Oboseala empatică este o realitate prezentă în activitatea de psiholog, în special în cazul celor care lucrează direct cu persoanele afectate de diferite probleme și dificultăți emoționale. E o conditie asociată cu diagnosticul de Stres Traumatic Secundar si are ca simptome epuizarea fizică, emoțională și mentală resimțită de către terapeuți ca rezultat al implicării constante și intense în emoțiile și experiențele clienților lor.
Psihologii care își desfășoară munca într-un mod empatic investesc o cantitate semnificativă de energie și empatie în relația cu pacienții lor. Ne străduim să înțelegem, să simțim și să ne conectăm cu pacienții, empatizăm cu povestiri dureroase și traume emoționale. Acest nivel ridicat de implicare emoțională poate duce treptat la oboseală empatică.
Pentru a trata și preveni oboseala empatică, există câteva soluții recomandate.
Este foarte important să avem limite clare în relația cu pacienții. Aceste limite pot fi în ceea ce privește timpul petrecut în ședințe, disponibilitatea pentru contact în afara programului sau gradul de implicare emoțională în problemele pacienților, stabilirea unor pauze între ședinte. Este esențial ca psihologii să-și protejeze propriul echilibru emoțional și să evite suprasolicitarea constantă.
Delimitarea, poziționarea ca observator în participarea la evenimentele stresante, dureroase, traumatizante. Din poziția de participant, intrând în povestea pacientului de aproape, eventual chiar intrând în pielea celui direct afectat, putem să ințelegem si să empatizăm foarte mult, dar în același timp, vom fi și noi afectați. In supervizare am primit sfatul de a nu plânge cu pacientul, ceea ce a lovit direct în emotivitatea mea, pe care eu personal o vedeam a fi o resursa în alegerea acestei meserii. O văd și o tratez ca resursă, dar am înțeles că a plânge trezește în celălalt impulsul de a securiza, îngriji, asista. Iar în cazul în care suntem în cabinet, acest impuls îl scoate pe pacient din propria trăire și îi *fură* momentul de descărcare, compasiune cu propria istorisire și propria persoană din evenimentul prezentat. In același timp, afectarea emoțională și uneori chiar fizică, ne epuizează resursele , despre care trebuie să întelegem că nu sunt nelimitate.
Colaborarea și supervizarea cu alți profesioniști din domeniul psiho-terapeutic poate fi, de asemenea, benefică în tratarea oboselii empatice. Aceasta oferă un spațiu pentru reflecție, sprijin și schimb de idei cu colegii, ceea ce poate ajuta la gestionarea stresului și a presiunii emoționale.
Conectarea în relațiile echilibrate,cu partenerul/a de cuplu, membrii familiei si prietenii. Relațiile funcționale si suportive sunt cele în care cupa noastra goală are sanse să fie umplută prin conectare si prin crearea unui spațiu în care putem veni în mod natural cu nevoile si dorințele noastre, creand astfel și șansa împlinirii lor.
Deși pare foarte simplist, în mod real descopăr că nu acordăm timp si importanță auto-îngrijirii. Avem nevoie de timp și spațiu pentru a ne odihni, pentru a ne regenera resursele. Conectarea cu natura, conectarea cu animalele de companie, activități fizice regulate, meditație, exerciții de relaxare, pauze de respirații profunde, mindfulness, hobby-uri. Toate aceste activități pot scădea nivelul crescut de cortizol, asociat cu sindromul oboselii empatice.
Prin adoptarea unor strategii de auto-îngrijire și menținerea unui echilibru sănătos între implicarea emoțională și protecția de sine, dar și prin asigurarea unui suport adecvat în afara cabinetului, psihologii pot continua să ofere suport și să rămână resurse valoroase pentru clienții lor.
Toți copiii se nasc cu dorința și abilitatea de a învăța.
Copiii învață cel mai bine când ei inițiază învățarea, când devin curioși și interesați de anumite aspecte, mai degrabă decât când acest lucru li se impune.
„Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.* Plutarh
Copiii învață cel mai bine când experimentează și descoperă ei înșiși, mai degrabă decât din instrucțiuni. Conceptele se formează și înregistrează natural prin experiențe concrete.
Îmi poti vorbi despre cer sau îl putem privi împreună, cot la cot, pe fereastră și descrie fiecare ce vede. Sentimentul de egalitate, de căutare și descoperire împreună, trăirea emoțională pozitivă mă ajută să fixez amintirea spațiului și discuției avute.
Joaca e modul principal de învățare în primii 8-10 ani. Joaca îi ajută pe copii să dezvolte abilități fizice, sociale și intelectuale. Joaca îi ajută pe copii să înțeleagă și să asimileze informație. Joaca îi ajută pe copii să depășească experiențe stresante sau traumatizante.
Dacă trebuie să învăț să număr până la 10/20/30 ca să mă pot juca de-a v-ați ascunselea cu copiii mai mari, atunci voi învăța mai ușor decât dacă un adult mă pune să repet numărătoarea de 10 ori și eu sunt plictisit, obosit și nu obțin nimic pentru mine din această activitate monotonă.
Mediul de învățare trebuie să fie stimulativ, să existe materiale variate. Copiii sunt stimulați și de povești, cărți, oameni, locuri, idei, muzică, jocuri și activități normale din viața reală.
„Creativitatea este conectarea lucrurilor” (Steve Jobs). De creativitate se ocupă copiii, dar noi trebuie să le aducem lucrurile și să le oferim spațiu de creație. Din haos se nasc lumi, nu din spații ordonate.
Jocurile și jucăriile foarte bune inspiră copiii să își imagineze, să construiască, să creeze și să gândească.
Lego răsturnate pe masă se pot ușor transforma într-o trăsură, apoi intr-un bloc și pe urmă într-un avion. Un joc ca Minecraft, de exemplu, unde poți construi lumi și juca in echipe a fost integrat în programe educative de învățare a limbii engleze și programare. E un aspect pozitiv al tehnologiei.
Graba strică treaba! Dezvoltarea forțată nu dă rezultate pe termen lung.
Trebuie să ținem cont de dezvoltatea fiecărui copil și să apreciem ceea ce fiecare etapă aduce. Un copil de 5 ani nu are încă gândirea abstractă dezvoltată. Dacă va învăța unele noțiuni la 7 ani îi va fi mult mai ușor și vor rămâne fixate. La 5 poate copia un discurs fără să îl înțeleagă.
Există mai multe stiluri de învățare. Un copil care are un stil de învățare auditiv va putea repovesti o poveste pe care a auzit-o, chiar dacă desena în același timp.
Ecranele pot interfera cu procesul de învățare, fiindcă promovează pasivitatea, diminuează creativitatea și rezistența la frustrare. Un click și primești totul, fără efort.
Relația este baza. Copiii învață de la cei care: *îi acceptă și îi iubesc. *îi încurajează și se concentrează pe aspectele pozitive și pe soluții. *au așteptări realiste de la ei *au o abordare lipsită de pedepse(frica scade randamentul). *oferă ajutor doar când e cerut.
Sursa: Helping Young Children Flourish, Aletha Solter Ph. D.
Astăzi mulți dintre părinți au aruncat sau înlocuit cu variante mai blânde cărțile de basme care le-au fost citite odată de părinții lor.
Au făcut-o din grijă, din nevoia de a proteja copiii de un conținut pe care l-au considerat agresiv și inadecvat.
Imaginea bunicii și Scufiței mâncate de lup, dâra de sânge pe care o lasă zmeul lovit de Prâslea, vrăjitoarea cea urâtă care mânca copii, lupul care arde în groapă pregătită de capră – au fost considerate imagini sadice, care pot tulbura inocența și bunătatea din copii.
Și, deși grija și implicarea sunt trăsăturile unui părinte bun, istoria ne arată că un părinte bun nu face neapărat întotdeauna bine. Și tot istoria ne arată cât de mult s-a putut greși în creșterea copiilor din lipsa informațiilor și din suferință.
Din păcate și basmele au fost aruncate tot din lipsa informațiilor și din suferință. Fiindcă vrăjitoarele și monștrii care pot răni nu sunt în cărți. Ne putem transforma oricând în vrăjitoare sau putem stârni monstrul în cei apropiați.
Basmele conțin de fapt un potențial enorm pentru copii de soluții la dilemele și conflictele dinăuntru lor, de acceptare a trăirilor întunecate și explică pe înțelesul copiilor dezvoltarea.
Deși nu sunt plăcute anumite părți ale basmelor, ele nu sunt mai puțin reale.
Omul este făcut de la început din lumină și întuneric.
Potențialul agresiv și ambivalent există în copilul mic.
Lumea unui copil nu este doar cea din afară, ci și cea dinăuntru. Iar în lumea dinăuntru nu este doar încântare, bunătate inocență și admirație, ci și ură, răutate, dorință de răzbunare, invidie. Aceste trăiri și aspecte pozitive și negative există în noi toți.
Dacă de elementele din afară putem să protejăm un copil, de elementele dinăuntru trebuie să ne îngrijim ca el să poată să și le recunoască, să le accepte și să le îmblânzească.
Basmele sunt terapeutice
Bruno Bettelheim, în cartea sa „Psihanaliză Basmelor„, scrie despre cât de terapeutice sunt aceste basme și despre vindecarea pe care el a observat-o alături de copiii cu care a lucrat, folosindu-se de basme.
Dacă le vorbim copiilor doar de lumină, nu au decât două opțiuni: ori întunericul aparține exclusiv altora – doar alții pot fi vrăjitoare și monștri și pot face rău- ori ei sunt vrăjitoare și monștri și își pot face rău.
Gabor Mate, specialist în domeniul traumei timpurii, insistă asupra unui aspect foarte important „Copiii nu sunt traumatizați pentru că sunt răniți, sunt traumatizați pentru că sunt lăsați singuri cu suferința lor„. Un copil care este educat doar cu lumină, e lăsat singur cu întunericul, al lui și al altora. Și asta poate fi traumatizant în mod real.
Basmele diminuează agresivitatea
Bruno Bettelheim menționează în cartea sa un studiu experimental, realizat pe elevi de clasa a 5-a, care demonstrează că atunci când un copil, cu o fantezie bogată stimulată de basme, este expus unui material fantastic agresiv( un film cu potențial agresiv), el reacționează printr-o diminuare a comportamentului agresiv. Când nu este stimulat să se implice în fantezia agresivă, nu se poate constata o reducere a comportamentului agresiv. În același studiu se menționează că un copil cu o fantezie redusă, observat în timp ce se joacă, are o orientare mai mare către motricitate și acționează mai mult decât gândește activitățile de joc. În schimb, un copil cu o fantezie mai mare este mai creativ și mai structurat, și își manifestă agresivitatea mai degrabă verbal, decât fizic.
În lucrul cu copii, terapeuții încearcă să vină cu soluții creative, tocmai pentru a-i ajuta pe copii să își manifeste emoțiile negative; pentru că acest lucru este la baza multor tulburări diagnosticate la copii.
Vrăjitoarele și monștrii din basme nu pot face rău, oamenii da.
Putem arde basmele, icoanele și amintirile, dar asta nu ne va vindeca copilăriile. Nu ele ne-au rănit. Mai mult , ele se poate să ne fi ajutat să ne identificăm și să dăm un sens vieții de după suferință.
Anul acesta pare că avem nevoie de un strop în plus de magie, speranță și frumusețe. Într-o perioadă de restricții, izolare și gânduri negre, avem nevoie de Crăciun. Noi adulții pentru odihnă și introspecție în încheierea unui an greu, iar copiii noștri pentru întâlnirea cu o legendă și un simbol al generozității și iubirii.
Tot mai mulți părinți aleg să fie pragmatici, raționali și onești în privința lui moș Crăciun, sperând că își vor salva copiii de la suferință și fantasme. Însă în numele binelui s-au mai făcut în trecut numeroase greșeli și abuzuri. De aceea trebuie să ne scuturăm de propriile suferințe din copilărie și să înțelegem ce nevoi și dorințe au în mod real copiii.
Moș Crăciun există!
Moș Crăciun a existat. Povestea lui moș Crăciun are la bază legenda sfântului Nicolae, care și-a împărțit averea săracilor. Iar legendele nu sunt minciuni sau invenții. Ele au la baza un adevăr social, au ca punct de plecare un personaj sau un eveniment real. Respectarea tradiției face ca existența să îi fie continuată.
Moș Crăciun e un om adevărat!
Fiindcă milioane de părinți se străduiesc în fiecare an să joace rolul lui Moș Crăciun. O fac pentru că știu ce au simțit și au primit ei de la moș Crăciun. O fac pentru mesajul pe care îl transmite – cineva acolo te vede, te cunoaște și își va face timp pentru dorințele tale – ești iubit. Cadoul apare astfel din mâna unei persoane reale, care își ascunde identitatea, neprimind aprecieri în schimbul cadoului. Astfel moș Crăciun cel generos și atent cu copiii devine real și se manifestă prin oamenii.
Moș Crăciun e real!
Moș Crăciun nu face parte din realitatea (exterioară) a unui adult. Dar realitatea unui adult nu este singura realitate umană.
Realitatea copiilor este asemănătoare celei din basme și povești, iar modul de procesare a conceptelor pleacă de la ceea ce ei cunosc deja. Dacă mama și tatăl veghează asupra copilului și răspund nevoilor și dorințelor sale, existența lui moș Crăciun este firească pentru un copil. Moș Crăciun devine astfel o extensie a părintelui grijuliu care își asumă toți copiii săi, iar renii, sania, spiridușii sunt personaje și lucruri magice care vin în ajutorul său.
Ce e real și ce nu?
Dintr-un alt punct de vedere trebuie să ne întrebăm dacă real înseamnă doar ceea ce este vizibil și palpabil. Cum rămâne cu emoțiile, amintirile, stările, tot ceea ce nu se vede? Realitatea materială nu este singura realitate umană. „Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește. “ Jung. Oare, în mod real, dacă privim în noi nu îl găsim și pe moș Crăciun, ca parte pozitivă care se manifestă uneori?
De ce ne e teamă de moș Crăciun?
Ne temem că vor suferi copiii când vor afla adevărul despre moș Craciun. Studiile arată că majoritatea copiilor nu sunt afectați când descoperă că moș Crăciun a fost interpretat de părinți. Copiii sunt deștepți și descoperă în timp multe nepotriviri cu poveștile despre moș Crăciun. Ei incep să se îndoiască în mod firesc cu privire la moș Crăciun odată cu înaintea în vârstă.
Totuși, copiii suferă și sunt furioși dacă părinții lor se folosesc de moș Crăciun pentru a obține ceva pentru ei înșiși(comportament docil al copilului), dacă se amplifică în mod exagerat povestea lui moș Crăciun, dacă se aduc argumente fantastice numeroase pentru a o face credibilă sau dacă e susținută vehement și după ce copilul nu mai rezonează cu aceasta.
Ne temem să nu fie copilul traumatizat de adevăr.
Cuvântul traumă e folosit atât de lejer astăzi, încât a devenit neoficial un sinonim pentru stări precum frică, furie, tristețe. Dar trauma este o emoție foarte puternică care modifică personalitatea individului. Este o mare diferență între a fi trist 2 zile și a fi traumatizat. Este foarte puțin probabil ca o astfel de descoperire să traumatizeze.
Vrem să creștem adulți realiști.
Sunt cazuri raportate de tineri care au început să trăiască într-o lume de fantasmă în adolescență, compensând parcă pentru lipsa lumii iraționale și fantastice, reprimată în copilărie. Cum propunea și Bruno Bethleheim, autorul cărții „Psihanaliza basmelor” , trebuie să avem răbdare și respect pentru dezvoltarea normală a copilului, pentru că etapele nu pot fi sărite și se poate dovedi periculos dacă încercăm o astfel de *aroganță*. Copiii serioși cu o gândire matură nu fac decât să imite diacursul părinților. În timp frustrarea, confuzia și nevoile lor reale se vor manifesta. Copiii vor ajunge în mod natural la înțelegerea realității exterioare și se vor adapta ei în mod firesc.
Abordări ale povestii lui moș Craciun
Când copiii cer detalii sau se îndoiesc putem oricând să le spunem că nu știm exact de unde vine moș Crăciun și cine îl ajută, dar și noi am aflat de la părinții noștri că el vine din x loc și are n ajutoare.
Putem să le dăm șansa să devină și ei moș Crăciun pentru cineva sau să le vorbim doar despre legenda lui moș Crăciun, fără a adăuga elemente fantastice.
Avem atâtea opțiuni care pot face punte între realitatea lor și a noastră, care să educe ținând cont de dezvoltarea lor.
Totul este să ne dorim și să fim flexibili. Crăciun fericit!
Un copil nu vine pe lume cu o părere despre el însuși. Părerea lui se va forma în funcție de mesajele pe care le va primi de la cei din jurul său și de interpretarea pe care el o atribuie acestor mesaje.
De aceea mesajele celor mai importante persoane din viața sa au mare importanță.
Toți părinții vor un copil fericit, sănătos și încrezător. Dar uneori mesajele pot fi vagi, subtile sau exagerate și copiii pot dezvolta o stimă de sine scăzută, în ciuda eforturilor.
Când un copil se autoetichetează ca fiind urât, prost, rău șamd trebuie să acționăm, dar e important să nu așteptăm efecte imediate. O părere despre sine prinde rădăcini și va fi greu de modificat. Greu, dar nu imposibil.
Vocea părinților este una pe care copiii o aud foarte clar și, într-o relație bazată pe sinceritate și susținere, copiii o absorb foarte ușor.
Cum să vorbim și cum să acționăm pentru a creste copiilor stima de sine?
Vorbește cu copilul despre ceea ce se întâmplă cu tine, nu despre ceea ce face el.
Mesajele de tipul Eu simt… când tu…. În loc de Tu mă faci să…. ajută în comunicarea cu copilul.
De pildă eu le spun copiilor când îi văd cocoțați undeva prea sus *Mi-e teamă că veți cădea. Sunteți așa de sus. *. Dacă aș spune *O să cădeți * s-ar putea să mă asculte (vocea mamei se intipărește bine ), dar în același timp realitatea este că eu nu am de unde să știu dacă vor cădea sau nu. Poate stau foarte bine în echilibru. Singurul lucru sincer pe care îl știu este că mie îmi este teamă de o cădere.
Fii acolo pentru el, dar nu în locul lui.
Ajutorul nesolicitat transmite mesajul Nu te descurci. Lasă-mă pe mine. De aceea cel mai indicat este să ne oferim asistența și să ne dăm la o parte, alături, având încredere în resursele copilului.
Dacă va reuși fără noi, va fi reușita sa și îl va face încrezător.
Dacă va avea nevoie de noi, va fi tot o reușită. Pentru că a cere ajutor când ai nevoie înseamnă să ai încredere în oameni și să ceri pentru tine, să meriți ajutor. Sunt mulți adulți care încă nu pot face asta. Suferă și duc greutățile sau lipsurile fără ajutor, pentru că nu pot cere, nu vor să deranjeze sau nu au încredere.
Fii sincer/ă când apreciezi. Sigur că poate fi un pictor talentat, dar nu este cel mai talentat pictor din lume. Un copil poate simți presiunea de a se ridica la un astfel de standard și căderea în cazul în care nu reușește. Spunem despre copii că sunt conectați la adevăr. Copiii pot simți că mesajul transmis nu este adevărat și interpretarea acestui mesaj să conducă către o părere confuză, distirsionată despre sine.Putem susține o abilitate prin aprecieri de tipul e cea mai bună lucrare a ta de până acum. Îmi place, Ai pus suflet. Se vede. E minunat.
Ai grijă de părerea ta despre tine. Vorbim despre părerea ta reală despre tine, despre felul în care te critici, cât de vinovat te vezi și câtă rușine ai strâns din experiențele vieții. Cu toții avem puncte strânse în minus aici. Investește în relații în care te simți în siguranță, fie ele de prietenie, rudenie sau cu un terapeut, unde să poți vorbi despre tine și despre bagajul care te incovoaie.
Copiii fac ce facem, nu ce le zicem. Dacă noi ne vom putea privi cu blândețe și dragoste, așa vor face și ei cu ei înșiși.
Ajută-l să exploreze ceea ce simte și să discearnă ce e real și ce nu.
Violet Oaklander e un expert de renume ce sfătuiește părinții să nu își contrazică copiii, când aceștia cred ca sunt răi, incapabili, șamd.
Ea avertizează că nu putem să avem un copil încrezător în forțele sale, dacă ii transmitem că greșește, când el chiar simte ce transmite.
Chiar dacă este dureros să auzim cum copilul se etichetează singur, abordarea cea mai bună va fi să îl ajutăm să exploreze contextul care l-a condus către o astfel de părere.
De multe ori, simțindu-se acceptat și ascultat, copilul poate ajunge singur la o perspectivă nouă.
Un copil care spune că el este cel mai prost jucator de fotbal poate fi întrebat cand a jucat ultima dată fotbal și cum a fost. Dacă va discuta despre asta e posibil să ajungă la concluzia că nu a fost chiar cel mai rău jucator și că au fost și momente bune.
Poate fi de folos să venim cu poveștile noastre despre eșec, neîncredere sau percepții distorsionate.
Vorbește despre consecințele reale ale unui comportament în loc de critică și etichetare.
Acceptă Nu-ul copilului. Nu poate spune toată lumea Nu. De fapt majoritatea pacienților mei din cabinet vin cu această dificultate. A spune Nu înseamnă de multe ori să nu modifici sau să renunți la ceea ce ai nevoie. Deși nu le vei face pe plac celorlalți, le vei câștiga respectul. Nu ca tine, ci ca mine. Nu nevoia sau dorința ta, ci nevoia și dorința mea. Asta transmite acest Nu atât de greu de rostit pentru mulți dintre adulți, în trecut copii care nu puteau să își deranjeze sau confrunte părinții. În contextul percepției de sine acest Nu acceptat înseamnă că sunt primit să vin și cu ceea ce nu îți e pe plac. Sunt primit cu bune și cu rele și îmi e mai ușor să trăiesc așa. Nu va trebui să mă cosmetizez tot timpul, să îmi acopăr și să îmi urăsc și eu partea pe care nu o primești tu părinte.
În ceea ce privește intervenția psihologică, o abordare poate fi deprinderea de strategii, abordări și schimbarea de perspectivă de către părinte în cadrul consilierii parentale. Părintele își poate îmbunătăți relația cu copilul și aduce schimbarea în familie. Această abordare este recomandata îndeosebi pentru părinții cu copii mici 0-6 ani. Pentru cei mai mari, se poate face terapie prin joc, tehnici de relaxare, tehnici de vizualizare și cel mai important, prin crearea unei legături autentice și suportive între terapeut și copil, o relație de încredere, în care copilul se simte auzit, văzut și înțeles.
Odată la ceva vreme recitesc povestea spusă de Horațiu Mălăele: “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.
Iată ce transformare în percepție poate avea loc când apare un mesaj autentic. Desigur genialitatea nu poate fi plantată. Ea exista deja în cel ce avea să fie un mare actor, dar tulpina ei avea nevoie să fie recunoscută și udată, pentru a putea crește.
În pandemie mulți părinți au semnalat apariția unor comportamente regresive sau opoziționiste la copii. Copiii mai mici (2-4 ani) pot avea regresie de somn, hrană și cere din nou scutecul, iar cei mai mari (4-8 ani) se pot manifesta prin crize de furie, plâns din motive aparent nesemnificative, coșmaruri și frici, conflicte mai dese cu frații.
Copiii care vor să fie bebeluși Aletha Solter, doctor în psihologie și fondator Aware Parenting, propune ca tehnică pentru comportamentul regresiv jocul de-a bebelușul, care nu înseamnă altceva decât a-i accepta copilului nevoia de contact fizic, protecție și siguranță. Copiii nu vor redeveni bebeluși, ci, din contra, pot renunța la acest comportament, după ce nevoia lor este satisfăcută.
Copiii care nu ascultă vor să fie ascultați Tendința de a încălca regulile stabilite este mai mare la copiii care nu beneficiază suficient de prezența părinților. Cu *home office* putem ușor înțelegem de ce. Copiii ajung azi să perturbe des activitățile adulților. Pentru că nevoia reală a copiilor este de integrare și joacă împreună, se recomandă oferirea unui timp individual de joc liber, cu implicare 100% părinte – copil. În acest fel, copiii nu vor mai simți nevoia să întrerupă, pentru a fura timp cu voi și atenție.
Și părinții au nevoie de timp liber Lucrând de acasă toți la un loc, într-o perioadă nesigură,cu stres și limitare, pot apărea conflicte în cuplu.
Fiecare partener poate prelua atribuțiile urgente, măcar o oră pe zi, pentru ca celălalt să aibă pauză atât de la job, cât și de la solicitările copiilor. O oră doar pentru sine, de odihnă și reîncărcare. Încercați să păstrați contactele sociale on-line sau prin telefon, prioritizați siguranța copiilor și fixați reguli flexibile, iar dacă apar blocaje, se acumulează furia, tristețea și frustrarea, apelați la un psiholog sau consilier parental pentru susținere și ghidare, intrați într-un grup de suport sau participați online la ateliere pentru părinți.
„Nu există părinte perfect, așa că fii unul adevărat.” Sue Atkins
Depresia prenatală este un diagnostic clinic ce trebuie luat în serios și pentru care există tratamente studiate, cu efect demonstrat.
Lipsa de tratament și susținere pot avea efecte pe termen scurt și lung atât asupra mamei, cât și asupra copilului.
Acesta este un subiect sensibil pentru mine întrucât, de-a lungul timpului, am văzut copii foarte mici cu simptome de tip depresiv, al căror plâns inconsolabil m-a întristat profund.
Da. Există și copii cu comportament depresiv! Pentru că depresia nu este doar tristețe, ci și modificare în biochimia creierului. În acest caz, copiii prezintă încă de la naștere un profil modificat comportamental, fiziologic și biochimic, care este probabil derivat din expunerea prenatală la dezechilibrul biochimic al mamei.
Există astăzi dovezi care susțin că depresia netratată la mamă afectează dezvoltarea neurocognitivă a copilului. Mama este unica sursă de tiroxină pentru făt în prima perioadă a sarcinii, un hormon necesar pentru dezvoltarea creierului fătului. O mamă în depresie înregistrează o scădere a acestui hormon. În același timp nivelul crescut de cortizol este asociat cu distresul emoțional, corelat cu anomaliile congenitale fetale. O mamă în depresie are un nivel crescut de cortizol.
Copiii ale cãror mame au fost deprimate în timpul sarcinii sunt retrași, iritabili și inconsolabili. Precum sunt adulții în depresie.
Cum se manifestă o persoană în depresie?
Simptomele care apar în depresie se manifestă pe o perioadă de minim 2 săptămâni și pot fi următoarele:
Tristețe persistentă
Concentrare dificilă
Somn prea puțin sau prea mult
Lipsă de interes pentru activitățile care îi plăceau anterior
Gânduri recurente despre moarte, sinucidere sau lipsa de speranță
Anxietate
Sentimente de vină și inutilitate
Schimbări în comportamentul alimentar
Ce declanșează depresia în sarcină ?
Probleme în cuplu
Istoric personal sau familial de depresie
Tratamente de infertilitate
Pierderi de sarcină în trecut
Evenimente de viață stresante
Sarcină cu probleme medicale
Istoric de abuz și traumă
Care sunt efectele lipsei de tratament a depresiei în sarcină?
ideație suicidară
auto-îngrijire deficitară
abuz de substanță (alcool, fumat, droguri)
hipertensiune
avort spontan
pre-eclampsie
retard al creșterii intrauterine
naștere prematură
comportament depresiv la copil
spitalizare
modificări neurocomportamentale la copil
greutate scăzută la naștere
depresie post-partum
Capacitatea mamei de a lua decizii este afectată de distorsiunile cognitive specifice depresiei, funcționalitatea îi este afectată de simptomatologia depresivă.
Ce tratamente sunt recomandate în sarcină pentru depresie?
Tratamentul psihiatric se recomandă în depresia severă
Utilizarea tratamentului antidepresiv poate echilibra tiparele neuroendocrine nedorite la copii, asociate cu depresia maternă, dar ca orice tratament din perioada sarcinii, trebuie supus unei analize risc-beneficiu.
Toate medicamentele psihotrope traversează placenta și determină expunerea fătului. Pot apărea teratogenitatea, toxicitatea sau simptomele de sevraj la nou-născut și efectele neuro-comportamentale asupra dezvoltării postnatale.
Există o avertizare din partea FDA cu privire la întreruperea tratamentului psihiatric , fără consultarea specialistului. Persoanele care întrerup tratamentul antidepresiv au un risc de 5 ori mai mare de a avea o recădere în timpul sarcinii, în comparație cu cele care continuă tratamentul.
Tratament psihoterapeutic este cel mai recomandat în cazul depresiei ușoare sau moderate.
În cadrul unui tratament de psihoterapie viitoarea mamă învață să identifice și să acorde atenție propriilor nevoi. Se încearcă creșterea suportului social, prin implicarea oamenilor disponibili și de încredere din jur. Rezolvarea unui conflict cu o persoană importantă pentru pacientă, posibilitatea discutării despre sentimente negative și pozitive legată de sarcină, fără frica de a fi judecată, pregătirea și planificarea nașterii apropiate, pot activa resurse și o gândire realistă, constructivă.
E studiat faptul că nivelul depresiei crește în lipsa satisfacției obținute din relațiile interpersonale. Sarcina aduce modificări și îngrijorări în relația cu partenerul. Terapia de cuplu, consilierea prenatală, grupurile de suport și atelierele pentru viitorii părinți pot ajuta în acest sens.
Un proces terapeutic poate identifica și surse ale anxietății și depresiei în istoricul personal sau de familie. Odată cu apariția copiilor noștri se reactivează și copilul din noi. Identificarea cu copilul poate aduce experiențe și traume vechi din propria copilărie. În același timp nașterea nu e doar a copilului, ci și a mamei, care până ieri era doar femeie. Această identificare cu mama poate fi dificilă în contextul unei relații cu mama marcată de conflict și sentimente negative.
Toate aceste suferințe au un sens. Monique Bydlowski, un psihanalist care a realizat cercetări în cadrul unei maternități, susține că sarcina este un moment de transparență și restructurare psihică. Sensul ar fi deci al creșterii psihice a mamei, pentru a putea susține dezvoltarea psihică a copilului, pentru a putea relaționa mai bine și mai complex. Dar această restructurare poate fi dificilă și uneori trebuie însoțită, ghidată.
Această dubla identificare, cu copilul și cu mama, alături de ambivalența dorinței de a avea copil, naturală, laolaltă cu dezechilibrul hormonal, sunt motive suficiente pentru a considera că satul care însoțea în naștere și creștere proaspăta mamă, trebuie să existe în continuare. O formulă adaptată zilelor noastre poate fi una formată din specialiști, familie și prieteni apropiați cu experiențe similare sau grupurile de suport.
Remedii naturale cu efect antidepresiv :
Activitate fizică moderată, somn suficient, o nutriție echilibrată, suplimente cu omega 3, magneziu și B-uri, băile de soare și acupunctura sunt remedii cu efect antidepresiv studiat, fără efecte adverse. Orice supliment, chiar și unul natural, va trebui să fie luat cu acordul medicului ce vă monitorizează sarcina.
Aceste remedii trebuie utilizate ca tratament adjuvant, în combinație cu psihoterapia și /sau tratamentul psihiatric, care se ocupă de cauzele depresiei. Folosind doar remedii naturale ameliorăm simptomatologia; ne ocupăm astfel doar de efect, nu și de cauze.
10% dintre femei suferă de depresie prenatală și multe dintre ele se vor confrunta cu depresia postnatală, corelată cu cea prenatală, conform cercetărilor. Atât de multă suferință psihică cu care se luptă fără să fie văzute, crezute sau asistate atâtea femei. Iar copiii lor, care plâng amarnic lipsa mamei, răpită de boală, încep viața în suferință și ei.
Nu de puține ori am văzut cum *Dumnezeu intră prin rană *. Dacă depresia are sens și scop, de asta sunt sigură! Însă oamenii pot trece cu bine printr-o transformare care îi răpește din viață și îi apropie de moarte, dacă un ghid le luminează calea. Trebuie să avem grijă de generația următoare și asta începe cu a ne îngriji de mamele lor, care îi poartă în pântece.
Resurse pentru diagnosticare, urgențe și informare:
www.depresiv.ro
0374.456.420 numărul Helpline Anti Anxietate gratuit, deschis 24/7
www.deprehub.ro
Referințe :
Cercetare: Prepartum, postpartum, and chronic depression effects on newborns
Miguel A Diego, Tiffany Field, Maria Hernandez-Reif, Christie Cullen, Saul Schanberg, Cynthia Kuhn
Cercetare : Prepartum, postpartum and chronic depression effects on neonatal behavior
Miguel A Diego, Tiffany Field, Maria Hernandez-Reif
Cercetare: Prepartum and postpartum maternal depressive symptoms are related to children’s brain structure in preschool
Catherine Lebel, Matthew Walton, Nicole Letourneau, Gerald F Giesbrecht, Bonnie J Kaplan, Deborah Dewey
Cercetare: Untreated prenatal maternal depression and the potential risks to offspring: a review
Dacă îl lăsai la laptop acum câteva luni, nu mai puteai să-l dezlipești de pe scaunul tău de birou. Dar acum, nu e chip să-l aduci să stea în față lui și să coopereze cu miss și colegii.
Nu e ironia sorții și nici Murphy nu are vreun rol aici. Grădinița online e pur și simplu un concept dificil de integrat pentru copii, greu de coordonat de către educatori și dificil de gestionat pentru părinți.
Când copilul voia la laptop, laptopul nu voia nimic de la copil.
În trecut ecranul era o sursă de plăcere și stimulare continuă, fără solicitarea implicării copilului sau a vreunui efort.
Astăzi ecranul cere atenție, cooperare și efort susținut din partea copilului.
Și uite cum am trecut, de la a le oferi copiilor dulciuri pe tavă (una mică, acceptată și de nutriționiștii imperfecți) la a-i duce la fabrică pentru a și le face singuri. Dintr-odată se pot decide că, de fapt, pot trăi foarte bine fără dulce.
Principiul lumilor care se ciocnesc.
Fiecare mediu vine cu setul său de reguli, cu autoritățile sale specifice, și la toate astea ne adaptăm prin crearea unui rol specific.
Copilul de la grădiniță e mult mai *cuminte* decât cel de acasă. Și bine că e, pentru că acasă avem nevoie să agațăm masca(socială) în cui și să fim primiți drept cine suntem cu adevărat.
Casa e locul unde se activează comportamentul primitiv, îndeosebi în prezența mamei. Iată și răspunsul la întrebările veșnice „De ce doar când ești tu face copilul…?”. Grădinița este locul în care se activează comportamentul social.
Ce dificultate ca dintr-odată două lumi separate să trebuiască să se suprapună.
Asta îmi aduce aminte de teoria lumilor care intră în coliziune a lui George Constanza pe care o puteți vedea aici și care explică tare bine cum e cu anxietatea suprapunerii rolurilor.
Cam aceeași stare de surescitare o trăiesc și copiii forțați să joace un rol care nu are legătură cu mediul care formase rolul. Nici ei nu știu cine să fie și asta le provoacă anxietate. De aceea mulți se foiesc, fug, se învârt, ba vor, ba nu vor să intre online.
Cine face regulile la mine acasă ?
Copiii în casa lor sunt copiii părinților lor și stăpâni ai casei, pe lângă aceștia. Ceea ce înseamnă că autoritatea de acasă sunt părinții și, dacă are invitați în spațiul său, cel care decide regulile jocului este de obicei copilul. Pe principiul „my house, my rules„
La grădiniță e simplu. Autoritatea o are educatorul. El face regulile, el alege jocurile, el conduce activitățile.
Când aducem grădinița acasă, cine face regulile? Mediul nu s-a schimbat, ceea ce înseamnă că autoritatea e greu de deplasat către educator.
Cum putem să îi ajutăm pe copii cu adaptarea la grădinița online?
În primul rând trebuie să ne decidem dacă grădinița online e o variantă utilă, pe care o agreăm pentru această perioadă, pentru noi și pentru copil.
Când nu suntem deciși sau mai degrabă suntem convinși că nu este ceea ce trebuie pentru noi sau copil, asta și reușim să transmitem.
Dacă nu sunteti de acord cu timpul extins de vizionare a unui ecran, puteți stabili un timp cu care sunteți mulțumiți și comunica acest lucru educatorului.
Dar dacă sunteți deciși către adaptarea copilului la grădiniță online, atunci putem începe cu ce ați făcut pentru adaptarea normală la grădiniță, ce a funcționat pentru copil atunci.
De obicei pentru adaptare începi să le vorbești despre ce se întâmplă la grădiniță mai întâi, apoi mergi și ii însoțești câteva zile, începând cu un timp mai mic în primele și prelungind treptat, oferindu-le șansa să iasă din activitate și sa revină la ea, dacă vor.
Asta putem face și acum.
Putem începe cu o simulare video, mergând într-un alt spațiu și folosind aceeași platformă ca educatorii.
Îl putem lăsa să aleagă cât timp se implică în activități la început, fără sancțiuni sau mustrări.
Continuăm să „mergem” la grădiniță și dacă copilul stă în bratele noastre tot timpul la adaptarea normală, nu?
E important să existe constanță și în adaptarea la grădinița online, dacă vrem să funcționeze. Științific e demonstrat că pentru formarea unui obicei nou e nevoie de repetarea lui timp de 90 de zile. E nevoie sa perseveram chiar și când nu se vad rezultatele imediat. Trebuie să toleram frustrarea pentru a ajuta copilul mic cu toleranța scăzută la frustrare.
Pentru că în mediul de acasă autoritate are și părintele, atunci el e cel care poate ajuta cu stabilirea unor reguli și responsabilități în raport cu activitățile online.
În același timp părintele poate oferi sens acestor activități. Dacă le vorbim despre părțile bune, precum continuarea legăturii cu educatorul și colegii, reamintindu-le de activități pe care le-au realizat online cu plăcere, stimulându-i să ofere feedback pentru sesiunile online sau să vină cu cerințe sau dorințe către educator și colegi, avem șanse bune să aducem grădinița acasă câteva ore.
Copiii pun întrebări și mulți părinți se simt în dificultate, acum în timpul sărbătorilor, legat de discuțiile pe subiecte religioase.
După părerea mea de psiholog si consilier parental, nici un punct de vedere religios nu poate fi greșit atunci când e exprimat față de un copil dacă :
copilul a cerut părerea
copilul manifestă interes față de punctul de vedere exprimat
punctul de vedere nu este impus ca fiind unic
copilul nu este forțat să îl repete sau să îl adopte
copilul are voie să ofere feedback de orice tip după prezentarea adultului
este însoțit de valori și simboluri asociate speranței, binelui, generozității, dar și magiei.
Dacă nu reușești să te exprimi simplu, nu ai înțeles suficient de bine ceea ce vrei să transmiți.
Acesta este motivul pentru care mulți părinți nu reușesc să dea un răspuns simplu la aceste întrebări legate de religie. Adolescentul este preocupat de imaginea și construcția sa, adultul tânăr e prins în îndatoririle și evoluția sa individuală……undeva după 40 de ani căutam și ne sedimentăm un punct de vedere despre spiritualitate și dividinitate. Unul separat de al celorlalți, fără să îl nege sau să îl respingă pe al lor, ancorat în realitatea noastră , interioară și exterioară . E uman să nu avem neapărat definite conceptele de credință , religie sau căutare interioară. Dar rezultatul este că nu reușim să transmitem ceva cu sens altora despre asta, altceva decât rigidități sau bucăți nedigerate.
Nu trebuie să răspunzi imediat.
Competitivitatea a generat impulsul de a răspunde repede și deștept , dar deștept nu e egal cu înțelept . Deșteptăciunea ține de minte și tematica asta e prea sensibila ca să fie doar gândită , dupa mine. Mintea e doar o parte a noastră și a gândi doar una dintre multele abilități.
În discuțiile cu copiii, sfatul meu este să vă luați timp pentru a vă gândi ce înseamnă pentru voi spiritualitatea, credință și religie și de ce sau dacă avem nevoie de toate astea, noi adulții și ei copiii.
Copiilor nu le place să fie grăbiți și de aceea chiar ei sunt cei care pot accepta amânarea, dacă ea nu miroase a indiferență sau ignorare. Dacă copilul te-a întrebat despre un simbol religios și te simți nepregătit, poți să îi spui că întrebarea pusă de el este o întrebare bună și grea, care necesită gândire. Arătând interes pentru ce vor să știe, se vor simți văzuți și auziți. Cerând să fii așteptat pentru a gândi în profunzime răspunsul, îi ajuți și pe ei să cântărească răspunsurile viitoare pe care le vor oferi.
Cum pot prezenta povestea sărbătorilor
Mulți dintre părinți sunt prinși între magia pe care poveștile biblice și cutumele bisericești au adus-o în lumea lor de copii și informațiile științifice care neagă existența faptelor ce stau ca fundament al religiilor. Eu simt că ei, copiii noștri, au nevoie de amândouă.
Ne batem cu pumnul în piept că noi nu ne vom minți copiii, că nu ii vom răni și că nu le vom impune ce să creadă. Asta înseamnă să îi respectăm, inclusiv dacă ei decid să creadă în ceea ce noi nu credem. Și ca să creadă în ce vor, trebuie să le oferim și prezentăm opțiuni.
Dacă chiar vreau să fac asta, primul pas în expunerea unui punct de vedere este să nu consider că dețin adevărul absolut, să nu impun și să nu forțez spre acceptare.
A minți înseamnă a nu spune adevărul. Deci trebuie să îmi clarific ce este adevărat pentru mine. E adevărat că Iisus a existat în Nazareth? Eu nu știu să răspund cu da sau nu la această întrebare. Comunitatea științifică poate susține că nu. Dar ce reprezintă Iisus? Ce reprezintă toate personajele din poveștile pe care le spunem copiilor, cu care se identifică? Ne mințim copiii în fiecare seara citindu – le despre personaje inventate sau îi ajutăm să crească cu valori, speranță și soluții pentru o viață buna? De ce avem nevoie de Iisus? Ce aduce el în viața noastra? Care e mesajul care îl însoțește ?
Am învățat că a pune întrebări oamenilor e mai valoros decât a răspunde, de multe ori. A pune întrebări în loc de a raspunde poate să însemne că ai respect pentru interlocutor și abilitățile sale de a găsi soluțiile . Încercați asta cu copiii. Când copilul întreabă ceva ce crezi sau gândești că el știe , e mult mai bine să îl intrebi înapoi „Ce crezi tu despre..?” și el va răspunde și va fi mulțumit că a știut .
În definitiv și eu sunt doar un om și nu am mai mult habar decât voi în toate. Eu nu pot și nu am nici un drept să răspund la întrebările astea pentru voi, dar voi trebuie pentru copiii voștri. Pentru că atunci veți ajunge la propriile convingeri și atunci nu vă veți mai minți copiii.
Cu copiii mei, în privința subiectelor religioase, am răspuns doar când am fost întrebată, m-am oprit când am sesizat că nu sunt interesați. Am vorbit despre părerea mea dar am spus *eu cred*, *mie mi se pare*. Nu am intervenit când au avut ei nevoie să se identifice cu un personaj, o imagine sau un reprezentare dintr-o carte ce prezenta povești biblice pentru copii sau dintr-un film ce atingea o tematică religioasă.
Și nu a fost greu. Greu e când vrei să fie perfect sau sa pari ceea ce nu esti. In nota asta, aș vrea să vă recomand să nu explicați copiilor percepte religioase în prezenta altor oameni. Adaptarea sociala ne falsifică, chiar și când știm despre asta și ne luptăm cu ea.
Apropo de film, dacă e cazul să deschideti o discuție, sau ați obținut un răgaz pentru un răspuns solicitat, vă recomand să vizionați împreună, pe Netflix, filmul dublat „Primul Crăciun” (The star). Noi din întâmplare l-am vizionat și copiii au fost foarte încântați. Ce punct mai bun de început decât momentul nașterii unui copil, cu care se poate identifica copilul nostru și momentul nașterii unei religii? Iar despre cartea cu nașterea Domnului, am cumpărat-o în contextul sărbătorilor, am pus-o pe masă și am așteptat să o deschidă ei. Au trecut ceva zile până au văzut-o.
Copiii au nevoie de povești. Noi adulții putem fi, în schimb, obsedați de adevăr.
Fiindcă susținem că nu l-am primit și asta ne-a rănit. Nu cred că ne rănea *păcăleala* cu moș Crăciun, dacă nu ni se cerea să depunem efort spre a fi cuminți, ascultători și buni pentru un moș care n-a existat. Ce spuneți? Sau dacă ne simțeam înțeleși și tratați cu respect și cu adevăr în restul zilelor dintre 2 sărbători de Crăciun.
Mie una să nu îmi spuneți că nu există moș Crăciun(dacă vreți să fim prieteni), fiindcă nu avem un moș gras în costum care să ducă cadouri la toți copiii….. Foarte mulți copiii ai lumii primesc cadourile visate, cu efort, cu greutate și din dragoste. Deci partea aia e adevărată. Și am să vă povestesc și de ce moșul cel gras trebuie să existe. Fiindcă atunci când mama, tata, bunica sau bunicul nu își asumă meritul, gestul devine unul cu adevărat altruist. Pentru că cel care nu se așteaptă la nimic înapoi este cel cu adevărat generos.
Trebuie să susțin că moș Crăciun nu există pentru că doar copiii cred asta?Dar devin eu adult dacă spun cuvintele „moș Crăciun nu există „? Asta e tot un fel de magie. Copilul mic crede că broasca se poate transforma într-un prinț prin atingerea cu bagheta și rostirea unor cuvinte magice. A fi adult nu are nimic de-a face cu desființarea moșului . El nu ne-a rănit. Cum ar putea? E doar un simbol! Poate ca eram răniți .
Cum nu vă rănește nici religia în care unii dintre părinții voștri au crezut sau cred încă. Poate nu doar pentru că părinții noștri ne-au prezentat scriptura am crezut în ea când eram mici. Eu am avut părinți atei și am mers mult timp la biserică, duminica chiar mă trezeam la 07.00 și mergeam la cor. Și nici doar din naivitate sau lipsă de informații nu cred să fi mers în biserici la spovedit și împărtășit. Ci fiindcă aveam nevoie să ne întâlnim cu ce este prezent în carti si biserici, fiindcă aveam nevoie să simțim că suntem bineveniți în lumea asta, ca suntem iubiți, că avem un scop și un loc în lumea asta mare, că avem alte locuri unde putem fi în siguranță – altele decât acasă -, că putem aparține și în alte grupuri decât în familie. Astea erau nevoile și dorințele noastre nu de naivi, ci de oameni care cresc și cărora nu le este ușor și vor ca asta să aibă un rost.
Dacă ne hotărâm să le prezentăm copiilor lumea fără moș Crăciun, Iisus Hristos și alte simboluri valoroase (îmi permit să le unesc prin virgula pentru ca le gasesc apropiate prin valorile pe care le aduc), care aduc triumful binelui și al vieții cu sens în lumea lor, nu cred că le prezentăm o realitate. Le prezentăm un context în care noi oamenii, noi părinții, suntem zei supremi. Fiindca într-o lume științifică, omul e ultima verigă . Știm totul, controlăm totul și suntem singuri în lumea asta mare și rece.
Nu cred că facem asta pentru copii, cum nu facem multe de fapt pentru copii.
Copilul nu are nevoie să crească precum un zeu singur într-o lume rece. Are nevoie să fie ghidat de bine, speranță, generozitate și are nevoie să spere că există un scop mai mare decât sine.
< Nu le putem lua oamenilor credința, pentru că nu avem ce să le dăm în schimb>
Psihiatrii și psihologii au ajuns demult la această concluzie. Fiindcă ei se luptă cu drama dinăuntrul individului și au văzut cât de greu e traiul fără credință.
Putem alege să unim ce știm cu ce simțim și să prezentăm copiilor un întreg imperfect. Așa cum suntem și asa cum e și el. Compus dintr-o realitate interioară și una exterioară. Nu doar corp și evidență, ci și spirit și sentimente care nu se văd, dar sigur există.
De aceea vă rog să fiți sensibili cu valorile, simbolurile și lumea magică. Să le prezentați faptele așa cum știți, cum simțiți și să lăsați loc de îndoială, fiindcă este și îndoială umană și sinceră în noi.
„Nu știu exact” sau „asta simt” ori „așa cred” nu ne detronează din poziția de părinte atotștiutor, fiindcă nu am avut această poziție niciodată. Decât dacă suntem profund tulburați. Altfel, cu cât știi mai multe cu atât știi că știi atât de puține lucruri și ca multe sunt subiective.
În căutarea unui echilibru între atitudinea autoritarăși cea permisivă, între care mulți dintre noi oscilăm zilele acestea, găsesc un ajutor real în abordarea prin joc terapeutic a lui Aletha Solter.
În conferința ei, la care am participat anul trecut, spunea că nu îi este deloc pe plac atributul de guru al plânsului primit în mediul de parenting, fiindcă abordarea sa merge în aceeași măsură către descărcarea prin joc și râs.
Jocul terapeutic descris de Aletha Solter în cartea sa „Jocul Atașamentului”, este un joc care își propune să reconsolideze relația părinte – copil. Jocul atașamentului este gândit pentru vindecare în perioade încărcate de muncă, boală, dificultăți financiare, adică exact ce trăim astăzi.
Nu e vorba de jocuri care să îi țină ocupați pe copii sau care să le *consume * energia, scop nerealist și consumator pentru cei mari. Copiii au rezervoare de energie pe care adulții nu le pot egala. Când sunt doar plictisiți, copiii caută stimulare și de obicei o găsesc singuri.
Însă în perioada asta, ceea ce considerăm plictiseală poate să fie anxietate și tristețe, manifestate zgomotos sau mult amplificat.
Astăzi noi, părinții, suntem anxioși în legătură cu boala, suntem preocupați în legătură cu ea și ne îndreptăm atenția spre alți adulți cu care comunicăm, spre știri, predicții și opțiuni pe care le căutăm pentru prevenție și susținere a unui viitor de după coronavirus. Iar ei, copiii noștri, resimt asta ca pe o deconectare de la ei. Fiindcă a fi cu părinții tăi, într-o lume plină de teamă și mult restrânsă, dar primind în același timp mai puțină atenție calitativă, produce confuzie și teamă. Asta poatr conduce către comportament dificil, tantrumuri, regresie.
Jocul de regresie Pentru copiii care au un comportament regresiv, care se „bebelușesc”, jocul atașamentului este unul care permite această regresie. Copiii simt și transmit ce au nevoie pentru vindecare și dacă luăm cererea lor drept legitimă, reușim să îi ajutăm. Astfel că să învelești, hrănești, să te joci sau sa ii cânți unui copil între 3 și 6 ani, vă poate ajuta pe amândoi să vă „întoarceți” într-o perioadă de liniște și reconectare, care să vindece anxietatea prezentului.
Jocul de rol Fiindcă teama de boală este un subiect deschis și receptat de copii, în perioada aceasta e recomandat să ne jucam cu copiii de-a doctorul. Indicația mea e să îi lăsăm pe ei să fie doctorul, ca să fie și un joc de predare a puterii. Tratamentul poate fi cu pupici, îmbrățișări și apă magică, transformată în apă vindecătoare cu o baghetă și câteva cuvinte.
Jocul de inversare a raportului de putere Așa cum guvernul ia decizii pe care noi trebuie să le respectăm zilele acestea, noi suntem cei care luăm decizii pe care copiii trebuie să le înțeleagă pentru a le respecta. De aceea e foarte important să ne facem timp să oferim sens acțiunilor luate zilele acestea.
În cazul amândurora, chiar și dacă au sens și credem în ele, deciziile restrictive pot provoca furie și neliniște. Emoțiile negative pot fi puse în joc și asta va conduce la diminuarea agresivității, nu la amplificarea ei. Pentru că noi suntem puterea care interzice, jocul de inversare are rolul de a preda puterea copilului și a-i oferi ocazia să folosească această putere. Pentru doi copii e și mai indicat, întrucât ei pot face echipă pentru a prinde și sancționa (fără agresivitate) un răufăcător, un balaur sau un erou negativ pe care îl cunosc copiii. Părintele va dramatiza interpretarea eroului negativ și se va lăsa prins în mod dramatic, dar credibil, de copii. Jocul de acest tip provoacă mult râs, iar râsul diminuează tensiunea și furia.
Un joc de tipul celor menționate mai sus nu necesită materiale deosebite, spațiu special sau timp îndelungat și se poate dovedi distractiv inclusiv pentru adulți, scoși din seriozitatea și rigiditatea rolurilor convenționale.