Există o fotografie pe care nu o am, dar pe care mi-o imaginez uneori: eu, la vreo zece ani, ascultând pe cineva. Nu știu pe cine. Poate pe tata, el avea supărări pe care uneori le punea în discuție. Poate un copil certat cu un frate, afară, pe scările reci. Știu doar că asta am făcut mereu — am ascultat și am însoțit, înainte să știu că există un cuvânt pentru asta.
Am aflat mai târziu, dintr-o discuție cu o prietenă de copilărie, că cei din jurul meu mă vedeau deja atunci ca pe cineva echilibrat, capabil să cuprindă o situație de la distanță și să ofere o perspectivă care îi ajuta pe ceilalți să respire puțin mai ușor. Nu m-am gândit niciodată la asta ca la un dar. Era pur și simplu felul în care eram.
Familia ar fi vrut să urmez Dreptul. Am făcut un an de Drept. Apoi am înțeles că locul meu e în altă parte și am schimbat. Iar odată luată decizia, restul s-a așezat firesc — cum se întâmplă când mergi în direcția bună.
Toate joburile mele, înainte de cabinet, au fost în psihologie și în contact direct cu oamenii. În cabinet am ajuns acum zece ani. Dar drumul spre cabinet a trecut printr-un moment pe care nu l-aș fi ales, dar pe care nu l-aș șterge.
La un moment dat, m-am trezit prinsă într-o relație dificilă, într-un tipar care îmi era clar din exterior, dar din care nu mă vedeam capabilă să ies. Am căutat ajutor. L-am găsit în psihoterapie.
După ce am ieșit din impas, am privit altfel tot ceea ce făceam. Am decis să urmez o formare în psihoterapie — nu din teorie, ci din experiență trăită. Știam deja ce înseamnă să fii de cealaltă parte.
Formarea în psihoterapie analitică mi-a adus profunzime — un mod de a gândi în straturi, în timp, în sens. Formarea în psihoterapie sistemică mi-a adus structură și mi-a lucrat identitatea terapeutică. Coachingul mi-a oferit bucuria de a susține și stimula resursele cuiva spre rezultate concrete.
Înainte de toate acestea, lucrasem mult cu mine pe zona de comunicare — și asta a contat. Uneltele se țin pe o fundație. Fundația mea a fost construită din propria mea muncă interioară.
Cred despre oameni că au mai multe resurse decât suferințe. Mai multe abilități și talente decât cunosc. Mai multe opțiuni decât își dau voie să viseze. Și că în fiecare om există o înțelepciune care depășește experiența lui proprie — venită de la toți cei dinaintea lui și, cred eu, de undeva de sus.
Aceasta nu e o convingere de fațadă. E ceea ce văd în cabinet, zi de zi.
Feedbackul pe care îl primesc cel mai des — și pe care am început să îl culeg sistematic la finalul proceselor — vorbește despre disponibilitatea de a asculta, despre încrederea resimțită și despre perspectivele noi. Nu știu întotdeauna exact ce fac diferit. Știu că integrez stiluri terapeutice acreditate și că personalizez fiecare proces în funcție de obiectivele și nevoile celui din fața mea. Și că măsor constant progresul — pentru că ceea ce nu se măsoară nu se poate corecta.
Pe lângă cele două formări în psihoterapie, sunt acreditată în coaching, am un master în psihologie organizațională și sunt consilier parental acreditat de Institutul Aletha Solter. Lucrez cu copii, adolescenți, tineri adulți și femei — în programe de mentorat și dezvoltare — și sunt consilier în orientare în carieră.
Nu sunt potrivită pentru cei care caută să delege responsabilitatea. Nici terapia, nici coachingul nu funcționează fără asumarea deplină a propriei vieți. Schimbarea vine doar pentru cei care au decis să își schimbe ei poziția în sistem și să facă ei munca. Eu nu am dreptul — și nici dorința — să interfer esențial în viața cuiva. Pot însoți. Nu pot merge în locul tău.
În afara cabinetului, exist mai ales prin cuvinte. Am o pasiune pentru comunicarea eficientă și asertivă pe care o hrănesc citind cât pot de mult și urmărind oameni care știu să folosească limbajul ca instrument de conexiune, nu de control. Găsesc conversațiile cu copiii — ai mei și copiii în general — extraordinar de hrănitoare. Dacă vrei inspirație și perspective de viitor, stai de vorbă cu copiii acestei generații.
Și mai nutresc un vis — care nu mai e atât de secret acum că îl scriu — acela de a contribui la o schimbare în felul în care comunicăm unii cu alții. Ceva mai asertiv, mai puțin violent, mai puțin costisitor pentru toți cei implicați. Un fel de contribuție a mea la o lume puțin mai bună.
Dacă ești pe această pagină și eziți, ascultă-ți instinctul. Uneori momentul nu e acum — și asta e un răspuns valabil. Alteori, ceea ce cauți e pur și simplu persoana potrivită. Dacă ești aici, poate că deja știi ceva.
Te aștept.
