoie pentru vindecare și dacă luăm cererea lor drept legitimă, reușim să îi ajutăm. Astfel că să învelești, hrănești, să te joci sau sa ii cânți unui copil între 3 și 6 ani, vă poate ajuta pe amândoi să vă „întoarceți” într-o perioadă de liniște și reconectare, care să vindece anxietatea prezentului.

Jocul de rol
Fiindcă teama de boală este un subiect deschis și receptat de copii, în perioada aceasta e recomandat să ne jucam cu copiii de-a doctorul. Indicația mea e să îi lăsăm pe ei să fie doctorul, ca să fie și un joc de predare a puterii. Tratamentul poate fi cu pupici, îmbrățișări și apă magică, transformată în apă vindecătoare cu o baghetă și câteva cuvinte.

Jocul de inversare a raportului de putere
Așa cum guvernul ia decizii pe care noi trebuie să le respectăm zilele acestea, noi suntem cei care luăm decizii pe care copiii trebuie să le înțeleagă pentru a le respecta. De aceea e foarte important să ne facem timp să oferim sens acțiunilor luate zilele acestea.

În cazul amândurora, chiar și dacă au sens și credem în ele, deciziile restrictive pot provoca furie și neliniște. Emoțiile negative pot fi puse în joc și asta va conduce la diminuarea agresivității, nu la amplificarea ei. Pentru că noi suntem puterea care interzice, jocul de inversare are rolul de a preda puterea copilului și a-i oferi ocazia să folosească această putere. Pentru doi copii e și mai indicat, întrucât ei pot face echipă pentru a prinde și sancționa (fără agresivitate) un răufăcător, un balaur sau un erou negativ pe care îl cunosc copiii. Părintele va dramatiza interpretarea eroului negativ și se va lăsa prins în mod dramatic, dar credibil, de copii. Jocul de acest tip provoacă mult râs, iar râsul diminuează tensiunea și furia.

Un joc de tipul celor menționate mai sus nu necesită materiale deosebite, spațiu special sau timp îndelungat și se poate dovedi distractiv inclusiv pentru adulți, scoși din seriozitatea și rigiditatea rolurilor convenționale.