Nu tot ce vine natural e și autentic – despre adevăr în comunicare.
Eu sunt un om direct. Spun ce gândesc. Nu am nevoie să învăț să comunic — ar suna artificial! Sună familiar? E unul dintre cele mai răspândite mituri despre comunicare.
Știu că este incomod, dar sinceritatea nefiltrată nu e un stil de comunicare autentic și nici funcțional.
De fapt, cam tot ce numim natural în comunicare nu e autentic — e automat!
Acel „natural” a fost format în familia ta, în dinamicile în care ai crescut, în momentele în care ai aflat ce tip de exprimare era binevenită — și ce tip de comunicare nu este acceptată. Iar ceea ce este automat e reacție, nu răspuns. E ceea ce sistemul tău nervos a învățat să producă rapid, fără pauză, ca să fie în siguranță.
Psihologic vorbind, între stimul și reacție există un spațiu. Viktor Frankl îl numea spațiul libertății. Cei care comunică natural — în sens reactiv — trăiesc în mare parte în acel spațiu neexplorat. Spun ce gândesc, dar rareori știu ce simt cu adevărat. Exprimă prima emoție, dar nu au acces la nevoia din spatele ei. La durerea sau năzuința care se acoperă cu prima emoție.
Directivitatea fără conștiință de sine nu e autenticitate — e impulsivitate. Și adesea, costul este suportat de relație. De fapt, oamenii vin în cabinet și spun că și-ar dori să poată să se controleze, fiind convinși de costul relației și de costul intern, pe care deseori îl plătesc cu insomnie, stare de agitație, mâncat compulsiv și alte simptome care vorbesc despre vinovăție și rușine. Și, în timp ce scriu, simt nevoia să îți spun „te înțeleg”, fiindcă eu eram „răuleana”, așa mă numea cu satisfacție bunica atunci când vorbeam(credeam eu) sincer și direct. Am înregistrat satisfacția, soră cu o oarecare mândrie (ceva de bine , mi-am zis) mai degrabă decât termenul, și mi l-am lipit de identitate până când am descoperit că sub remarcile sarcastice și directe erau nevoi și multe frici, pe care le puteam rosti și fără a „lovi” relația. Rostesc des, mie însămi, dar și altora, deja celebra remarcă a comunicatorului Jefferson Fisher: „Dacă vrei să ai dreptate, pierzi relația”, care nu merge în zona de compromis, ci de conștientizare „Asta este ceea ce vrei? Asta e ceea ce te-ar ajuta?”
Mă gândesc la tiparul comunicării transmise ca la cărările formate într-un câmp cu iarbă deasă, natură sălbatică cât vezi cu ochii, plină de opțiuni. Acel câmp e naturalul! O familie cu copii mici alege să își construiască aici o casă. În drumul lor spre firul de apă din zonă, încep să își croiască un drum. Tatăl duce copiii într-o zi pe un drum pe la umbră, apărându-i de soarele torid. Mama merge cu ei a doua zi paralel cu drumul principal, în speranța de a întâlni și alți oameni cu care să se conecteze. Călcând zi de zi, drumul devine în timp bătătorit pe aceste cărări. Deși nu sunt cele mai sigure, poate nici cele mai practice sau cele mai scurte ori cele mai bune, drumurile bătute de câteva ori devin principalele căi de acces către apă. Când copiii cresc mari, pot merge ei singuri la apă să pescuiască ori să înoate, dar, între a încerca o rută nouă și a merge pe cărările bătătorite, renunță la curiozitate și aleg ceea ce cunosc. Curând, când copiii lor vor vizita bunicii, îi vor duce pe aceleași cărări, care par familiare. Tot astfel urmăm cărarea comunicării, față de care nutrim o loialitate care apasă și pe care o numim „drumul meu”, lipind-o de identitatea noastră. Poate de aceea e și așa de greu să căutăm alte căi, fiindcă simțim că renunțăm la noi. Dar suntem noi oare cărarea spre apă și ea e drumul nostru, copilăria noastră, noi? Ne construim identitatea alături de modele jumătate de viață și o căutăm în separarea de modele cealaltă jumătate, dacă avem norocul să ne dezlegăm de „naturalul” impus.
Acum încearcă să identifici care au fost cărările comunicării care ți-au fost prezentate în copilărie. Care stil de comunicare a părut cel mai funcțional? Cine reușea să obțină ce voia, să se impună sau să evite cu succes confruntările și pe ce cărare o lua pentru asta? Identifici un stil preluat de comunicare? Dacă da, suntem pe calea cea bună sau, mai degrabă, pe calea ce face posibilă construcția uneia noi.
PERSPECTIVA ADULTULUI
Reactivitatea, impulsivitatea, nevoia de a câștiga mai mare decât cea de a construi aparțin unor părți vulnerabile, de multe ori parti de copil sau tânăr rănit. Modelul Internal Family Systems ne îndrumă în a accepta cu empatie aceste părți mici și vulnerabile care reacționează la suferințe, dar fără a le lăsa la volan. Acolo apare pericolul. Așa că, deși aceste părți pot aduce un adevăr corect, precum băiatul din „Hainele Împăratului”, spunându-ne că nu găsim respect aici, că lucrurile nu se întâmplă precum am discutat, că suntem ignorați, aceste adevăruri trebuie însoțite de părțile noastre adulte, responsabile, care pot auzi plângerea și susține reglarea sistemului nervos, iar abia apoi soluțiile.
Un bun comunicator vorbește autentic pentru că sondează intern stări, emoții și opțiuni ale mai multor părți interne și are o șansă de răspuns după reglaj intern. Nu e o cale scurtă, nu e una ușoară, dar e cea mai potrivită pentru identitatea lui de astăzi și o diferențiere față de a altora. E o trecere de la un regim totalitar, unde totul e guvernat de prima reacție, la un regim democratic, unde părțile sunt așteptate să se exprime liber legat de situațiile întâlnite. Și aceste părți, care au fost ignorate în trecut, nu mai boicotează sistemul din interior, fiindcă nu mai au nevoie.
Înainte să deschidă gura, un comunicator matur traversează un proces interior — nu de cenzură, ci de descoperire: Ce simt acum cu adevărat? Sub furie, e frică, cum am descoperit data trecută? Sub tăcere, e o nevoie nerostită? Ce vreau să transmit — și ce am nevoie să fie auzit?
Diferența nu e între natural și artificial. E între reacție și răspuns. Reacția e rapidă, automată, formată de trecut. Răspunsul e ales, prezent, chiar al tău.
A învăța să comunici nu te va face artificial, ci mai profund. Fiindcă, oricât de „smart” sau ingenios sunt îmbrăcate, primele gânduri din minte nu au profunzime. Așa că, dacă vrei să știi cum sună cu adevărat vocea ta, trebuie să reușim să trecem de reacție, fie ea defensivă, agresivă sau îmbrăcată în straturi care să fie acceptabile social. Trebuie să găsim adevărul și opțiunile de a-l aduce la suprafață într-un mod cu care relația să poată să se construiască.
Data viitoare când ești pe cale să spui „eu spun direct ce gândesc”, oprește-te o secundă și întreabă-te: ce simt eu acum cu adevărat — și ce am nevoie să fie auzit?
Și dacă vrei să devii un comunicator autentic, începe prin a te înscrie la acest PROGRAM
