Primum non nocere!
Despre putere, umbră și alegerea de a nu face rău în procese de dezvoltare și cunoaștere.
Acesta este un articol aniversar pentru mine și pentru rolul meu de terapeut. Și întorcându-mă la mine de acum 8-10 ani, ceva ramane pentru mine mai important decât alte lucruri învățate. Relația cu puterea.
Știu ce înseamnă să fii rănit dintr-o poziție de putere. Mulți știm.
Nu o spun ca pe o teorie. O spun ca pe o experiență care a modelat profund felul în care am înțeles această meserie înainte să intru cu adevărat în ea. Și tocmai de aceea, în primul an de cabinet, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am dezbătut cu mentorul meu — un terapeut cu o experiență pentru care am mult respect — a fost: cum mă pozitionez corect față de cel care vine la mine?
Răspunsul la care am ajuns atunci, și pe care îl trăiesc și acum, este simplu de formulat și extrem de greu de aplicat: refuz constant puterea pe care relația terapeutică o creează.
Orice vulnerabilitate creează o dinamică de putere
Poate părea neobișnuit să vorbesc despre putere în contextul psihoterapiei. Dar cred că e unul dintre cele mai oneste lucruri pe care le pot spune.
Când cineva vine în cabinet, vine sincer și vulnerabil. Asta e o condiție necesară pentru ca procesul să funcționeze. Și tocmai această vulnerabilitate onestă creează, inevitabil, o asimetrie. Terapeutul știe, clientul caută. Terapeutul este în spațiul lui, clientul e pe teritoriu necunoscut.
Această asimetrie nu e greșită. E structurală. Problema apare când ea nu e recunoscută.
„The ring of power has a mind of its own” — e un citat din Stăpânul Inelelor care îmi revine des în minte. Puterea, odată acceptată, își creează propriile justificări. Și în terapie, la fel ca în orice altă relație inegală, e ușor să aluneci — cu cele mai bune intenții — în a folosi acea asimetrie ca să grăbești, să direcționezi, să știi mai bine.
De aceea refuzul puterii nu e un gest făcut o dată, la început. E o alegere repetată, în fiecare ședință.
Umbra pe care nu o vedem
Îmi place psihologia jungiană tocmai pentru că nu ocolește această realitate. Întoarcerea spre sine, asumarea propriului întuneric interior — ceea ce Jung numea Umbra — nu e un exercițiu de autocritică distructivă. E fundația pe care se poate construi ceva real.
Nu de mult, o colegă a povestit cum, în urma unor module de cercetare a identității în context transgenerațional, mulți participanți — oameni în funcții înalte, cu multă putere formală — ajungeau să renunțe la acele funcții. Nu pentru că le era rău. Ci pentru că înțeleseseră, în sfârșit, că puterea căutată nu era a lor cu adevărat. Era a unui scenariu mai vechi.
Asta e ce face munca interioară autentică: nu te face mai puternic în sensul obișnuit al cuvântului. Te face mai liber. Inclusiv liber să renunți la ce nu îți aparține.
Orizontala și verticala
Observ în jurul meu — și o spun fără judecată, ci cu recunoaștere, pentru că și eu am trecut prin asta și acum scriind , gândesc că e posibil să fiu încă aici — mulți psihologi cresc mai mult pe orizontală: cursuri, acreditări, specializări, certificări. Toate necesare și valoroase.
Dar verticala — munca de Sine, terapia proprie, supervizarea onestă, spiritualitatea în sens larg — rămâne uneori pe planul al doilea. Și înțeleg de ce. E mai greu de cuantificat. Nu oferă o diplomă. Și presupune să stai cu propriile locuri întunecate, nu doar să le studiezi pe ale altora
O cruce, însă, nu se formează cu o singură latură. Dacă spunem că ne ducem crucea, merită să ne întrebăm dacă nu cumva o cărăm pe jumătate.
Ce înseamnă asta pentru tine
Dacă ești în căutarea unui terapeut sau te gândești să începi un proces, cred că merită să știi că bun nu înseamnă cel care știe cel mai mult sau cel care îți dă răspunsuri rapide.
Înseamnă cel care a ales, în mod conștient și repetat, să nu folosească spațiul dintre voi pentru altceva decât binele tău. Cel care se uită constant la ce simte, de ce reacționează cum reacționează, ce îi aparține lui și ce îți aparține ție.
Primum non nocere — în primul rând, să nu faci rău.
Nu e un principiu pe care îl aplic față de tine. E un principiu pe care îl aplic față de mine, ca să pot fi util și real în relație cu celălalt.
