Când așteptăm să fim ghiciți, nu cerem conexiune. Cerem un miracol.

Filmul netradus

Imaginează-ți că ești invitat la cinema. Sala e plină, lumina se stinge, filmul începe. Dar după primele minute îți dai seama: filmul e într-o limbă pe care nu o cunoști. Nicio traducere, nici o subtitrare.

Sala reacționează diferit.

O parte dintre spectatori se ridică și pleacă. Să fie din lipsă de interes sau din lipsă de instrumente? E un efort mare cel ce se cere de la ei, e drept. Pleacă înainte să afle că filmul era despre ei. Păcat!

O altă parte rămâne și privește cu răbdare. Urmăresc imaginile, încearcă să descifreze din expresii, mișcări și muzică, din ritmul scenelor. Înțeleg câte ceva, simt câte ceva, dar tonurile fine le scapă, iar momentele esențiale trec uneori neobservate. Au privit, dar privitul din afară nu e de ajuns când lipsesc cuvintele care aduc ce este înăuntru.

Și mai e o parte — poate cea mai zgomotoasă — care începe să critice, poate chiar să disprețuiască. Mimica e exagerată, gesturile sunt neverosimile, actorii joacă prost. Construiesc o poveste despre film din ce reușesc să vadă la suprafață. Nu pentru că ar fi răuvoitori, ci pentru că, în absența sensului, mintea inventează unul și poate mai e ceva ….. frustrarea și neputința ridică în unii oameni un apărator dur. Precum spuneam, efortul de adaptare la ceea ce nu înțelegem e unul mare.

Acum întoarce scena.

Tu ești filmul.

De multe ori, în relații, în conversații, în tăcerile sau oftatul încărcat, rulezi o poveste interioară bogată — senzații, emoții, dorințe, răni mici și mari, bucurii care nu și-au găsit cuvintele la timp. O poveste reală, vie, cu straturi și nuanțe. Iar cei din jur fac exact ce fac spectatorii din sală: unii se îndepărtează, alții încearcă să ghicească din imagini și pierd esențele, alții interpretează ce văd la suprafață — pentru că nu au acces la ce e dedesubt și asta poate să genereze emoții și reacții vechi .

Nu pentru că nu le-ar păsa. Ci pentru că le-ai dat bilet la un film fără subtitrare.

Și totuși, această așteptare — ca celălalt să înțeleagă fără să îi spui — nu vine nici ea din răutate sau dintr-un moft. E o așteptare umană, dar nerealistă.

Există o perioadă din viața fiecăruia în care a fi înțeles fără cuvinte era firesc, iar această așteptare era realistă. Înainte de limbaj, o prezență atentă știa când ți-e foame, când te doare, când ai nevoie de căldură. Creierul nostru înregistrează prima experiență de conexiune. Și undeva, adânc, rămâne convingerea că acesta e standardul iubirii adevărate: să fii simțit fără să fi spus ceva. Dacă trebuie să explici, înseamnă că ceva s-a pierdut.

Dar relațiile adulte nu sunt o revenire la acea fuziune timpurie. Celălalt nu e o extensie a ta, tu nu ești o extensie a lui, diada mama-copil nu se poate reproduce sau repara în relația de cuplu. In relația de cuplu este o altă persoană, cu propriul său film interior, propria sa sală, propriile zgomote ale zilei de dus. Fiecare cu filmul lui, nu?

Când așteptăm să fim ghiciți, nu cerem conexiune. Cerem un miracol. Fiindca doar printr-un miracol poate un om învăța o limbă la care e expus uneori, în trecere, o limbă vie.

Subtitrarea nu distruge filmul. Îl deschide publicului.

A spune „Mă simt singură când nu primesc niciun semn de la tine toată ziua” nu e mai puțin intim decât tăcerea. E mai curajos. Pentru că înseamnă că ai ales să fii înțeles, nu doar privit, te-ai asigurat că ai ales cele mai potrivite cuvinte pentru ceea ce vrei să transmiți . Că ai renunțat la speranța că cineva va ghici și ai făcut loc întâlnirii reale. Cuvintele îi dau celuilalt acces la ce simți. Iar fără acces, chiar și cel mai atent spectator va pierde esența sau o va acoperi cu propria interpretare.

Traducerea propriei experiențe interioare în cuvinte este un act de curaj și, în același timp, o abilitate. Una pe care nu am fost, cei mai mulți dintre noi, învățați să o exersăm.

Asta facem în programul True Communication. Ne luăm inima în dinți și punem în act dansul relațional prin scenarii de tip role-play — pentru că mintea poate stoca teoria, dar o întelege cu adevărat și alege să o manifeste în realitate doar după ce îi testează funcționalitatea. Exersăm deci ca să activăm simultan două capacități care definesc un bun speaker : cea de observator — care vede ce se întâmplă în interior, fără să fie copleșit — și cea de comunicator al nevoilor, care găsește cuvintele la momentul oportun, nu după ce ușa s-a închis.

Nu pentru că vorbitul ar fi mai important decât simțitul. Ci pentru că sala se umple, lumina se stinge, și filmul tău merită să fie înțeles chiar și când celălalt nu e fix acum „pe aceeași lungime de undă”.