Bids for Connection – Momentele mici care construiesc sau distrug relații

TENTATIVELE DE CONEXIUNE

John Gottman, unul dintre cei mai importanți cercetători ai relațiilor umane, le-a dat un nume tehnic, aproape sec: bids for connection / tentative de conexiune. O formulare care sună a jurnal de laborator si care mă face sa caut microscopul, dar care ascunde în ea unele dintre cele mai subtile și mai esențiale lucruri pe care le facem unii față de alții.

Un bid este orice gest, cuvânt sau semnal prin care o persoană încearcă, conștient sau nu, să atragă atenția, interesul sau afecțiunea cuiva din viața ei. Uneori arată ca o întrebare directă, alteori ca o observație aruncată în treacăt, ca un oftat pe care îl lași să se audă, ca o atingere scurtă pe umărul cuiva care trece pe lângă tine, sau ca acea propoziție începută și neterminată — „uite ce curios…” — care nu cere altceva decât să fie continuată de un altul cu „ce anume?”

Ceea ce face bids-urile atât de greu de prins este că ele rareori vin în formă mare, solemnă, inconfundabilă. Dimpotrivă — se strecoară în firele banale ale zilei, deghizate în nimic: „mi-a fost greu azi”, spus în timp ce cineva pune cheile pe masă și nu se uită la tine; „mă uit la ploaie”, rostit fără vreo logică aparentă, în mijlocul tăcerii de după cină; „ai văzut știrea asta?”, urmat de o pauză în care, dacă asculți cu atenția potrivită, auzi de fapt altceva — ești acolo? mă vezi? contez?

Gottman estimează că un adult lansează zeci de astfel de tentative în cursul unei zile obișnuite , cu partenerul, cu copiii, cu prietenii, cu colegii , și că marea lor majoritate trec fără să fie cu adevărat primite. O cauză ar putea fi că pur și simplu nu am învățat să le recunoaștem ca pe ceea ce sunt: mici poduri construite în spațiul dintre noi, care, dacă nu sunt accesate, dispar și măresc distanța.

TURNING TOWARD, TURNING AWAY, TURNING AGAINST

Gottman a observat, după decenii de cercetare în care a urmărit cupluri în condiții de laborator și în viața reală, că nu contează  câte conflicte sunt într-o relație — ci ce se întâmplă în spațiul dintre conflicte, în răstimpul acelor zile obișnuite în care nu se întâmplă nimic spectaculos. Și a identificat trei moduri în care oamenii răspund la tentativele de conexiune ale celuilalt, trei gesturi fundamentale pe care le facem adesea fără să știm că le facem.

Primul  “turning toward”, a te întoarce spre celălalt , nu înseamnă neapărat că lași totul din mână și acorzi o atenție deplină, solemnă, terapeutică. Înseamnă, mult mai simplu și mai omenesc, că recunoști că celălalt a vorbit. Că ridici privirea. Că spui „da?” cu o intonație care înseamnă „sunt aici”. Că podul s-a coborât și alegi să îl accesezi . Atât. Câteodată asta e suficient pentru ca cineva să simtă că nu e singur în camera în care se află.

Al doilea  “turning away”, a te întoarce în altă parte ,poate că seamănă cu oboseala, cu distracția, cu un telefon care luminează tocmai în acel moment, cu un gând care trece prin minte fix atunci. „Mă uit la ploaie”, spus de cineva de lângă tine, și tu continui să citești — poate nu ai auzit, sau ai auzit dar nu ai recunoscut că era o invitație, poate ai auzit dar ceva te împiedică să răspunzi chiar atunci. Podul a fost lăsat, dar nu a fost accesat, și cel care l-a coborât  a ridicat tăcut lanțul  înapoi.

Al treilea , turning against, a te întoarce împotriva , se poate să fie mai rar, dar mai vizibil: o replică iritată, un sarcasm, un „nu mă întrerupe” în fața unui bid pe care l-ai perceput ca pe o deranjare. Efectul nu e doar că podul se ridică ,ci că cel care l-a creat înțelege că data viitoare mai bine nu încearcă.

Ceea ce Gottman a descoperit, și ceea ce rămâne poate cel mai important lucru din toată această cercetare, este că turning away face mai mult rău pe termen lung decât turning against. Nu pentru că ar fi mai dureros pentru o clipă, ci pentru că e invizibil  nici cel care îl face, nici cel care îl primește nu îl recunoaște întotdeauna ca pe ceva viu, care poate contribui la suflul unui cuplu. e acumulează de multe ori până când, într-o zi, unul dintre ei realizează că de mult timp se simte singur, deși nu a fost niciodată singur în cameră.

CE ARATĂ 40 DE ANI DE CERCETARE

Timp de peste patru decenii, John și Julie Gottman au studiat mii de cupluri — unele în laboratoare echipate cu camere și senzori fiziologici, altele în apartamente amenajate să semene cu o vacanță obișnuită, tocmai pentru a vedea cum se comportă oamenii când uită că sunt observați. Ceea ce au căutat nu era drama, conflictul, momentul de criză , ci țesatura zilelor normale, acea împletitură de gesturi mici din care este croită, de fapt, o relație.

Unul dintre rezultatele care a rămas în literatura de specialitate ca un reper este aparent simplu: cuplurile care rămân împreună pe termen lung răspund la tentativele de conexiune ale partenerului în aproximativ 86% din cazuri. Cele care ajung la divorț — în aproximativ 33%. Nu e o diferență de dragoste, de compatibilitate sau de valori. Este o diferență de atenție. De obișnuință de a prinde încercarea de conectare.

Dar poate și mai important decât cifra în sine este ce implică ea: că o relație nu se construiește și nu se erodează în marile momente : în conflictele răsunătoare, în crizele care lasă urme, în reconcilierile cu lacrimi. Se construiește și se erodează în marțile obișnuite, în diminețile cu cafea, în serile în care unul spune ceva fără un motiv anume și celălalt alege, în fracțiunea aceea de secundă, să fie sau să nu fie prezent.

Gottman numește această acumulare de mici momente „emotional bank account” , un cont emoțional în care fiecare răspuns pozitiv la un bid depune ceva, și fiecare răspuns absent sau ostil retrage ceva. Cuplurile rezistente nu sunt cele care nu au pierderi niciodată din cont , ci cele care au depus suficient, în suficient de multe marți obișnuite, încât să aibă rezerve când vine o zi mai grea.

CE VĂD DUPĂ 15 ANI ÎN CONTACT CU OAMENII

Înțelegerea mecanismului bids-urilor vine rareori ca o revelație bruscă — vine mai degrabă ca o recunoaștere lentă, ca atunci când ochiul tău începe să distingă un contur într-o imagine care părea la început doar o umbră. Și cu cât rămâi mai mult cu oamenii în suferința lor, cu atât mai clar se conturează un tipar pe care nu îl poți numi altfel decât singurătate în doi.

Singurătatea în cuplu e trăită de multe ori cu o resemnare care miroase a dor — o tristețe apăsătoare și o distanță între două lumi aproape concretă. Fiindcă de multe ori cei doi parteneri se așază atât de departe unul de altul pe canapeaua mea portocalie, și distanța se menține de parcă acolo, între ei, un perete invizibil s-a trasat clar. Ca niște copii care se joacă  florislava și nu trebuie să atingă lava care e oriunde vezi umbră. E o barieră dureroasă care le asigură amândurora protecție. Unii au fost însoțiți de ea dintotdeauna — a crescut odată cu ei, înainte să știe că există altfel. Alții și-au clădit-o în relația de cuplu pentru a supraviețui lângă cel care o ridică frecvent — și acum ambii parteneri au, în locul celuilalt, un partener în bariera creată. Locul e deja ocupat de protecție.

Ceea ce nu știu, de cele mai multe ori, când ajung prima dată aici, este că această distanță nu s-a instalat dintr-o dată. Nu a venit dintr-un conflict mare, dintr-o trădare răsunătoare sau dintr-o decizie conștientă de a se îndepărta. A venit din mii de momente mici în care unul a deschis calea și celălalt nu a văzut-o. Din mii de „mă uit la ploaie” rostite în gol. Din mii de tentative de conexiune care s-au întors neexprimate, s-au strâns tăcut și au construit, fără să vrea nimeni asta, exact peretele pe care acum îl simt între ei.

UN SINGUR LUCRU PE CARE ÎL POȚI FACE AZI

Nu îți propun o listă de tehnici de aplicat, un set de reguli de memorat sau un protocol de urmat pas cu pas. Îți propun ceva mai simplu și, în același timp, mai greu decât pare: o zi de observație.

Doar atât — o zi în care nu schimbi nimic, nu intervii, nu corectezi și nu îmbunătățești nimic din modul în care comunici. O zi în care faci un singur lucru: observi.

Observă bids-urile pe care le lansezi tu  momentele în care deschizi o cale spre cineva din viața ta. Cum arată? Sub ce formă vin ? O întrebare, o observație, un gest, o tăcere așteptând să fie umplută? Și observă ce se întâmplă după: calea a fost accesată, a rămas goală sau a fost respinsă?

Observă și bids-urile care vin spre tine : tentativele de conexiune ale celor din jur pe care poate le-ai ratat până acum . Partenerul care spune ceva fără un motiv aparent în mijlocul unei seri liniștite. Copilul care intră în cameră și stă pur și simplu acolo, lângă tine, fără să ceară nimic. Prietenul care trimite un mesaj fără context, la o oră ciudată.

Nu trebuie să răspunzi diferit , nu încă. E suficient să le vezi. Fiindcă orice schimbare reală începe nu cu o decizie, ci cu un moment de recunoaștere: ah, deci asta se întâmplă aici.

Iar dacă, la sfârșitul zilei, descoperi că ai observat mai mult decât te așteptai , că sunt mai multe opțiuni de conexiune și mai multe poduri ratate decât ai crezut , atunci știi deja că ai găsit un fir pe care merită să mergi.

CONEXIUNEA SE CONSTRUIEȘTE SAU SE ERODEAZĂ ÎN SECUNDE

Există o credință larg răspândită că relațiile se strică în momente mari, în crize, în conflicte, în trădări care lasă urme vizibile și uneori e adevărat. Dar de cele mai multe ori, ceea ce erodează o relație sunt punțile ratate zilnic, micile încercări de conexiune fără răspuns, absența care a deschis calea către opțiunea de a nu mai fi…..în relație.

Și tot acolo , în aceleași secunde banale, în aceleași marți fără importanță, se construiește și ceea ce ține. Nu în declarații solemne sau în gesturi mari, ci în turning toward-urile mici și repetate, în privirea ridicată la timp, în „da?” rostit cu o intonație care înseamnă „sunt aici.”

Bids for connection nu e un concept de reținut. E un mod de a fi mai prezent  în relațiile tale, cu oamenii pe care îi iubești, și, nu în ultimul rând, cu tine însuți.

Fiindcă între doi oameni care se văd cu adevărat, lava dispare și canapeaua portocalie devine loc de întâlnire, nu de separare.

Dacă ceva din ce ai citit a atins ceva în tine , poate că merită să tragi firul mai departe. În cadrul programului True Communication, lucrăm exact cu aceste straturi: nu cu tehnici de aplicat peste ce există, ci cu înțelegerea a ceea ce există deja stilul tău de comunicare, reacțiile automate, nevoile neexprimate. Și abia după, cu instrumentele care fac sens pentru tine.