Arhive etichete: Tantrum

Copilul care nu voia să învețe poezia pentru serbare

Aveam o listă mare de subiecte de abordat pe blogul nou. Toate pe tematici complexe, bineînțeles. Niciodată nu am timp de ele, iarăși bineînțeles. Astfel că am decis să iau de unde dau, ca să dau mai mult. În grupurile de mame de pe Facebook scriu la postările care cer o părere despre ceva ce cunosc, înțeleg sau am experimentat. Așa că am decis să preiau răspunsul meu de acolo pe care îl voi detalia, argumenta și completa aici. Asta ca să pot să am în continuare intervenții și ca ele să ajungă la câți mai mulți oameni. Evident nu voi expune persoanele, nu voi da detalii prin care ele vor putea fi identificate.

Și încep cu o temă a momentului. A fost odată un copil care nu voia să învețe poezia  pentru serbarea de Craciun. Mama lui încercă totul să îl determine, dar se lovi de refuzul copilului si nu fu chip să o scoată la capăt. Amândouă erau supărate și obosite. Și mama se hotărâ să trimită copilul la bunica cu merinde. Că probabil așa s-a întâmplat și cu Scufița Roșie. Doar o mamă furioasă și obosită putea să o expedieze în direcția lupului.  Ce facem să nu ni se lungească urechile (ca de lup)când copiii nu fac ce „trebuie” ? Ce facem când ne izbim de un „Nu” răspicat al copilului?

Cu siguranță, dacă ai trecut de primii 2 ani(uneori mai repede chiar), te-ai confruntat cu refuzul copilului în a face ceva ce îți doreai sau aveai nevoie la un moment dat. Majoritatea părinților încearcă mai întâi cu rugăminți, apoi cu insistențe și uneori ajung la amenințări și pedepse. Mulți dintre ei nu au succes în acest mod sau au un succes pe termen scurt, cu consecințe negative pe termen lung (despre asta vom mai vorbi).

De ce refuză copiii să facă lucruri, indiferent de modul său metoda abordată?

  Răspunsul este foarte simplu. Pentru că au nevoie să devină autonomi. Copilul este într-o stare de dependență totală de mamă în primă fază. El nu poate hotărâ nimic pentru sine și nu își poate procura nimic fără mamă. În timp el are nevoie să se desprindă de mamă, să devină un individ separat de aceasta. Fiindcă el trebuie, ca toți puiii din natură, să își asigure supraviețuirea singur, să fie pregătit pentru viață. În cadrul procesului de autonomie, prin care copilul devine independent, apare refuzul. Copilul nu poate să se desprindă de mamă dacă mama ia toate deciziile pentru el. Când faci tot posibilul și îi explici puiului tău de ce trebuie să facă așa și nu altfel, când abordarea ta e cu respect și considerație pentru micuț, și tot te întâlnești cu un refuz, e bine să îți aduci aminte asta. El are nevoie să nu facă ca mama, ci ca el. Face parte din dezvoltarea lui naturală. Așa că nu ajunge să îi spui, explici și arăți, trebuie să îi și permiți să integreze și să ia singur decizia de a face ceva. Ceea ce înseamnă să te retragi din a milita pentru ceva și să îi acorzi timp de reflectare și decizie. De cele mai multe ori, va alege să facă ce ii propuseseși, dar e foarte important pentru el ca alegerea să fie a lui.
Când insistăm, copilul se revoltă.
Istoria ne învață că revolta apare când poporul este oprimat,nu are drepturi, dar are foarte multe obligații și nevoile lui sunt mai puțin importante decât ale puterii de decizie. La fel e și cu copiii. Au nevoie să fie văzuți ca indivizi cu putere de decizie, au nevoie să aibă drepturi și nu doar obligații, au nevoie să fie într-o legătură bună cu *guvernanții* ca să prospere *țara*. Și tot istoria ne învață că țara prosperă dacă e democrație, adică „puterea poporului*. E nevoie să le oferim putere de decizie și copiilor în privința lucrurilor care țin de ei. Să îi anunțăm și consultăm când e vorba ca ei să joace un rol important într-o situație. Unii vor fi deranjați doar de auzirea acestei *ciudățenii*, iar aceia sunt exact cei ai căror părinți au fost superiori și autoritari, iar ei se bucură în sfârșit de a fi în rolul celui care are puterea, în opoziție cu rolul din copilărie, care a provocat suferință.


Va fi mult mai ușor să lucrăm către un obiectiv cu un copil mic, dacă anterior ne-am ocupat de nevoile lui, de *drepturile* lui de copil și copilărie. Adică ne jucăm cu el, petrecem timp de calitate împreună, ne conectăm și apoi venim cu cereri. Eu am o regulă în casă. Dacă am fost plecată și copilul a făcut ceva greșit când mă întorc, iar eu nu apucasem să mă conectez cu el, să îl văd, să îl pup, să avem contact vizual, nu am voie să îl cert. Pot să mă cain că s-a întâmplat ceva, pot explica de ce e greșit, dar nu am voie să îl interoghez sau să îl cert, nu înainte să ne fi conectat. Noi, din lipsă de timp și din nevoia de a face foarte multe deodată, cerem copilului să facă ceva conform agendei. Dar agenda unui om mare nu arată ca agenda unui copil. Cooperarea o obții când te conectezi la individ, nu când îi forțezi mâna.
În plus, e important să lăsăm loc și de greșeală. Poate că nu va învăța perfect poezia, poate se va încurca chiar la serbare. Pentru el va conta privirea din ochii oamenilor pe care îi iubește. Nici un râs răutăcios sau remarcă a cuiva, nu va zdruncina încrederea unui copil, dacă el are toată susținerea și dragostea celor ai lui. Marea greșeală pe care unii părinți o fac este să treacă de partea publicului critic sau profesorului sever. Acesta este copilul tău și tu ești părintele lui. Nu profesor, nu public, părintele. Tu dacă poți să te bucuri în mod real de orice realizare a lui, ai încredere că el va deveni un om realizat. Critica nu construiește oameni perfecți, construiește oameni perfecționiști. Iar oamenii perfecționiști se epuizează, se dărâmă singuri, nimic din ce fac nu e suficient de bun și de bine. Dacă ai fost criticat, îți va fi greu să ai blândețe. De unde nu ai primit, va fi greu să dai. Dar dacă vei reuși, vei atinge cu blândețea și copilul din tine. Reușita va fi și pentru tine, nu doar pentru copilul tău. Și cu asta ajungem și la suferințele noastre și ale copiilor din noi, care au tendința să iasă la suprafață odată cu intrarea în rolul de părinte.

  De ce ești atât de afectată de refuz?

  Dacă ești în situația asta și ești îngrijorată și frustrată de refuzul copilului, vreau să faci un scurt exercițiu mintal. Vreau să îți imaginezi că ești la serbare și copilul tău urcă pe scenă și nu poate să spună poezia. Ce simți?

Cel mai probabil simți teamă, rușine și frica de a fi judecată de ceilalți. De asta ești atât de îngrijorată. Pentru că toate acțiunile au consecințe și mintea ta deja le proiectează în viitor; refuză acum să învețe poezia, va rata serbarea, va rata premiile, va ajunge „prostul clasei”. Astfel de gânduri ne fac să acționăm nu în legătură cu ce se întâmplă acum, ci cu temerile noastre în legătură cu ce s-ar putea sau nu întâmpla. Retrăim dezamăgirea și furia eșecurilor noastre ori dezamăgirea și furia din privirea celor pe care vroiam atât de mult să îi mulțumim, părinții noștri.

  Poate ție ți s-a cerut „să nu ne/te faci de râs” , poate ți s-a impus „să nu vii cu mai puțin de 9 acasă”, poate că nu crezi în capacitățile tale și ai nevoie ca ceilalți să te valideze sau poate îți dorești ca al tău copil să fie performant, pentru ca viața lui să fie altfel decât a ta. Dar toate astea sunt despre tine, nu despre copilul din fața ta care nu înțelege de ce nu se poate juca și trebuie să repete o poezie care nici nu-i place, a zecea oară. Și atunci tu pui pe el o povară mult prea greu de dus. E povara copilăriei tale, pe care o amesteci cu copilăria copilului tău, deși încerci atât de tare să „faci altfel”.

Ce înseamnă o poezie recitată perfect pe de rost? Ce vede publicul unui spectacol unde se recită o poezie perfect? Văd un copil inteligent, care a fost ajutat de un adult dedicat. De aceea e bine să te întrebi: de ce am eu nevoie ca al meu copil să fie văzut de ceilalți drept inteligent? Sau de ce am eu nevoie să fiu recunoscută drept o mamă dedicată? De ce am nevoie să îi mulțumesc pe ceilalți? Cui încerc să îi demonstrez și ce anume?

O poezie neînvățată nu spune nimic despre inteligența copilului tău, despre viitorul lui. O poezie neînvățată nu spune nimic despre cât de bună mamă ești. O poezie neînvățată nu spune nici o poveste despre nimeni, decât pentru cel care are povestea în el. Noi o umplem de semnificațiile care ne dor. O poezie neînvățată poate să ne spună ceva despre trecutul nostru, care se vrea vindecat.

În punctul ăsta nu există soluții, există doar istorie personală, sentimente și emoții individuale, vise și atitudini, care trebuie explorate, evocate și conștientizate.  Soluții se găsesc individual, de obicei în cabinet. Pentru că avem nevoie de un mediu securizat, de o relație terapeutică, de o oglindire și de empatie. Și vom reuși să le oferim pe toate acestea în schimb apoi.
Dar, după mine, e foarte important să ne evaluăm și regândim propria copilărie, pentru a permite copilului nostru să își trăiască copilăria în mod natural. Altfel riscăm să îl ghidăm pe un drum pe care , de fapt, trebuie să intrăm noi cu copilul nostru interior. Drumul retrăirii traumei pentru vindecare.

  Mama căreia i-am răspuns în legătură cu postarea ei legată de refuzul copilului, mi-a scris a doua zi că a reușit să renunțe la insistențele sale si a lăsat libertate de alegere copilului. A doua zi copilul a venit singură cu poezia, pe care o știa de la un capăt la altul, după care i-a mai recitat încă două, pe care mama nici nu bănuia că le reținuse. Observăm clar cât este de important să avem încredere în copil și să îi lăsăm timp pentru integrare și exprimare.