Articole, Psihologie

Cum putem să le vorbim copiilor despre religie, credință și sărbători

Lasă un comentariu


Copiii pun întrebări și mulți părinți se simt în dificultate, acum în timpul sărbătorilor, legat de discuțiile pe subiecte religioase.


După părerea mea de psiholog si consilier parental, nici un punct de vedere religios nu poate fi greșit atunci când e exprimat față de un copil dacă :

  • copilul a cerut părerea 
  • copilul manifestă interes față de punctul de vedere exprimat
  • punctul de vedere nu este impus ca fiind unic
  • copilul nu este forțat să îl repete sau să îl adopte
  • copilul are voie să ofere feedback de orice tip după prezentarea adultului
  • este însoțit de valori și simboluri asociate speranței, binelui, generozității, dar și magiei.


 Dacă nu reușești să te exprimi simplu, nu ai înțeles suficient de bine ceea ce vrei să transmiți.

Acesta este motivul pentru care mulți părinți nu reușesc să dea un răspuns simplu la aceste întrebări legate de religie. Adolescentul este preocupat de imaginea și construcția sa, adultul tânăr e prins în îndatoririle și evoluția sa individuală……undeva după 40 de ani căutam și ne sedimentăm un punct de vedere despre spiritualitate și dividinitate. Unul separat de al celorlalți, fără să îl nege sau să îl respingă pe al lor, ancorat în realitatea noastră , interioară și exterioară . E uman să nu avem neapărat definite conceptele de credință , religie sau căutare interioară. Dar rezultatul este că nu reușim să transmitem ceva cu sens altora despre asta, altceva decât rigidități sau bucăți nedigerate.

Nu trebuie să răspunzi imediat. 

Competitivitatea a generat impulsul de a răspunde repede și deștept , dar deștept nu e egal cu înțelept . Deșteptăciunea ține de minte și tematica asta e prea sensibila ca să fie doar gândită , dupa mine. Mintea e doar o parte a noastră și a gândi doar una dintre multele abilități.

 În discuțiile cu copiii, sfatul meu este să vă luați timp pentru a vă gândi ce înseamnă pentru voi spiritualitatea, credință și religie și de ce sau dacă avem nevoie de toate astea, noi adulții și ei copiii. 
 
Copiilor nu le place să fie grăbiți și de aceea chiar ei sunt cei care pot accepta amânarea, dacă ea nu miroase a indiferență sau ignorare. Dacă copilul te-a întrebat despre un simbol religios și te simți nepregătit, poți să îi spui că întrebarea pusă de el este o întrebare bună și grea, care necesită gândire. Arătând interes pentru ce vor să știe, se vor simți văzuți și auziți. Cerând să fii așteptat pentru a gândi în profunzime răspunsul, îi ajuți și pe ei să cântărească răspunsurile viitoare pe care le vor oferi. 


Cum pot prezenta povestea sărbătorilor


Mulți dintre părinți sunt prinși între magia pe care poveștile biblice și cutumele bisericești au adus-o în lumea lor de copii și informațiile științifice care neagă existența faptelor ce stau ca fundament al religiilor. Eu simt că ei, copiii noștri, au nevoie de amândouă. 


Ne batem cu pumnul în piept că noi nu ne vom minți copiii, că nu ii vom răni și că nu le vom impune ce să creadă. Asta înseamnă să îi respectăm, inclusiv dacă ei decid să creadă în ceea ce noi nu credem. Și ca să creadă în ce vor, trebuie să le oferim și prezentăm opțiuni.


Dacă chiar vreau să fac asta, primul pas în expunerea unui punct de vedere este să nu consider că dețin adevărul absolut, să nu impun și să nu forțez spre acceptare. 


A minți înseamnă a nu spune adevărul. Deci trebuie să îmi clarific ce este adevărat pentru mine. E adevărat că Iisus a existat în Nazareth? Eu nu știu să răspund cu da sau nu la această întrebare. Comunitatea științifică poate susține că nu. Dar ce reprezintă Iisus? Ce reprezintă toate personajele din poveștile pe care le spunem copiilor, cu care se identifică? Ne mințim copiii în fiecare seara citindu – le despre personaje inventate sau îi ajutăm să crească cu valori, speranță și soluții pentru o viață buna? De ce avem nevoie de Iisus? Ce aduce el în viața noastra? Care e mesajul care îl însoțește ?


Am învățat că a pune întrebări oamenilor e mai valoros decât a răspunde, de multe ori. A pune întrebări în loc de a raspunde poate să însemne că ai respect pentru interlocutor și abilitățile sale de a găsi soluțiile . Încercați asta cu copiii. Când copilul întreabă ceva ce crezi sau gândești că el știe , e mult mai bine să îl intrebi înapoi “Ce crezi tu despre..?” și el va răspunde și va fi mulțumit că a știut .

În definitiv și eu sunt doar un om și nu am mai mult habar decât voi în toate. Eu nu pot și nu am nici un drept să răspund la întrebările astea pentru voi, dar voi trebuie pentru copiii voștri. Pentru că atunci veți ajunge la propriile convingeri și atunci nu vă veți mai minți copiii.


Cu copiii mei, în privința subiectelor religioase, am răspuns doar când am fost întrebată, m-am oprit când am sesizat că nu sunt interesați. Am vorbit despre părerea mea dar am spus *eu cred*, *mie mi se pare*. Nu am intervenit când au avut ei nevoie să se identifice cu un personaj, o imagine sau un reprezentare dintr-o carte ce prezenta povești biblice pentru copii sau dintr-un film ce atingea o tematică religioasă.

Și nu a fost greu. Greu e când vrei să fie perfect sau sa pari ceea ce nu esti. In nota asta, aș vrea să vă recomand să nu explicați copiilor percepte religioase în prezenta altor oameni. Adaptarea sociala ne falsifică, chiar și când știm despre asta și ne luptăm cu ea.


Apropo de film, dacă e cazul să deschideti o discuție, sau ați obținut un răgaz pentru un răspuns solicitat, vă recomand să vizionați împreună, pe Netflix, filmul dublat “Primul Crăciun” (The star). Noi din întâmplare l-am vizionat și copiii au fost foarte încântați. Ce punct mai bun de început decât momentul nașterii unui copil, cu care se poate identifica copilul nostru și momentul nașterii unei religii? Iar despre cartea cu nașterea Domnului, am cumpărat-o în contextul sărbătorilor, am pus-o pe masă și am așteptat să o deschidă ei. Au trecut ceva zile până au văzut-o.


Copiii au nevoie de povești. Noi adulții putem fi, în schimb, obsedați de adevăr.

Fiindcă susținem că nu l-am primit și asta ne-a rănit. Nu cred că ne rănea *păcăleala* cu moș Crăciun, dacă nu ni se cerea să depunem efort spre a fi cuminți, ascultători și buni pentru un moș care n-a existat. Ce spuneți? Sau dacă ne simțeam înțeleși și tratați cu respect și cu adevăr în restul zilelor dintre 2 sărbători de Crăciun. 

Mie una să nu îmi spuneți că nu există moș Crăciun(dacă vreți să fim prieteni), fiindcă nu avem un moș gras în costum care să ducă cadouri la toți copiii….. Foarte mulți copiii ai lumii primesc cadourile visate, cu efort, cu greutate și din dragoste. Deci partea aia e adevărată. Și am să vă povestesc și de ce moșul cel gras trebuie să existe. Fiindcă atunci când mama, tata, bunica sau bunicul nu își asumă meritul, gestul devine unul cu adevărat altruist. Pentru că cel care nu se așteaptă la nimic înapoi este cel cu adevărat generos.

Trebuie să susțin că moș Crăciun nu există pentru că doar copiii cred asta?Dar devin eu adult dacă spun cuvintele “moș Crăciun nu există “? Asta e tot un fel de magie. Copilul mic crede că broasca se poate transforma într-un prinț prin atingerea cu bagheta și rostirea unor cuvinte magice. A fi adult nu are nimic de-a face cu desființarea moșului . El nu ne-a rănit. Cum ar putea? E doar un simbol! Poate ca eram răniți .

Cum nu vă rănește nici religia în care unii dintre părinții voștri au crezut sau cred încă. Poate nu doar pentru că părinții noștri ne-au prezentat scriptura am crezut în ea când eram mici. Eu am avut părinți atei și am mers mult timp la biserică, duminica chiar mă trezeam la 07.00 și mergeam la cor. Și nici doar din naivitate sau lipsă de informații nu cred să fi mers în biserici la spovedit și împărtășit. Ci fiindcă aveam nevoie să ne întâlnim cu ce este prezent în carti si biserici, fiindcă aveam nevoie să simțim că suntem bineveniți în lumea asta, ca suntem iubiți, că avem un scop și un loc în lumea asta mare, că avem alte locuri unde putem fi în siguranță – altele decât acasă -, că putem aparține și în alte grupuri decât în familie. Astea erau nevoile și dorințele noastre nu de naivi, ci de oameni care cresc și cărora nu le este ușor și vor ca asta să aibă un rost.


Dacă ne hotărâm să le prezentăm copiilor lumea fără moș Crăciun, Iisus Hristos și alte simboluri valoroase (îmi permit să le unesc prin virgula pentru ca le gasesc apropiate prin valorile pe care le aduc), care aduc triumful binelui și al vieții cu sens în lumea lor, nu cred că le prezentăm o realitate. Le prezentăm un context în care noi oamenii, noi părinții, suntem zei supremi. Fiindca într-o lume științifică, omul e ultima verigă .
 Știm totul, controlăm totul și suntem singuri în lumea asta mare și rece.

Nu cred că facem asta pentru copii, cum nu facem multe de fapt pentru copii.


 Copilul nu are nevoie să crească precum un zeu singur într-o lume rece. Are nevoie să fie ghidat de bine, speranță, generozitate și are nevoie să spere că există un scop mai mare decât sine. 


< Nu le putem lua oamenilor credința, pentru că nu avem ce să le dăm în schimb>

Psihiatrii și psihologii au ajuns demult la această concluzie. Fiindcă ei se luptă cu drama dinăuntrul individului și au văzut cât de greu e traiul fără credință. 


Putem alege să unim ce știm cu ce simțim și să prezentăm copiilor un întreg imperfect. Așa cum suntem și asa cum e și el. Compus dintr-o realitate interioară și una exterioară. Nu doar corp și evidență, ci și spirit și sentimente care nu se văd, dar sigur există. 


De aceea vă rog să fiți sensibili cu valorile, simbolurile și lumea magică.  Să le prezentați faptele așa cum știți, cum simțiți și să lăsați loc de îndoială, fiindcă este și îndoială umană și sinceră în noi. 


“Nu știu exact” sau “asta simt” ori “așa cred” nu ne detronează din poziția de părinte atotștiutor, fiindcă nu am avut această poziție niciodată. Decât dacă suntem profund tulburați. Altfel, cu cât știi mai multe cu atât știi că știi atât de puține lucruri și ca multe sunt subiective. 

Articole, Psihologie

Disciplină prin joc terapeutic

Lasă un comentariu

În căutarea unui echilibru între atitudinea autoritară și cea permisivă, între care mulți dintre noi oscilăm zilele acestea, găsesc un ajutor real în abordarea prin joc terapeutic a lui Aletha Solter.

În conferința ei, la care am participat anul trecut, spunea că nu îi este deloc pe plac atributul de guru al plânsului primit în mediul de parenting, fiindcă abordarea sa merge în aceeași măsură către descărcarea prin joc și râs.

Jocul terapeutic descris de Aletha Solter în cartea sa “Jocul Atașamentului”, este un joc care își propune să reconsolideze relația părinte – copil. Jocul atașamentului este gândit pentru vindecare în perioade încărcate de muncă, boală, dificultăți financiare, adică exact ce trăim astăzi.

Nu e vorba de jocuri care să îi țină ocupați pe copii sau care să le *consume * energia, scop nerealist și consumator pentru cei mari. Copiii au rezervoare de energie pe care adulții nu le pot egala. Când sunt doar plictisiți, copiii caută stimulare și de obicei o găsesc singuri.

Însă în perioada asta, ceea ce considerăm plictiseală poate să fie
anxietate și tristețe, manifestate zgomotos sau mult amplificat.

Astăzi noi, părinții, suntem anxioși în legătură cu boala, suntem preocupați în legătură cu ea și ne îndreptăm atenția spre alți adulți cu care comunicăm, spre știri, predicții și opțiuni pe care le căutăm pentru prevenție și susținere a unui viitor de după coronavirus. Iar ei, copiii noștri, resimt asta ca pe o deconectare de la ei. Fiindcă a fi cu părinții tăi, într-o lume plină de teamă și mult restrânsă, dar primind în același timp mai puțină atenție calitativă, produce confuzie și teamă. Asta poatr conduce către comportament dificil, tantrumuri, regresie.

Jocul de regresie
Pentru copiii care au un comportament regresiv, care se “bebelușesc”, jocul atașamentului este unul care permite această regresie. Copiii simt și transmit ce au nevoie pentru vindecare și dacă luăm cererea lor drept legitimă, reușim să îi ajutăm. Astfel că să învelești, hrănești, să te joci sau sa ii cânți unui copil între 3 și 6 ani, vă poate ajuta pe amândoi să vă “întoarceți” într-o perioadă de liniște și reconectare, care să vindece anxietatea prezentului.

Jocul de rol
Fiindcă teama de boală este un subiect deschis și receptat de copii, în perioada aceasta e recomandat să ne jucam cu copiii de-a doctorul. Indicația mea e să îi lăsăm pe ei să fie doctorul, ca să fie și un joc de predare a puterii. Tratamentul poate fi cu pupici, îmbrățișări și apă magică, transformată în apă vindecătoare cu o baghetă și câteva cuvinte.

Jocul de inversare a raportului de putere
Așa cum guvernul ia decizii pe care noi trebuie să le respectăm zilele acestea, noi suntem cei care luăm decizii pe care copiii trebuie să le înțeleagă pentru a le respecta. De aceea e foarte important să ne facem timp să oferim sens acțiunilor luate zilele acestea.

În cazul amândurora, chiar și dacă au sens și credem în ele, deciziile restrictive pot provoca furie și neliniște. Emoțiile negative pot fi puse în joc și asta va conduce la diminuarea agresivității, nu la amplificarea ei. Pentru că noi suntem puterea care interzice, jocul de inversare are rolul de a preda puterea copilului și a-i oferi ocazia să folosească această putere. Pentru doi copii e și mai indicat, întrucât ei pot face echipă pentru a prinde și sancționa (fără agresivitate) un răufăcător, un balaur sau un erou negativ pe care îl cunosc copiii. Părintele va dramatiza interpretarea eroului negativ și se va lăsa prins în mod dramatic, dar credibil, de copii. Jocul de acest tip provoacă mult râs, iar râsul diminuează tensiunea și furia.

Un joc de tipul celor menționate mai sus nu necesită materiale deosebite, spațiu special sau timp îndelungat și se poate dovedi distractiv inclusiv pentru adulți, scoși din seriozitatea și rigiditatea rolurilor convenționale.

Articole, Psihologie, Sănătate

Paza bună în vremuri de primejdie grea

Lasă un comentariu

Despre frica buna si frica nebuna

Frica este umană si are rol pozitiv, ne ajuta să ne mobilizăm resursele atunci când suntem amenințați și să găsim soluții pentru situația în care ne aflăm.

Dacă te întâlnești cu animalul sălbatic în pădure , frica te ajută să îți mobilizezi resursele fizice și mentale pentru a fi în siguranță . În câteva minute stabilești cât este de periculos animalul, cât este de periculoasă situația în care ești și care ar trebui să fie cea mai inteligentă strategie pentru a scăpa cu bine din această situație și acționezi.

Analiza situației și concentrarea pe o strategie care să ne țină în siguranță, mobilizate de teamă , ar funcționa foarte bine și în contextul coronavirus și astfel frica și-ar servi scopul.

Spun ar funcționa pentru că, de multe ori, suntem atat de speriați încât nu vedem care este situația și care sunt soluțiile sau atât de relaxați încât ne putem păcăli că ursul e Yogi din desenele animate și va trece pe lângă noi salutând-ne cordial (aka “e o răceală pentru care se face prea multa vâlvă “).

Relaxare in acest context- intre fuga de realitate si nevoie reala


Dacă am fi foarte relaxați, am fi în negare, negare a unei realități în care există un virus care face un număr mare de victime și pentru care nu avem un tratament. Dacă am fi relaxați, ne-am duce viețile așa cum le duceam și până acum și ne-am pune pe noi și pe alții în pericol.

Mulți sunt foarte furioși pe mulțimea oamenilor care se află în această negare și care par sfidători la adresa bolii și a riscului de contaminare. Realitatea psihologică este că negarea este un mecanism de apărare, prin care ne protejăm de suferință. Pentru cei care au trăit interdicțiile, impunerile și lipsurile sistemului dictatorial, ceea ce trăiesc astăzi poate fi o reactivare a suferințelor de atunci, ceea ce ar stârni și o neîncredere în autorități și recomandările acestora.

De cealaltă parte cei care se declară furioși de ceea ce interpretează a fi sfidare sunt blamați că nu respectă bătrânii sau generalizează. Altă realitate psihologică este că devenim furioși în momentul în care suntem nesiguri și în momentul în care ne este frică pentru noi și pentru alții. Și e normal să fim așa, fiindcă furia este încă o emoție negativă cu scop pozitiv – semnal de alarma care anunță că nevoile noastre nu sunt îndeplinite.

Vânătoarea de vinovați devine din acest unghi, al perspectivei interioare a fiecărui individ în parte, nedreaptă și nu face decât să ne distragă de căutarea de resurse în noi și în ceilalți și la găsirea soluțiilor pentru a ne proteja, o altfel de fugă de realitate.

Sit in reverie and watch the changing color of the waves that break upon the idle seashore of the mind. Henry Wadsworth Longfellow


Astăzi soluția nu pare a fi nici de relaxare și nici de frică amplificată, ci de atentie constienta asupra a ce e in afara si inauntru.

Neliniștea produce disconfort, dar și sens.


  Dacă suntem foarte relaxați putem face greșeli din ignoranță sau inconștiență, fiindca relaxarea in vreme de primeidje are ca fond decuplarea de la realitatea înconjurătoare. E o realitate care sperie, dar care poate să ne dea informații despre ce putem face să fim bine. În supervizare am primit sfatul să nu fac hipnoza de relaxare cu mamele de copii foarte mici. Gândeam pe atunci că mamele au mare nevoie să iasă din starea de alertă și tensiune, pe care multe o acuzau de la naștere luni bune și chiar mă pregăteam pentru un workshop pe această temă (pe care nu l-am mai ținut ).Am realizat atunci că este foarte important ca mama să stea în această stare de alertă moderată, care nu o face disfuncțională, pentru a se putea conecta la copil și la ceea ce semnalizează copilul prin limbajul lui nonverbal, la o vârstă mică, ca să îi asigure supraviețuirea și nevoile reale.


Pe de altă parte frica amplificată nu ne mai ajută să acționăm, să gândim, să relaționăm  adecvat  și prin aceasta să avem un câștig, ci ne blochează. Și pentru evitarea pericolului, deciziile de multe ori trebuie luate repede. Blocajul poate permite astfel pericolul.

Când frica e prea multă ?


Fiindcă scopul fricii este de mobilizare pentru protejare, e ușor să ne dăm seama când ea e prea multă – cand își ratează scopul. E acel moment în care din mobilizare, am ajuns în blocaj și din soluționare am ajuns în regresie.  Fiindcă frica  poate să acapareze și corp și minte. Nu doar că în momentul ăsta nu mai reușesc să mai găsesc cum să ies din această situație sau cum să o fac să fie mai ușor de trăit, dar eu însumi, din cauza fricii, devin asistat. Ceilalți vor trebuie să găsească soluții nu doar pentru situația în care ne aflăm cu toții, dar și pentru stările mele de frică.

He only earns his freedom and his life Who takes them every day by storm.
Johann Wolfgang von Goethe

Recomandari privind anxietatea in aceste vremuri

Nu te expune atacului informațional! Si il numesc atac informational pentru ca suntem bombardați cu cifre, scenarii, profeții care ne pot starni anxietatea si tristetea. Sigur ați observat că, după 10-15 minute de știri pe aceasta temă, anxietatea voastră crește exponențial. Palpitații, ritm cardiac accelerat, tremor, respirație accentuată, neliniște, consum de mâncare sau alcool, dureri de cap, toate pot apărea în momentul în care panica pune stăpânire pe noi.

Ideal ar fi să ne expunem doar la informație din surse sigure, într-un timp limitat și să triem informațiile, prioritizand. Din punctul meu de vedere știrile foarte importante sunt :


*cele care pot să ne aducă ceva nou vizavi de cum se transmite virusul
*cele despre ce se afla nou cu privire la manifestarea virusului
*cele vizavi de ce trebuie să facem ca să fim în siguranță


Acest tip de știri apar zilnic sau la câteva zile, nu din oră în oră, fiindca descoperirile legate de comportamentul virusului si despre cum ne putem proteja inseamna cercetare si cercetarea ia timp. Putem alege să le aflăm dintru-un jurnal emis de o sursă în care avem încredere în 10-15 minute.


Fiindcă știrile au un mare potențial anxiogen, avem nevoie de comunicare cu persoane de încredere pe marginea acestora. Asta ar putea sa ne ajute să diminuam anxietatea.

Din lucrul cu pacienți cu boli grave știu un lucru :  ne pricepem foarte bine să nu vorbim despre elefantul din încăpere. Avem o tendință de a nu discuta despre ceea ce ne frământă cel mai mult și ne e cel mai greu de dus – boala si moarte. Deși râsul este terapeutic, distragerea de la gândul morții sau al pierderii celor dragi, nu se dovedește a fi terapeutica, nici chiar prin râs. Terapeutic și reducătoare de anxietate, în situații de stres, este chiar aducerea in discuție a fricilor, scenariilor, emotiilor negative pe care acestea le trezesc.
Deci avem nevoie să vorbim unii cu alții despre fricile și emoțiile negative pe care această perioadă le aduce.

Everyone has the potential to become an encourager. You don’t have to be rich. You don’t have to be a genius. You don’t have to have it all together. All you have to do is care about people and initiate. John C. Maxwell

Imunitatea si starea de bine


Multe studii demonstrează legătura directă între scăderea imunității și nivelul ridicat al stresului. Pentru că imunitatea este cam singurul scut ce funcționează în lupta cu acest virus, ceea ce trebuie să facem astăzi, pe  lângă recomandările vizând prevenția, este să ne ocupăm de fricile noastre, de gândurile și emoțiile noastre.

Doar după ce vom discuta despre starea noastră de nebine, putem să vorbim și despre starea de bine, altfel strângem gunoiul sub preș.


Pentru că avem un pic mai mult timp pentru încercări și căutări în perioada asta este bine să testați metode care funcționează pentru persoanele cu anxietate. Anxietatea, care afectează un procent atât de mare de populație, a fost studiată și a condus către numeroase tipuri de tratamente și intervenții, unele fără efecte adverse și demonstrat eficiente. Dintre ele menționez ce am testat și găsesc funcțional :

  • dialogul interior noncritic si onest – nu e o tehnica, dar probabil va deveni, fiindca avem atat de multa nevoie sa vorbim cu noi. Eu incep prin a ma intreba “De ce ti-e frica?
  • meditația ghidată (și aici avem opțiunea de Headspace – aplicație mobilă cu 2 săptămâni de Free trial)
  • tehnica scrisului tip jurnal – aflați mai multe despre asta de aici https://www.goodtherapy.org/learn-about-therapy/types/journal-therapy
  • tehnicile de mindfulness care ne ajută să ne conectăm la prezent și astfel să ne îndepărtăm de teama anticipatorie și de scenariile care întotdeauna implică Viitorul.
  • respirația conștientă
  • sport și mișcare

Niciodată nu am putut controla natura, boala, moartea și niciodată nu am fost în mod real liberi. Când iluzia controlului și a puterii dispare, poate că dragostea are o șansă să fie destul. E un moment bun să alegem să trăim mai cu sens și poate mai puțin cu scop.

That’s the biggest gift I can give anybody: ‘Wake up, be aware of who you are, what you’re doing and what you can do to prevent yourself from becoming ill.’
Maya Angelou
Articole

Cum îi ajutăm pe frați să se accepte și să se înțeleagă

Lasă un comentariu

Am fost invitată la conferința din 17 octombrie să vorbesc despre pregătirea părinților pentru gestionarea relației dintre frați.

Evenimentul îl găsiți aici .

Vă aștept cu drag să vorbim despre a avea mai mulți copii, despre copilul unic, despre gelozie, frustrare, agresivitate, ce funcționează și ce nu, ce e firesc și ce nu, ce ne poate ajuta în gestionarea situațiilor ce pot apărea de la începutul relației dintre frați și pe parcursul ei.

Subiectul va fi atins de trei psihologi și consider că poate fi de folos atât mamelor care pun în balanță decizia de a fi mamă de 1, 2 sau 2+, cât și mamelor care au copii ce trebuie înțeleși în suferințele lor și încurajați să dezvolte o relație sănătoasă unul cu celălalt.


Există strategii, metode si tehnici funcționale. Dar, pe termen lung, părerea mea este că introspecția și înțelegerea faptului că ceea ce facem are rol modelator, nu ceea ce spunem, funcționează cel mai bine.

Despre introspecție voi vorbi în cadrul conferinței.


Însă astăzi vreau să vorbim despre ceea ce facem și cum ceea ce facem înseamnă că este ceea ce este de făcut (imitat/repetat).


Furia și gelozia sunt sentimente normale și față de ele trebuie să avem un răspuns de acceptare și să însoțim copiii spre descarcare. Vom vorbi mai larg despre asta la conferință.

Când reușim să avem această abordare, jumătate din dificultatea ce poate derivă din rivalitate este rezolvată.


Comportamentul distructiv pe de altă parte trebuie oprit. Răspunsul nostru la un comportament nedorit va deveni model de răspuns. De ce? Pentru că plânsul celui mic, solicitarea mamei des, acapararea spațiului și a jucăriilor sunt, pentru copilul mai mare, un comportament nedorit.


E evident că așa cum venim către un comportament care ne deranjează și ne sperie va fi reperat drept normal de către copil, care îl va replica atunci când va fi el speriat și deranjat.


Sancțiunea va genera sancțiune, empatia va genera empatie.

Dacă te gândești, pare foarte simplu. Dar simplu este doar când ești rațional și/sau linistit . Rational poate însemna detașat de la emoții și nu stim cu ce cost această raționalitate. Liniștit înseamnă că stai bine cu cine ești și cu ce se întâmplă. Nu mai pare asa simplu , nu? E chiar greu când emoțiile noastre se adună și generează o reacție irațională. Nu fiindcă suntem isterici. Și aia tot prea simplu ar fi! Ci fiindcă suntem răniți, obosiți sau stresați.


Fiți blânzi cu voi! Si copilul va vedea cum să se poarte cu sine când greșește sau are un eșec. Nu vă învinovățiți , dar învățați din greșelile voastre. Mergeți să aveți grijă de sufletul vostru ca rănile sufletului să fie văzute și pansate și reacțiile să se transforme în răspunsuri cu sens.

Conectați-vă la copilul care a suferit și încercați să îl auziți.

Când copilul din tine țipă e greu să auzi vocea copilului la care te uiți.

E nevoie să avem grijă de toți ai noștri!

Articole

Cum putem vorbi copiilor despre moarte?

Lasă un comentariu

N. Iorga spunea “Frica are mai multă imaginație decât curajul.” Acesta este primul motiv care îmi vine în minte când trebuie să răspund la întrebarea “De ce să le vorbim copiilor despre moarte?” Pentru că ceea ce nu e numit sau chiar ascuns, poate naște mult mai multă imaginație și anxietate decât ceea adus la suprafață și pus în cuvinte.

Copilul, dacă este un copil normal, vioi și receptiv, absoarbe toate informațiile care îi sunt necesare sau care îi trezesc interesul. Moartea e un subiect despre care ne e si necesar să știm, pentru a ne “feri” de ea…și e și un subiect interesant, prin faptul că trezește reacții și manifestări ieșite din comun în oameni. Iar copilul recepționează nu doar datele unei probleme, ci și (mai ales) afectivitatea cu care vine ea la pachet. Iar moartea stârnește în noi afect puternic. 

 A crede că un copil de 4-5 ani nu știe nimic despre moarte nu este altceva decât negare; lumea de astăzi este asaltată de știri negative. E aproape imposibil să îi ferim de o astfel de "veste".

Există multe căi de abordare a ideii de moarte. Dolto propunea o abordare foarte simplă:“Murim cand terminăm de trăit. Dacă ești în viață, înseamnă că mai ai de trăit.” Și mai spunea despre această abordare că este foarte liniștitoare pentru copii și sunt convinsă de acest lucru. Pentru că are sens, e logică și adevărată. Dar dacă mie îmi face sens, se poate ca unei mame, care și-a pierdut mama când era mică, să nu-i facă sens. Pentru că ea simte că mama ei avea multe de trăit și importante…..din perspectiva ei. Și atunci poate că e foarte important de menționat că orice abordare e bună dacă e adevărată pentru cel ce o spune și are ca scop binele real al copilului.

Eu am ales să spun așa copiilor sub 4 ani: Nu știu de ce se moare și când. Însă adevărul este că și pe mine și pe cam toți oamenii îi sperie moartea. Dar, atâta vreme cât trăim e important să o facem bine.Abordarea e foarte simplă și nu include sau exclude elemente ale sistemului de credințe personale, care ar fi greu de explicat unui copil mic. În plus îi normalizăm trăirea- frica în fața morții- ceea ce scade din anxietate. Findcă pe de o parte toți se se tem deci nu mi se va întâmpla nimic, fiindcă e teama cu care trăiesc toți și toți oamenii; pe de altă parte toți se tem, deci sunt precum toți, ceea ce e integrator (nevoia de apartenență ) și mă face normal, nu fricos. 

La Salome citisem demult că un om moare degeaba doar dacă cei de pe lângă el nu învață să trăiască mai bine și să fie mai vii. După părerea mea, aceasta este o filosofie care face mult mai mult sens psihologic și ar putea produce multe schimbări majore în oameni, dacă ei ar primi-o. Moartea unui om  poate ajuta pe alții să trăiască.

Pentru copiii peste 4 ani, recomand vizionarea filmului Coco . Îndeosebi în familiile unde istoricul de familie are și ceva episoade sau persoane lipsă sau necunoscute în totalitate, ori cu un final dramatic. Mi-a fost și mie recomandat acum ceva vreme acest film și am rămas impresionată de punerea în scenă a transgeneraționalului și de bătrâna care trăia pentru că prin ea se făcea încă legătura de dragoste cu cel ce fusese uitat de ceilalți membri ai familiei. 

Filmul e viu colorat și foarte vesel și oferă un prilej foarte bun de dezbatere și (re)deschidere a subiectului morții, dacă el a fost evitat până acum. Sugestia mea este de însoțire a copiilor la filme pentru a putea interveni când se tem, își pun întrebări dificile ori trag concluzii.

Și dacă nu rezonezi cu niciuna dintre abordările menționate, îți recomand să spui adevărul tău despre acest subiect, în cuvinte puține și clare, anticipând avalanșa de întrebări ce poate urma. E important să ne gândim noi foarte bine ce știm și ce simțim despre acest subiect. Și dacă am rămas marcați de acest subiect, e important să înțelegem de ce. Fiindcă mulți povestesc că au fost marcați de vederea unei persoane decedate, dar din povestire lipsește exact dialogul cu o persoană adultă despre asta și însoțirea în procesul de despărțire. 

Dacă îți este teamă pentru ce ar putea stârni în copil aceste explicații, poate că e bine să te gândești că neînsoțindu-l în acest dialog, îl lași singur în fața unui subiect atât de greu de dus. Deci de fapt nu ai face decât să te menajezi pe tine, fiindcă odată ce subiectul e dezbătut în mintea lor, ei nu mai pot fi "lăsați în pace că sunt prea mici".

Când are loc un deces în familie, copilul receptiv surprinde imediat schimbarea de mimică și stare de spirit a celorlalți și dacă nu primește explicații, poate pune schimbarea în legătură cu el însuși. Ceea ce poate provoca suferință și confuzie. În plus, dacă a avut o relație cu persoana care nu mai trăiește, poate resimți dureros ruptura și o poate cataloga drept abandon. De aceea e important să transmitem cauza suferinței noastre și să anunțăm lipsa persoanei din viața copilului. 

Multă lume se teme că un copil se va speria și e mai bine să nu știe. Dar ceea ce nu cunoaștem pare cel mai de speriat. Și, în plus, un copil mic, care e cu mama lui, și care are resurse, poate face față unor explicații în legătură cu trăirile le care deja le resimte. La ce face față greu este tăcerea și durerea mascată a celorlalți, pe care nu și-o poate explica și la propriile trăiri de tristețe și confuzie pe care nu le poate numi.
Articole

De ce copiii nu-și strâng jucăriile?

2 comentarii

Fiindcă strânsul jucăriilor nu are sens. Nu când ești mic, în nici un caz până pe la 4-5 ani. De fapt capătă sens propriu-zis pentru individ abia pe la 15, când adolescentul face ordine conștient, cu scop. Când ești mic, haosul are sens. Nu ordinea.

Haosul e creator. Câte jocuri si personaje pot ieși dintr-o cutie de jucării împrăștiate? Posibilități infinite! Până la urmă lumea s-a nascut din haos, nu-i așa? Ordinea perfectă, în opoziție, blochează – totul stă și orice imbold de restructurare poate fi sancționat.

  • Sigur că nici unui părinte nu îi place dezordinea și e posibilă ordonarea, dar trebuie să ținem cont de vârsta și nevoile copilului. Trebuie să îi creem un spațiu psihologic și să respectăm lumea creată de ceea ce noi numim dezordine.

Doar așa ar trebui să strângem, cu respect. Cu anunțarea ordinii și cu cooptarea copilul în ordonare, doar dacă îi dăm un sens. La ora somnului ursuleții pot fi ajutați să ajungă în cutiile lor sau strângem ce e aici, ca să putem să facem un joc (sau un haos) în altă parte.

  • Dar nu strângem fiindcă e frumos sau așa trebuie. Pentru un copil mic, nu e frumos fără jucarii și nici nu ii trebuie; deci nu îi va face sens.

Și e periculos să îi învățăm să facă lucruri fără sens. Fiindcă e plin de oameni care nu stiu ce fac sau de ce fac ce fac….aici vedem implicațiile lipsei de sens. Și da, rămâne cu ei tot ce îi învățăm.

Când vrem să îi învățăm pe copii ceva, orice, trebuie să avem o discuție cu noi înșine înainte. Așa devenim mai conștienți, după mine.

  • Dacă vreau să facă curat, trebuie să mă întreb de ce. Nu doar de ce vreau eu dar, în primul rând, de ce facem noi oamenii ordine? La ce ne servește?

Ordinea apare pentru eficientizare – a spațiului și timpului. Adică fac ordine ca să am la îndemână lucrurile de care am nevoie și ca să mă pot mișca în spațiul meu.

Îmi aduc aminte cu placere de o etajeră din dormitorul meu de copil, așezată pe jos, în care aveam cărțile de școală. Era foarte usor să ținem camera în ordine, eu și sora mea, cu ajutorul ei. O mutasem la 15 cm distanță de perete și, când trebuia să strângem jucăriile, le aruncam pe toate după ea. Camera era ordonată, mama era mulțumită și jucăriile nu se supărau pentru că stăteau împreună ascunse, ca intr-un joc de-a v-ați ascunselea, gata să fie găsite. Asta era ordinea mea cu sens de pe la 7 ani.

Sunt și adulți care stiu exact unde le sunt lucrurile și par a le avea peste tot. Dar dacă nu pierd timp căutând lucruri, înseamnă că au o ordine a lor; și pe cât posibil nu intervenim în ea. Dolto spunea vizavi de respectul pentru spațiul psihic că în camera unui adolescent se face curat o dată pe săptămână sau dacă iese un șoricel din cameră. Atunci clar e timpul de curățenie și ordine.

Mania ordinii ne poate cuprinde temporar uneori, când suntem agitați, nervoși sau dezorientați. Sunt multe persoane care fac curat compulsiv atunci când sunt foarte supărate.

  • Spunem despre mania ordinii că este expresia unei dezordini interioare, manifestată în exterior.

Când trebuie să facem curat, fiindcă altfel nu ne liniștim, facem; dar nu cooptam copilul în acțiunea care doar pentru noi are sens. Ne asumăm că nouă ne trebuie ordine, nu copilului sau partenerului, și atunci noi facem ordine.

  • Suntem obsesionali când “obiectele sunt la dispoziția noastră, nu noi la dispoziția lor” (F. Dolto). Obiectele sunt facute pentru a servi relației și relaționării.

Cei care sunt la dispoziția obiectelor sunt deranjați de existența altor persoane în mediul lor, fiindcă alții le vor modifica ordinea obiectelor. De aceea este periculos să dăm așa o putere obiectelor. E important să ne creștem toleranța la haos; mai ales cei înclinați către supraordonare. Să mai spun ceva care e destul de evident? Că o casă ordonată și curată nu are legătură cu fericirea și respectul de sine? Mai spun.

Sigur că suntem modele. De aceea e important ce facem, nu ce spunem. Asa că, cel puțin până la 4-5 ani, trebuie să facem noi curat. Fetele își vor copia mama, din nevoia de a crește, și pot face curat cu sens și înainte de 4 ani. Băieții își vor copia tatăl și vor face ordine sau dezordine, după model. Dacă tatăl este foarte dezorganizat, tatăl poate să îi spună copilului să nu facă ca el și să îi vorbească despre ce pierde el cu dezorganizarea.

Inițiativa ordinii vine pe la 8 ani, iar ordinea cu sens și conștientă se face de pe la 15. Asta ca să știți cât aveți de îndurat. Poate că cel mai funcțional este cu amenajarea unui spațiu sau cameră destinată doar copilului – “out of sight, out of mind.” Fiindcă mintea ne face deseori rigizi și deconectati, de la noi înșine și de la alții.

Ordinea este de multe feluri. Le greșim copiilor când gândim și cerem un singur tip de ordine, a noastră. Fiindcă le cerem să fie noi sau să facă pentru noi. Ei se pot simți excluși din problematică – nu există sau sunt mai puțini importanți decât noi sau chiar decât obiectele la care ținem.

Articole

Ce facem cu invățământul românesc?

Lasă un comentariu

Ieri am participat la dezbaterea USR organizata cu părinții, privitor la reforma învățământului școlar. A fost folosit foarte des cuvântul îngrozit, care pare a descrie cel mai bine părintele aflat în fața alegerii unei instituții pentru copiii săi. Groaza se pare că reușește să ne mobilizeze – asta pentru a sublinia încă o dată conceptul binelui în orice rău.

Au fost multe mame (chiar….unde sunt tații?) nu doar blocate în îngrijorări, ci așa cum scria alb pe albastru pe fondul din sală – oameni care nu au stat deoparte. Mame care aveau temeri și voiau să propună soluții, voiau să participe cu ceva. Se spune că frica are mai multă imaginație decât curajul. Eu cred ca ne putem folosi de asta. Din frică pentru copii și cu gândul la ei, putem imagina și implementa soluții.

Faptul că ieșim din venting și, ideal ar fi, din casă pentru a vorbi despre probleme și soluții înseamnă să ieșim din pasiv și intrăm în acțional. Dezbatând și făcând se pot schimba lucrurile, după mine. Democrația nu functioneaza la noi (și) din cauza faptului că poporul este pasiv, că nu decide să își folosească puterea.În alte țări anumite decizii sunt sancționate imediat de mii și mii de voci. Și nu vorbim despre instigare la violență….fiindcă violența e soluția animalului și noi trebuie să mergem în sus, nu în jos. Dar sunt căi pasnice de a fi activ, de a demonstra că ai forță și că nu vei accepta bullying. Trimitem tatăl să își ia copilul agresat de la școală când e vorba de bullying, pentru că el e imaginea protectorului….cineva are grijă de acest copil…e mesajul transmis. De România nu prea are grijă nimeni….fiindca imaginea tatălui activ și protector nu s-a creat. Poate într-o zi….


Schimbările sunt mici și vin greu. Dar cred că schimbările alea mici se întâmplă azi în casele celor care decid că : să vorbesc despre asta nu e suficient…ce fac eu in mod real despre și pentru asta?

Pot să mă înscriu intr-un partid, pot face programe de formare pentru formatori, pot face organizații care să implementeze programe pentru cadre, părinți și copii, pot decide să lucrez mult mai mult pentru a ține copilul în sistemul privat (unii dintre părinții cu copii în școli private muncesc non stop și din greu), pot pleca din țară în căutarea altui sistem…..orice mă îndepărtează de la a îndura într-o situație greșită sau a-mi folosi resursele spre a o schimba ajută! Ajută azi înpropria casă la formarea unui model de protecție și acțiune pentru viitorul copilului. Astfel încât nu doar făcând copii participăm la viitor

Exemplul nostru de neputință și fantasma fericirii se propagă și fac mult rău. Binele nu are mereu legătură cu fericirea, care de multe ori e legată de lipsa efortului și de lipsa condiționării.

Copiii nu trebuie lăsați liberi și necondiționați; copiii trebuie iubiți și ajutați să aleagă să facă efortul și să suporte condiționarea pentru a ajunge la ceea ce au nevoie si la ceea ce îi atrage, la ceea ce se pricep fiindcă au resurse pentru a face bine. Markham spunea despre școală că face un singur lucru bun: învață copilul să facă și ceea ce nu-i place. Viața este foarte grea si nedreaptă; pentru un copil care nu e învătat să facă și ceea ce nu-i place este și mai grea și nedreaptă. Și din pacate nu-i putem scuti de asta și daca-i scutim, s-ar putea să-i scutim de la misiunea lor în viață, care nu se poate realiza fără efort. Mai mult, daca îi scutim, le transmitem că nu pot. “Ceea ce fac părinții prea mult pentru copii lor, nu vor face copiii pentru ei înșiși.” Îi putem ajuta să dobândească resursele interioare și să creadă în ei, lucruri care rămân cu ei și după ce nu mai suntem, ca să îi facă față.

E un timp bun pentru a începe să ne zbatem pentru nevoile noastre. Zbaterea fără scop obosește. Zbaterea cu sens încarcă.

Eu am următoarele propuneri :

  • programe train the trainer pentru cadre cu evaluări foarte bune, care să facă apoi traininguri semestriale în toate școlile.
  • consiliere psihologică și educațională pentru profesori, decontată.
  • grup de suport bilunar, pentru profesori, cu un consilier educațional.
  • forum de evaluare a profesorilor, cu secțiuni speciale pentru semnalarea cazurilor de violență și abuz în școli.
  • ore de comunicare motivațională și consiliere vocațională pentru clasele V-VIII.
  • workshop-uri copil – părinte, semestriale, în clasă, realizate de traineri independenți.

Tu ce crezi că ar schimba în mod real și constructiv sistemul de învățământ?

Articole, Sănătate

Somatizarea – boala emotiilor ascunse

Lasă un comentariu

Cuvântul *somatizare* a apărut pentru a descrie anumite boli fizice ce păreau a necesita o explicație emoțională, pe lângă cea fizică.

Emoțiile și gândurile noastre sunt in continuă interacțiune cu corpul nostru.Roșim când ne este rușine, transpirăm și tremurăm când suntem anxioși, nu putem dormi și suntem obosiți fizic în depresie. Ne bate inima tare când suntem entuziasmați.

Psihosomatica este știința care se ocupă cu înțelegerea influenței evenimentelor mentale și emoționale asupra corpului.

Deseori pacienții cu tulburări somatice au dificultăți în exprimarea emoțiilor și, de aceea, au tendința de a-și folosi corpul in acest scop. De aceea eu o numesc boala emoțiilor nerostite, fiindcă mulți dintre pacienți își ascund până și de ei înșiși trăirile afective pe care le consideră indezirabile, inadecvate, rele sau deviante.

Zic deseori ca psihicul nu ne poate trage de mânecuță, așa că trage semnale de alarmă prin corp.

Freud a ajuns la concluzia că fiecare simptom fizic poate fi înțeles ca o reprezentare simbolică, în limbaj fizic, a unui conflict inconștient nerezolvat. Conflictul produce emoții dureroase, iar pacientul trebuie să îl nege, să-l refuleze și să îl convertească într-un simptom.

Și pentru că am discutat sâmbătă la conferință despre tulburările de alimentație, vreau să aduc un exemplu citat în cartea  **Medicina psihosomatică* al cărei autor este Franz Alexander, care prezintă aceste mecanisme din spatele somatizării și ce se întâmplă când ne adresăm direct cauzei emoționale care o provoacă.

Este vorba despre o fetiță de 8 ani care dezvoltă o anorexie puternică în timpul unei vacanțe de vară, refuzând orice fel de mâncare și care ajunge în scurt timp să prezinte semnele clinice ale subnutriției. Franz Alexander descrie “Avea o soră mai mică, la acel moment în vârstă de 2 ani, care era hrănită de o doică, de obicei în prezența mamei, atunci când mânca pacienta. Interviul psihiatric a arătat că pacienta resimțea o gelozie intensă la adresa surorii mai mici. Această micuță intrusă primea întreaga atenție a părinților a devenit clar că refuzul fetiței de a mânca era motivat în principal de dorința acesteia de a capta atenția atâta doici cât și a mamei și de aude de la surioara ei iar reușea acest lucru folosindu-se de simptom; a doua motivație era reacția la vinovăție- pacienta dorea să primească ea întreaga dragoste, să ia totul surorii sale și din acest motiv trebuia să se pedepsească pentru această invidie prin a nu mânca.”

Practic copilul nu își dădea voie să simtă plăcerea pe care orice om o obține în mod natural prin alimentare, iar această practică a sporit atenția adulților îngrijorați, devenind și un mecanism funcțional de captare a atenției.

Franz Alexander continuă “câteva interviul psihiatrice în care toate aceste emoții s-au revărsat în mod dramatic și o modificare în organizare a rutinei zilnice au eliminat la timp acest simptom periculos. Pacienta a fost scoasă la restaurant de către părinți fără sora ei. In acest mod îi era acordată ei o recompensă pentru faptul de a fi sora mai mare Iar acest lucru a ajutat-o să tolereze mai bine atenția acordată de către părinți surioarei sale. Găsind plăcere în a fi copilul mai mare, a putut mai ușor să renunțe la dorința de a se bucura de privilegiile acordate unui bebeluș.”

Vedem cum aflarea cauzei și dezvoltarea unei strategii , pornind de la cauza psihologică, duce la remiterea simptomatologiei și la reechilibrarea proceselor din corp.

Boala nu vine astfel ca un ghinion sau un rău, ci ca o șansă de vindecare a ceva ce nu poate fi exprimat, dar care tulbură ființa, întrerupe dezvoltarea ei sau produce suferință.

Articole, Psihologie

Copii stricați și relații disfuncționale – furie, frică și fugă de răspundere-

Lasă un comentariu

Nu scriu despre referendum, dar mă tulbură ceea ce dezvoltă el în oameni: furie, înverșunare și dispreț. Furia am înțeles de multa vreme că acoperă de cele mai multe ori teamă. Ne este frică! Și reacționăm de ca și cum am fi atacați. Ceva ce simțeam că e important sau ar trebui sa fie important e atacat – familia, copiii. Dar e pericolul real și iminent, e în afară sau poate și înăuntru?Ceea ce apărăm e un concept ori o realitate, un drept sau o obligație, e o nevoie sau o dorință, e ceva ce avem sau ceva ce ne dorim? Cât credem în mod real în familie și în copii și cât efort depunem în mod real pentru aceștia?

Ne e frică pentru copiii noștri, pentru viitorul lor și pentru copiii lor și ăsta e un lucru normal, dar care ne poate îngusta mult perspectiva. Această grijă este o formă de dragoste împietrită. Împietrită de frică. Și de cele mai multe ori părinții nu greșesc din neglijență, ci din prea multă grijă, din prea multă frică.

Cum poți greși din prea multă grijă? Când ne e frică pentru copiii noștri vom încerca să le securizăm mediul, să le controlăm activitățile, să le triem prietenii, să ne asigurăm că sunt în siguranță oriunde, oricum și cu oricine. Acest lucru va transmite copilului în primul rând că este în pericol. Omul negru e mereu acolo, în afară. El așteaptă să facă rău copilului și poate lua chipul oricui. Anxietatea socială, ideația paranoidă, fobiile se pot naște de la un astfel de model educațional. Faptul că părintele controlează tot nu lasă loc de dezvoltare pentru copilul care dorește să își asume autonomia. Asta naște furie în individul care vrea să crească și poate dăuna grav relației părinte-copil. Pe de altă parte asta aduce și un mesaj al neîncrederii în copil. Tu nu poți ști, face, alege pentru tine; ești doar un copil. Un mesaj care amprentează psihicul copilului în formare, care își poate nega sau anula sentimentele, acțiunile și alegerile viitoare, din neîncredere față de ce simte, gândește, dorește, intuiește. Fiindcă el nu merită să fie luat în calcul…nici macar de către el însuși.

De ce suntem atât de înverșunați în legătură cu modelele (presupus) negative care pot *strica* copilul? Că exista modele negative; acest lucru nu poate fi contestat de nimeni.
Dar de ce ne deranjează atât de mult niste modele negative conceptuale, care nu au ajuns să vină în contact cu copilul nostru și nici nu știm dacă o vor face vreodată?
Poate pentru că proiectăm. În fapt s-ar putea să fim noi modelul negativ care periclitează viitorul sau dezvoltarea copilului, prin abandon, nesustinerea dependenței materne firești , respingere, negare a drepturilor, manipulare, samd. Și fiindcă nu cutezăm să vorbim nici măcar cu noi înșine despre toate astea, totul este neconștientizat și poate fi foarte ușor proiectat pe *răul* din afară.
Dacă vrem ca modelul exterior să nu fie preluat, trebuie să oferim unul demn de a fi avut apreciat și urmat.
Pentru asta trebuie să facem pași reali și responsabili înăuntrul nostru. Să aflăm cine suntem, ce ne doare și ce nevoi avem. Apoi relațiile cu ceilalți au o șansă de schimbare, fiindcă noi vom veni cu mai puțină teamă și cu mai multă empatie. Nu putem avea pretenția modelării predând modele de relație între parteneri și între părinți și copii disfuncționale. Parteneri care nu își vorbesc, prinși în lupte de putere, competiții și demonstrații. Părinți absenți care află despre copiii lor de la personalul plătit pentru a-i îngriji.
Nu vrem să vedem cât de puțin oferim ca model, fiindcă ar însemna că trebuie să muncim și avem senzația că facem asta deja. Da. Muncim foarte mult ….pentru lucruri și foarte puțin pentru oameni. Muncim foarte mult ….pentru evoluția în exterior și foarte puțin pentru dezvoltarea interioară. Să muncim pentru un model relațional ar presupune o curățenie interioară, construirea unei relații de parteneriat și a unor relații cu copiii bazate pe încredere, sprijin și empatie, renunțare la idei fixe si dezumanizatoare. Să fim disponibili, prezenți, receptivi, responsivi, flexibili, interesați, suportivi.
E mult mai ușor să ne fie frică de bau-bau, să îi dăm un nume și să îl hulim țipând că nu toleram ca el să fie pe lângă copiii noștri, fără să ne întrebăm *dar noi unde, când și cine suntem pentru copiii noștri?*. Salvatorul are în umbră un răufăcător. E mai important să fim onești cu noi înșine și să vedem dacă și unde suntem noi răufăcătorii copiilor noștri. E important nu doar pentru ei, dar și pentru noi. Acolo ar putea începe schimbarea, cu asumarea a ceea ce e neplăcut, urât, inadecvat, *anormal* în noi toți.

*Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește*.

 

Articole

Bârfa pozitivă și asumată

Lasă un comentariu

Generatiile actuale si cuvantul.

Adevarul e ca nicicand nu a fost cuvantul mai scris, mai citit sau mai ‚‚sharuit’’ precum e astazi.

Nevoia omului de informare si accesul la informatie au condus catre valorizarea cuvantului, nu catre disparitia lui. Suntem in acelasi timp angajati in ‚‚n’’ conversatii pe teme diverse si intr-o forfota de mesaje continua pe retelele de socializare, forumuri , chaturi s.a.m.d.

Barfa – comunicare neeleganta, dar comunicare!

Barfa este si ea comunicare si meritele ei sunt deseori subevaluate. E etichetata ca fiind neeleganta si cu toate astea toti o servim calda sau rece, in cele 10 minute de pauza de cafea, la telefon, la coada la hipermarket sau oriunde e deschis un topic care starneste interes si aduce puncte de vedere comune impreuna, reusind sa compacteze un grup.

Un aspect pozitiv al barfei si poate cel mai important este de liant social – aduce oamenii impreuna. Faciliteaza formarea de relatii si ne aduce impreuna in jurul unui punct de vedere comun pe care il impartasim. Pana la urma cand ne imprietenim, o facem cu persoane cu care avem ceva in comun si ale caror vederi nu sunt foarte diferite de ale noastre. Perspectiva comuna asupra rufelor murdare ale altora e la fel de buna pentru a initia o conexiune cu un alt om ca orice altceva.

Psihologul Robin Dunbar a propus o comparatie intre comunicarea dintre cimpanzei si barfa oamenilor, sustinand ca nu conteaza atat de mult continutul comunicarii, ci faptul ca intreprindem un act de comunicare intre noi. La fel ca si in cazul cimpanzeilor care se ingrijesc si se curata unul pe celalalt cand vor sa interactioneze. Nu stiu daca aveam realmente nevoie de o comparatie cu cimpanzeii, dar explica de ce fie barfa despre un om, fie orice alt subiect dezbatut….tot interactiune e si interactiunea ne face bine.

Barfa e deci o unealta utilizata spre a suda o relatie. Condimenteaza interactiunea care poate deveni altfel sterila. De altfel barfitorii, din acest punct de vedere, sunt relationalii, cei care ajung sa se integreze foarte bine in cercuri sociale largi. Ei detin informatia. Barfitorii nu sunt mai putin oameni sau oameni mai rai in principiu, ci doar oameni mai informati si uneori, oameni in mainile carora au altii incredere sa isi verse preaplinul sufletesc. Unde-si spala mainile mai departe cei informati ramane de vazut.

Impartasirea informatiilor pe care le detii, inclusiv despre alte persoane, e un element care demonstreaza increderea pe care o ai in persoana cu care comunici. Prietenul caruia ii dezvalui informatia se angajeaza prin participarea la conversatie, sa nu dezvaluie detaliile mai departe. Asta poate fi un test bun al prieteniei.

Cand avem cunostinte despre detaliile intime ale vietii altora, asta ne face sa ne simtim inclusi. Fie in grupurile care discuta aceste detalii, fie inclusi in viata oamenilor despre care aflam aceste detalii si de care putem sa alegem sa ne apropiem mai mult. Toata lumea are nevoie sa lege relatii de camaraderie si sa apartina unui grup.

Cand barfim, castigam un asa numit ‚‚capital social’’, care poate fi folosit sau nu mai departe in interactiunile sociale. Motiv pentru care cunoasterea unor detalii intime despre altii ofera posesorului de informatii superioritate. Cum o foloseste, asta nu tine decat de gradul sau de educatie si de caracter, dupa parerea mea.

De ce suntem asa de incantati sa dam intr-o revista sau la tv peste scandaluri ce implica personaje publice, politicieni , vedete sau oameni mediatizati  ale caror vieti par atat de interesante, in raport cu banalitatea vietilor proprii? Pentru ca scandalurile si detaliile intime pe care le scot aceste barfe la iveala ii fac sa devina mai umani, mai tangibili, mai ca noi. Imaginea idilica pe care incearca sa o intretina cu orice cost cade si lasa la vedere un om cu bune, cu rele, cu defecte, cu un trecut patat…oameni obisnuiti. Barfa ne scoate din starea de idealizare si imprima realism perceptiei despre oamenii glorificati de aceeasi mass-media care ii ridica-n audiente si reuseste sa ii si  ‚‚doboare’’ tot pentru audienta.

Barfa malitioasa poate distruge imaginea unei persoane

Barfa deseori nu se opreste la a stimula convesatia si la a uni intr-o perspectiva oamenii care vor sa interactioneze social. Ea poate implica tradarea increderii unei persoane si poate duce la impartasirea de informatii care pot afecta negativ imaginea sau chiar viata unei persoane .

Iar despre oamenii care barfesc, cercetatorii spun ca au un nivel mult mai ridicat de anxietate. Pe de alta parte eu nu cunosc oamenii care nu o fac, doar oameni care nu recunosc ca ar face-o sau c-ar face-o cu placere….astfel ca nu prea vad care ar fi grupul de control necesar ducerii la bun sfarsit a unei cercetari pe acest subiect.

De ce unii barfesc mereu ‚‚urat’’?

Totusi oamenii care reusesc prin barfa sa lezeze imaginea altora, conform observatiilor mele, o fac deseori pentru a se simti superiori . Sa detii informatii despre altcineva si sa poti sa ii faci rau, ofera o anumita putere celui informat. Un alt motiv ar fi plictiseala. Cand oamenii nu pot produce subiecte de conversatie interesante sau cu suficienta priza la publicul prezent, barfa poate fi o unealta de a atrage atentia.  Invidia – deseori barfa vizeaza oameni care sunt populari, talentati sau care se afla la momentul respectiv  ‚‚pe val’’. Nevoia de atentie e un alt motiv pentru care oamenii aleg sa divulge informatii, devenind pe parcursul expunerii centru al atentiei pe care si-o doresc atat de mult. Oamenii nefericiti au tendinta sa se angajeze in conversatii malitioase despre altii mai des decat cei care au motive de fericire si realizari.

Nu cred ca trebuie sa consideram ca tendinta spre barfa ar fi una negativa, mai ales atunci cand la baza nu e nimic altceva decat  o curiozitate naturala despre oameni. Sunt sute de romane bune care au la baza biografii ale altor persoane, biografii care ofera sansa cititorului sa inteleaga complexitatea personajului vizat, subtilitati si nuante care zac in spatele actiunilor pe care cititorul deja le cunostea. Aceste scrieri sunt obiective si ofera de obicei o perspectiva completa asupra omului, fara a judeca sau directiona catre o etichetare negativa a omului descris, fara a aduce deci un prejudiciu de imagine.

Este barfa buna sau rea?

Totul depinde de intentia celui care o raspandeste si a celui care o savureaza. Sunt ei interesati in a face lumina intr-un tip de comportament neinteles. e deschis topicul din nevoia de a intelege natura umana sau a se apropia de semeni….sau au nevoie sa se simta superiori si fura atentia grupului prin dezbinare si malitiozitate?

Ce faci cand interlocutorul ia in vizor o persoana si nu se mai opreste?

Cand te confrunti cu oameni care nu se mai opresc din a barfi o anumita persoana e bine sa intrebi de ce aceasta persoana e asa de interesanta pentru vorbitor de merita sa i se aloce atat de mult timp sau poate chiar sa incerci sa aduci un pic de empatie in discutie, prin sugerarea unei perspective din punctul de vedere al celui barfit sau pur  si simplu sa inviti grupul la o discutie despre ceva pozitiv. Cresterea gradului de anxietate asociata cu barfa negativa dusa la extrem nu e benefica nimanui. Cade greu la stomac si oboseste creierul, care tinde sa ramana in parametri negativi o perioada de timp dupa ce a receptionat informatii din sfera  ‚‚dislike’’.

Barfa negativa si modul in care ne afecteaza perceptia vizuala

Exista un studiu care sugereaza ca barfa negativa schimba modul in care sistemul vizual raspunde la receptionarea chipului celui vizat de barfa. Se pare ca initial mecanismul din spatele barfei a fost unul de o inalta semnificatie si anume de a hotara cine ne poate fi prieten si cine dusman.

Lisa Feldman Barett a studiat nu numai cum barfa afecteaza perceptia cognitiva asupra unei persoane, ci si modul in care afecteaza ceea ce simtim in legatura cu persoana barfita. Asociind barfa negativa cu anumite chipuri a dus la o memorare mult mai buna a acestora decat a persoanelor despre care s-a discutat in termeni favorabili. Asta pentru ca al nostru creier retine ce considera a fi important sau vital. De o mai mare importanta pare a considera creierul ca este barfa negativa, pentru ca in functie de ea putem sa excludem din grupul nostru social oameni care e posibil sa ne faca rau.

Barrett mai spune si ca  ‚‚ Daca cineva e mai sus decat tine in lantul trofic, vrei sa stii lucruri murdare despre ei. Ai nevoie de informatii negative pentru ca astea sunt lucrurile pe care le poti exploata ca sa ajungi in varf’’.

Avem deci doua perspective  foarte interesante. Una evolutionista care pune la baza barfei o nevoie de a identifica de cine trebuie sa ne ferim si una care propune ideea progresului social, barfa devenind un tip de arma utilizata spre a asigura cresterea sociala intr-un mediu competitiv.

Virtutile Barfei – un studiu care demonstreaza ca barfa ne protejeaza si mai e si…..amuzanta!

Un alt studiu  ‚‚ Virtutile Barfei’’ a ajuns la concluzia ca barfa poate avea rol de protectie impotriva  ‚‚exploatatorilor’’ , prin divulgarea unor informatii despre cei care in trecut au reusit sa profite de cei care astazi sunt in masura sa ii arate cu degetul.

Avand in vedere ca oamenii pot cadea destul de usor in  ‚‚ gura targului’’, acest lucru ii motiveaza in a fi mai prietenosi si mai flexibili, spre a se asigura ca nu vor deveni tinta grupului de barfitori. Desigur ca modificarea de comportament este superficiala, dar repetata  poate sa pozitiveze calitatea raporturilor umane si persoana sa inceapa sa actioneze astfel pentru ca observa imbunatatiri la nivelul interactiunilor si posibil chiar la nivelul propriei perspective despre ceilalti.

In cadrul studiului  ‚‚Virtutile Barfei’’ participantii au fost impartiti din doua grupuri si li s-a cerut sa imparta sau sa tina pentru ei bilete la loterie castigatoare. Unui grup i s-a spus ca actiunile lor vor fi tinuite secrete, iar altuia ca altii vor cunoaste numarul de bilete tinute pentru sine, respectiv numarul de bilete impartite. Riscand sa fie barfiti si etichetati negativ ca fiind egoisti, cei care au stiut ca sunt monitorizati, s-au dovedit a fi mult mai altruisti decat cei din grupul celalalt.

Un alt studiu sustine ca oamenii sunt cam la fel de bucurosi sa primeasca informatii pozitive sau negative despre alti oameni. In acelasi timp, sunt mai afectati de barfa care ii priveste pe ei, decat de cea care ii are in vizor pe altii. Nimic suprinzator de altfel.

Studiul demonstreaza ca la nivelul cortexului prefrontal se inregistreaza activitate mult mai intensa cand persoana asculta barfa legata de sine. Regiunea raspunde prin intensificarea activitatii si cand se receptioneaza informatii negative despre altii. In privinta barfei pozitive, ea se pare ca intensifica activitatea zonei cortexului orbitofrontal.

Activarea regiunii cortexului prefrontal ca raspuns la barfa pozitiva despre sine indica ca majoritatea oamenilor vor sa fie vazuti drept corespunzatori cu standardele sociale . Ei percep mai multe recompense venind din a fi vazuti in lumina favorabila de lumea exterioara decat in a  se conforma unor standarde si valori interne.

In acelasi timp, desi ne place sa credem ca am avea o repulsie privitor la  barfa negativa despre altii, studiul demonstreaza contrariul. Activarea cortexului median prefrontal superior ca raspuns la barfirea negativa a altora indica ca suntem cel putin amuzati. Descoperirea nu e una privita cu ochi buni de cei multi, dar pare a fi bine documentata si eu zic ca, daca suntem sinceri cu noi … asta ar cam fi raspunsul cel mai onest.

 Barfa ne amuza, ne protejeaza, ne ajuta sa legam relatii si sa urcam pe scara sociala! Asa ca putem sa barfim linistiti pe cat posibil pozitiv si mai ales nedaunator, dar musai sa barfim asumat!

Call Now ButtonSuna psihologul